Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în fiecare săptămână, câte un laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – Opus Primum.
Ştefan Baghiu s-a născut pe 25 decembrie 1992la Piatra Neamț. Este membru al asociației culturale Origo și a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România între 2014 și 2017. A studiat Literele la Cluj-Napoca, apoi a urmat doctoratul la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Litere și Arte, unde este și asistent universitar. Redactor al revistei „Cultura” din București, a moderat Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau”, între 2013 și 2016, în Cluj-Napoca. În prezent este membru al echipei de proiecte culturale și literare Z9 din Sibiu, secretar de redacție al revistei „Transilvania”. Are colaborări la revistele: „Manuskript”; „Familia”, „Steaua”, „Vatra”, „Tribuna”, „Poesis internațional” etc.
A debutat în 2013 cu volumul Spre Sud, la Lăceni (Editura Cartea Românească), pentru care i s-au acordat premiile: Premiul Tânărul Poet al Anului (2013); Premiul revistei „Observator cultural”(2014); Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (2014); Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2014).
Oricât de șocant ar părea limbajul, „nu neapărat poetic, vizibil îmbogățit cu expresii ce țin de domenii ce au mai puțină tangență cu sensibilitatea poetică” (Gellu Dorian), oricât de vaste ar fi zonele realului îngurgitate „cu scopul de a forța viața să intre sub autoritatea liricului” (Alex Ciorogar), oricât de teribilist s-ar manifesta imaginarul poemelor din Spre Sud, la Lăceni, Ștefan Baghiu rămâne poetul atașat de temele dintotdeauna ale poeziei, el transpunând de fapt „«pădurea electro», «schemele RAVE» sau «ritmurile dub» în soundtrack-ul unor teme poetice oldschool precum singurătate, fericire, frumusețe sau «marea evoluție»”.Acestgest este, după Alex Goldiș, „nu doar act de curaj, ci semn de vizionarism”. Ştefan Baghiu scrieo poezie „a ratării ca predestinare” (Dan-Liviu Boeriu), a inadaptării, a frustrărilor provocate de aparențe, pe cât de dură pe atât de bulversantă.
(Prezentare: Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)
Spre Sud, la Lăceni
Am ascultat pădurea electro,
ravela –20 de grade în ultimul sac de dormit.
Insomnii pentru cei norocoși,
extasypentru cei cu sistemul limfatic
ciuruit de adrenalină,
miopie axială,
keratectomiefotorefractivă
și hipnoză pentru idioții electro,
care au pornit mașinăria porno
la Lăceni.
Acolo s-a prizat de se-nfiorau
studenții Erasmus slăbănogi,
care au găurit urechile iubitei,
doar așa încăpea acolo
flash-ul de lemn, conic,
care au bătut tatuaje
pe gâtul iubitei,
„thisis it!” –
gaura în urechea iubitei,
flash-ul porno al iubirii între adolescenți,
sânii tari acoperiți cu flori japoneze
alb-negru, acolo scrie Gabi.
Marea evoluție se vede doar după căderea nopții
în halele părăsite, în pădurile electrice.
Acidul va pune stăpânire pe platane,
vor compune ultima muzică
pe care se mai poate dansa,
iar eu voi rămâne sedat până dimineața în clubul Goa–
un pahar de vodcă vibrează mereu pe boxe.
Ne-nghesuiam câte optzeci în camera cu ură,
ritmuri de tobe și ecouri nocturne
m-au lăsat gâfâind greoi, bolnăvicios și atât de obosit.
Privește-mă acum, departe, în cârje,
testând un nou tic nervos pe care să-l adopt
și seara, când totul se-arată cum e,
mă pot atârna de cele mai la modă temeri:
că timpul pe care l-am pierdut
(chiar dacă spun mereu, tușind,
că nu regret nimic din ce-am făcut)
nici măcar nu a fost al meu.
Abia atunci totul revine la normal,
când trec prin fața ochilor mei
străpunși de neoane și leduri din panouri publicitare
tot felul de anunțuri întâmplătoare,
care mă calmează,
„da, asta e lumea cu care m-am obișnuit”.
Să nu ne aducem aminte
Nu respir bine în camera asta strâmtă,
m-aș simți mai liniștit, poate, privind
mișcarea pneumatică a unui aparat de plastic.
E greu să mă mențin sănătos,
asta pare a fi problema mea din zilele astea,
dar nu fac o tragedie din lucrurile mărunte
pe care oricum le uit când mă port normal,
visând la lucruri atât de ușor de căpătat,
vibrez
ca prostul la Schumann și la electro,
dar nu e greu să mă mențin lucid și transparent,
nu spun că nu sunt sănătos,
și nu vreau să par că aș avea nevoie de ajutor,
cum sunt cei care își plimbă
halatele coborând valea din curtea spitalului,
își fac cruce și adorm pe bănci, sub castani.
Nu spun că sunt bolnav,
deși mi-ar prinde bine puțină atenție,
grija cuiva mi-ar da speranță, ca atunci
când ne-am descălțat de ghetele de la Marelbo
îmbâcsite și am râs,
ca atunci când am auzit pe hol
cum jucau fotbal doi în chiloți cu o doză de Cola,
înalți și slabi, aveau ochii roșii și
aveau ce ne trebuia.
Nu aducem nimic nou și nu scăpăm niciodată.
