Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să îi readucă în memorie pe poeții botoșăneni din toate timpurile, prezentând câte un medalion din „Galeria cu poeți”.
Laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA OMNIA (1995) și cetățean de onoare al municipiului Botoșani, Petre Stoica s-a născut pe 15 februarie 1931 la Peciu Nou, județul Timiș. După terminarea liceului la Timișoara, s-a mutat la București, unde a urmat cursurile Facultății de Filologie (română-germană). A fost corector la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1955-1962) și redactor la revista „Secolul 20”(1963-1972). A colaborat cu reviste precum „Viața Românească”, „România literară”, „Tribuna” ș.a. În 1995 s-a mutat la Jimbolia, județul Timiș, unde a întemeiat Fundația Culturală Româno-Germană „Petre Stoica”. S-a afirmat ca un excelent traducător din opera poeților germani, austrieci și nordici (Georg Trakl, R.M. Rilke, Yvan Goll, Johannes Bobrowski).
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, după Revoluție a luat parte la constituirea PEN Clubului din România și a fost membru fondator al Alianței Civice. S-a stins din viață pe 21 martie 2009.
A publicat volumele de poezie: Poeme (1957); Pietre kilometrice (1963); Miracole (1966); Alte poeme (1968); Arheologie blândă (1968); Melancolii inocente (1969); O casetă cu şerpi (1970); Bunica se aşează în fotoliu (1972); Sufletul obiectelor (1972); Trecătorul de demult (1975); Iepuri şi anotimpuri (1976); O nuntă de cenuşă (1977); Un potop de simpatii (1978); Copleşit de glorie (1980); Prognoză meteorologică (1981); Întrebare retorică (1983); Numai dulceaţa porumbelor (1985); Tango şi alte dansuri (1989); Visul vine pe scara de servici (1991); Piaţa Tien An Men II (1991); Manevrele de toamnă (1996); Insomniile bătrânului (2000); Vizita maestrului de vânătoare (2002); Veşnic absentă veşnic prezentă (2002); Pipa lui Magritte (2005); Unsprezece adnotări lirice la covoarele Şerbanei (postum, 2013). În 2017, la Editura Cartier, seria Cartier de colecție, îi apare antologia Singurătatea nobleţele ei. Poeme alese de Marius Chivu.
Deși mai rămâne un mare necunoscut, Petre Stoica este unul dintre cei mai importanți poeți ai deceniilor ′60-′80, dar și unul dintre „cei mai naturali și eleganți poeți”, care „nu a acceptat straie strălucitoare pentru poezie”, ci„a cultivat poezia ca impuls firesc și nealterat al sufletului, cum a trăit, așa a scris, n-a intrat în empatie dar nici în conflict cu ditamai idei filozofice, cu toate că le-a avut în posesie, a refuzat să-și impregneze versurile cu fel de fel de «acțibilduri», doar spre a da bine și-a impresiona cititorii” (Lucian Alecsa). Recuzita poeziei sale o alcătuiesc obiectele lumii mărunte, aparent nesemnificative, în spatele scenelor din banalul cotidian se ascund însă drame profunde. Marius Chivu observă că „Petre Stoica a scris ca nimeni altul despre obiecte şi animale, despre timp şi natură, despre singurătate şi bătrâneţe. O poezie deopotrivă a micilor miracole domestice şi a marilor drame umane, care a conturat un univers al lucrurilor mărunte şi al obiectelor vechi, al fiinţelor fragile şi al personajelor dispărute, al tabieturilor personale şi al manifestărilor naturii, al ritualurilor cotidiene şi al micilor sărbători, cu momente schimbătoare de lumină, nelinişte şi reverie. E multă candoare, delicateţe, graţie, ironie şi melancolie în versurile sale de o simplitate uneori copleşitoare. Provincia, pădurea, cătunul, gara, birtul, prăvăliile, podurile caselor, albumele vechi de fotografii formează geografia poemelor sale: locuri marginale sau tranzitorii, retrase sau restrânse, ascunse sau uitate”.
