Max Blecher s-a născut pe 8 septembrie 1909 în Botoșani, în familia lui Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă.
După absolvirea liceului în Roman, merge să-și continue studiile la Paris, la Facultatea de Medicină, dar, în 1928, este diagnosticat cu „morbul lui Pott”, tuberculoză osoasă la coloana vertebrală. Este internat în câteva sanatorii din Franța, Elveția, România, dar nu poate fi tratat. Se stinge din viață pe 31 mai 1938, la 29 de ani neîmpliniți.
Este înmormântat a doua zi, la Roman, în Cimitirul Evreiesc. Mihail Sebastian consemnează tragicele împrejurări: „A murit Blecher. L-au înmormântat marți, la Roman. Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost, în sfârșit, îndurătoare, ci la viața lui, care mă cutremură. Era o suferință prea mare pentru a primi o compasiune, o tandrețe. (…) Mă speria puțin, mă ținea departe, ca la porțile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieși. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca și cum le-am fi avut într-un «parloir». Și după ce ne despărțeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea?”
Max Blecher a debutat cu volumul Corp transparent (Editura Bibliofila, București, 1934), o plachetă ce conținea 15 poezii, editată cu ajutorul prietenului său Geo Bogza. A excelat însă ca romancier, publicând în timpul vieții două romane: Întâmplări în direalitatea imediată (Editura Vremea, București, 1936), Inimi cicatrizate (Editura Librăriei „Universala” Alcalay & Co., București, 1937). A scris jurnalul de sanatoriu Vizuina luminată, care a fost publicat de Sașa Pană în 1971, la Editura Cartea Românească. Și-a semnat toate cărțile „M. Blecher”, în schimb corespondența privată o semna „Max L.” sau „Marcel”.
În placheta de versuri Corp transparent, M. Blecher se manifestă atât ca un „poet de descendență simbolistă”, în poeme precum Vals, cât și ca un avangardist, un „suprarealist moderat” (Mihai Zamfir) îndeosebi în poemele în proză (Poem grotesc, Corp transparent), cu referire la care Nicolae Manolescu îl definește pe poet „un Salvador Dali în cuvinte”. Poemele se construiesc pe ideea de reconciliere a interiorului cu exteriorul, a corporalității cu spiritualitatea transparentă, a biograficului nefast cu „starea de armonie, de (re)întregire prin eros” (Maria Dinu).
Vals vechi
Vals vechi mireasa moartă e-n voaluri prăfuite
Ghirlănzi de fete albe în rochii ca de spumă
Cu cavaleri de pică se-nvârt pe-aici cernite
Și răspândesc în aer un vag parfum de humă.
Stă cimitiru-n lună, salcâmii domni de umbre
Ca invitați de seamă asistă și șoptesc
Prin tainice cavouri amanți cu inimi sumbre
Cu gesturi adormite iubiri mărturisesc.
Vals vechi perechi de ceară în aer se ridică
Și în salonul nopții amețitor dansează
Sunt lucruri prea normale în jurul meu, mi-e frică
Încet foșnește vântul și valsul delirează.
E nunta celei care odinioară-n viață
La nunta ei cea vie muri în flori de sânge
Înfiorări de spectru tresar pe alba-i față
Când valsul lent se-nvârte, când valsul parcă plânge.
Menajerie
Iată-mă-s câinele tău cu blană de franjuri
Și dinți de săbii ca să te mușc, să te latru
Iată-mă-s șarpele tău ca să te ispitesc
Cu mărul soarelui să te otrăvesc
Iată-mă-s rinocerul tău în tunică de clown
Jonglând cu popice ca să te fac să râzi
Iată-mă-s girafa ta. Majusculă
În textul zilei, citește-mă A
Iată-mă-s vulturul din asfințit
Cu inima în cioc aprinsă ca un lampion.
Corp transparent. Poem
I
Privirea ta-nlăuntru poartă o luntre și mi-o trimite încărcată cu catifea de ochi negri și diamante mărunte a căror visuri câtor abisuri ieri pe-nserat s-a spânzurat un înger într-un moment de fericire și aripile lui căzute scârțâie sub picioarele tale pe zăpada ce de flori ce de ramuri ce de degete.
II
Rochia mării în scoica safirului pășești sau luneci corabie sau acrobat, tu fluviu vertical cu diadema părului albastru cascadă de ferigi sau de țipăt și iată un geam se înclină, îți schimbă transparențele și ești o femeie moartă o fantomă cu rochia mării în scoica safirului, palmierul întinde brațul și te salută, vapoarele îți călătoresc umbletul și norii spre crepuscul frumusețea.
Umblet
Lui Pierre Minet
Pășind mereu înainte umbrele pașilor mei mor
Ca traiectoria unei comete de-ntuneric
Și asfaltul în urma mea mă suprimă
Cu tot ce-am fost și tot ce-am gândit
Ca un prestidigitator
Menit să-mi escamoteze viața.
E o înșirare corectă de case
Pe drumul ăsta care totuși
Trebuie să însemne ceva
E un cer fără culoare fără miros fără carne
Peste pașii mei fără importanță
Cu ochii închiși umblu într-o cutie neagră
Cu ochii deschiși umblu într-o cutie albă
Și oricât m-aș căzni să înțeleg ceva
Ciocane grele-n cap îmi sparg orice gând
Materializări
De-ar fi să-mi lase ziua o piatră într-o cutie
Și-un fluture de aur pe geam ca un vitraliu
De-ar fi să-mi lase noaptea o mână de cristale
Din țurțurii de febră, – din visuri o păpușă
De-ar fi să am obiecte ce-n inimă au viață
Și gânduri în mătase și amintiri în sticlă
Din vizitele tale aș vrea brățări de sânge
Colierul unui zâmbet și-inelul unei clipe.
Amor falenă
Lui Geo Bogza
Amor falenă a porturilor negre
Lumină parfumată a tropicelor vaste
Gând lung și lin de rază, chinuitor ca marea
Și orizontu-n flăcări închis ca o capcană
Amor urban de umbre pe străzi cu reverbere
Cu vorbe tăinuite în moarte-nmormântate
Cu răsfoiri încete de-albume inutile
Amor de după-amiază în vagi odăi închise
*GALERIA CU POEȚI este un proiect inițiat de Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii ”Mihai Eminescu”, în colaborare cu ziarul Botoșăneanul.ro
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