Câteodată ne-am blocat privind lucrurile
pe care nu credeam că le poate face cineva,
ea s-a arcuit și a făcut podul direct din picioare,
era filmat impecabil și ne-a mirat zâmbetul acela
spunând „conditions of survival!”
și scăpând ochelarii pe gresie,
înșfăcând apoi o ceapă și înghițind-o în trei minute,
aproape vomând de fiecare dată, era din Serbia
și spunea că nu a avut o copilărie prea fericită,
„Noi, în Serbia, ne chinuiam cu copilăria”,
iar acum performance.
S-a învârtit câteva zile
în jurul Bucureștiului
ca în jurul unor mormane de ciment
pe care trebuie să le bați cu picioarele goale
și spunea că ea merge doar desculță, nu intră,
deși stă ore întregi privind la vitrine,
iar când simte că oboseala nu îi mai dă pace
se așază pe trotuar și mârâie.
În timp ce eu mă gândesc
la cum să explic mai bine
că nu sunt chiar bolnav,
performance-ul ei e atât câteodată,
femei păscând iarbă într-un atelier de creație
sau crestându-și cuvinte cu cuțitele
în palmă, la Sfânta Ana,
la Lacul Roșu sau Bela Crkva.
„De ce să nu ne jucăm?”, spun,
să fim seropozitivi din neatenție,
și să nu ne mai mințim atâta
că suntem siguri pe ceva.
„Noi, în Serbia, ne chinuiam”,
dar nici eu nu respir bine
în camera asta înghesuită,
așteptând viața adevărată sau,
oricum,
ceva asemănător.
Ceva din chimie
(poemul abrupt)
Trăiesc, se poate spune, între lucruri mărunte făcute stângaci,
trăiesc între lucrurile mele mărunte,
nu în cărți și nu cu muzică,
câteodată chiar în tristețe și în plictiseală,
într-o lume în care ritmurile drone invadează terasele pline.
Nu mai știu cine spunea, și-avea dreptate oarecum,
că viața-i spectaculoasă orice-ar fi,
mai ales de când am văzut bucata
lui Lioret, care a făcut valuri
cu proiectul lui despre suferință.
Nu în apropierea nopților de pastile, am inima slabă
și drogurile sunt periculoase pentru cei ca mine,
nu în apropierea fericirii,
poate odată doar un fel în care apetitul
și-a spus cuvântul între prieteni vechi și adolescente naive,
dragostea care s-a șters a doua zi,
când își culegea hainele și încă nu găsea cum să plece,
dragoste copleșită de vârsta
și de lipsa ei de eleganță.
Dragoste ca în filme,
cu reguli de mișcare stricte și cadre largi,
care ar prinde și petrecerea din restul casei, ar intra
și petrecerea euforică și tandră,
cu dansuri corp la corp, ar intra în regie
fețele seduse și îmbrățișările, laolaltă cu scenele dure.
Mi-aș putea aminti toate astea într-o plimbare cu bicicleta,
seara, pe malul canalului luminat de terase,
și m-ar cuprinde nostalgia,
momentul ideal pentru o scurtă revenire la realitate,
un bun moment să gândești la viața scurtă și cuprinzătoare,
„să nu te temi să-ți aduci aminte”, să nu te temi, Adi,
să-ți amintești ce ai făcut, cum îți revine în minte deseori
și spui că face parte din interminabilul scenariu,
regizat de undeva de deasupra stațiunii
și calculat la montaj.
Vei trece prin momente de remușcare,
pentru că altfel
nu ai cum să afli ce mare mister ascunde viața ta.
Un mister dincolo de singurătate – care
e o formă de autocunoaștere atât de bună – dincolo
de întâlniri sporadice
și dragostea grăbită sub sălciile liceului,
dincolo de prietenie nesigură a colegilor de grupă.
Viața ta ca o panoramă deasupra Clujului,
de unde vezi sediul de sticlă al băncii
și râul pe care îl privim de multe ori,
un cadru ideal pentru planuri de viitor și șanse ratate,
un moment bun să îngâni o bucată scurtă din Firstlight,
care îți varsă durerea peste tot prin corp – lasă! –
clătinatul ușor al râului și amintirile tale
vor fi un scurt moment de delir.
Aș fi vrut să rămân acolo multă vreme,
să-mi deschid simțurile și păream extatic și penibil.
Este o legătură între inimă și creier
și nu știu ce am intoxicat mai tare astă seară.
Este ceva în limfă, în corpul ăsta plăpând
dar puternic în restul zilei,
„ce vrei de fapt?” a întrebat apoi și,
dezbrăcându-se de bluză la fereastră,
unde lumina a arătat-o în sfârșit atât de epuizată,
unde fața ei era supraexpusă și banală, acolo am văzut-o,
și m-am gândit că viața asta nefericită
mai e și lungă uneori, mult prea lungă pentru noi.
Pentru că noi nu ne-am iubit decât la nevoie,
sub ritmuri dub agresive,
pentru că nu ne-am mințit niciodată
și ar fi fost nevoie uneori de asta. Îți amintesc,
unora le ia o viață să înțeleagă că dragostea adevărată
e o înțelegere că atunci când suntem singuri
ne putem gândi unul la celălalt și
ne vom liniști.
Am, totuși, o ultimă întrebare,
ceva din chimie
care ar putea să rezolve, cum
toată fericirea asta
a venit odată și apoi a rămas acolo
și nu mi-o mai amintesc.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