(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
O casetă cu șerpi
Lângă roza vânturilor cu lira sub braț
poetul fumează nori și arată drumuri inverse
unii îl cred și-și mută turma de oi înspre lupi
unii pe vreme senină deschid umbrela și fac astenie
alții se duc să cultive grâu sau mac și culeg
pietricele dorm liniștiți în loc de vară au iarnă
și prăjesc pe plită elegia belșugului bravo poetul
compune un nou sistem de irigare și-i trage pe sfoară
pe cei care vor să-l tragă pe apă bravo și bravo
cel deprins cu nuanțele galbene salută poetul
de armindeni îi trimite o casetă cu șerpi
dar ochiul magic se-aprinde
Șambelan la curtea coniacului
lui Mircea Scarlat
Doamne cât de trist am fost aseară
literele mele au luat-o razna prin ploaie
m-a salvat în cele din urmă credeți-mă
amintirea unei vieți trăite de mult
eram șambelan la curtea coniacului
scriam partituri de dragoste și iarna
mă duceam la french cancan pe atunci
stăpâneam și aerostate cu heliu parcă mă văd
suflând în trâmbiță deasupra orașului
în prezent sunt un biet poet premiat
cu frunze de urzici Doamne cât de trist
am fost aseară pe când alergam prin ploaie
după ultima literă
Aproape o elegie
Vultur cu aripi deschise ți-am fost
cârlionț de miel și văl de lapte ți-am fost
coapsă de chitară moale ți-am fost
chitară și smirnă și smochină ți-am fost
amnar pentru iască acerbă ți-am fost
ploaie de mărgean pe brazdă ți-am fost
floare de oleandru pe sân ți-am fost
corabie lină și neîncăpătoare ți-am fost
ancoră în profunzimea mierii ți-am fost
odgon din fir de mătase ți-am fost
cătușă eliberatoare ți-am fost
etcetera etcetera ți-am fost
un scorpion fantastic ți-am fost
un coș cu roiuri de viespi ți-am fost
gheară de liliac în păr ți-am fost
cactus pe gură ți-am fost
arici pe sâni ți-am fost
osuar de crabi în așternut ți-am fost
hidoasă umbră de sepie în somn ți-am fost
zgură și smoală topită pe unghii ți-am fost
o carte ruptă ți pătată cu vinuri ți-am fost
suc de mătrăgună ți-am fost
etcetera etcetera ți-am fost
Frizerul
Pornea dis-de-dimineață cu lădița sub braț,
ciocănea discret în geam până când auzea
o tuse ușoară, un răspuns mormăit…
Povestea ce s-a întâmplat peste noapte în sat,
afla cine se duce la târg să cumpere cai,
cine se căsătorește curând, cine s-a spânzurat.
Era calendar; știa prețul porumbului nou;
nimeni nu punea ventuze mai bine ca el!
Cu pămătuful ca o crizantemă-nfoiată
arăta un punct în aer – și vorbea, și vorbea…
Mie îmi plăcea când pulveriza odecolon.
Acoperit de zăpadă și ploaie, tras între umeri
alerga cu lădița din casă în casă…
De sărbători felicita familia întreagă,
deseori era poftit să rămână la masă.
Duminica după-amiază îmbrăcat în haine negre
juca popice sau farbel cu cărți ungurești,
mândru cerceta pe fiecare parte: – Da,
eu v-am făcut frumoși, cu briciul și cu priceperea mea!
Afla el primul noutățile din sat.
Nimeni nu s-a supărat vreodată pe el –
pe toți i-a făcut pentru o zi, două frumoși,
tuturor le-a spus taine la ureche
dimineața, aplecat peste capete somnoroase
cu briciul ascuțit și lucios…
Morții noștri dragi
Morții intră noaptea în casă
morții noștri dragi
dau la o parte draperiile grele
aprind chibrite unde sunteți întreabă
unde
nimeni nu-i aude
dormim pe o altă parte a pământului
visăm dragostea fericirea visăm dimineața
sunând ca un corn englezesc deasupra clădirilor
în care zi de zi fabricăm nemurirea în serie
nimeni nu-i aude
ei lunecă în bucătărie
îi întâmpină gândacii stacojii
mirosul sosurilor arse
boabele de piper risipite pe jos
rup din pâine înfometați
nu au mâncat nimic
de zece de douăzeci de cincizeci de ani
deschid frigiderul beau apă minerală
sunt însetați
de zece de douăzeci de cincizeci de ani
morții noștri dragi privesc la ceas
nu mai știu să citească
se călăuzesc după rădăcinile ierbii
după harta cârtițelor
furtuna
îi împrăștie înainte de revărsatul zorilor
pietrele încep să vorbească
mașinile încep să cânte
păsările încep să urle
ne jupuim de pe față
pielea somnului transparentă
morții noștri dragi
ei rămân în pulberea de pe haine
în murdăria de sub unghii
în noroiul de pe ghete
în funinginea din dosare
morții pururea
morții noștri dragi
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
