Complexul Eminescu este o stare de repulsie faţă de zona geografică din care a venit pe lume poetul. Repulsie pe care o au doar unii oameni de cultură şi în special din domeniul literaturii.
Nu neapărat faţă de poetul în sine sau faţă de opera lui – deşi dovezile celor care l-au detractat nu de mult, dar şi din timpul vieţii lui, ne contrazic şi fac vizibilă evidenţa urii funciare faţă de el şi opera lui –, ci faţă de cei ce trăiesc acum în această parte de ţară.
Eminescu s-a născut la Botoşani. Unii istorici literari spun că la Ipoteşti. Alţii, mai impulsivi şi reformatori, zic că la Dumbrăveni, ori pe la nu ştiu ce moşie pe care o administra Gheorghe Eminovici. De ce nu şi la Joldeşti, locul de naştere al mamei?
Naşterea unui om într-un loc anume nu-i dă valoare omului respectiv, ci acel om dă valoare locului, numai dacă el, omul, este cu adevărat o valoare inestimabilă. De aici şi disputa. Această nesiguranţă, reieşită din situaţia dezastruoasă a administraţiilor de atunci în ce priveşte evidenţa populaţiei, nu ar constitui motivul instalării „complexului Eminescu” în mintea celor ce-şi insuflă/asumă aproape inconştient această atitudine faţă de ceea ce reprezintă, în mod cultural, zona din care a venit poetul – fie ca născut, fie ca format matur, la Iaşi, de exemplu –, ci o repulsie de instinct primar faţă de valorile de azi, iscată din complexul de inferioritate faţă de nemurirea lui Eminescu, înlocuit instantaneu cu cel de superioritate faţă de tot ce vine de acolo, din ţinutul moldav în cazul nostru.
Cînd Eminescu sosea în Iaşi, oraşul era dominat de un soi de cosmopolitism boieresc întîrziat, atît de bine ridiculizat de Vasile Alecsandri, dar şi contrapunctat de intelectuali de ţinută, care scoseseră nu de mult o primă revistă – Dacia literară –, cu un program care a devenit în perioada învăţămîntului de tip Spiru Haret, obiect de studiu, revistă cu trai scurt, dar importantă prin programul pe care i l-a proiectat Mihail Kogălniceanu, la care s-au adăugat personalităţile din jurul casei lui Vasile Pogor, cum ar fi Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu, loc al naşterii „Junimii”, în care s-a format Ion Creangă, şi a revistei Convorbiri literare. De asemenea, România literară, a lui Alecsandri, tot la Iaşi s-a născut, ori mai tîrziu, Viaţa Românească, a lui Constantin Stere sau Contemporanul lui Garabet Ibrăileanu... Şi nu putem încheia lista de fond a creării „complexului moldav Eminescu”, fără a spune că George Călinescu şi-a scris aici monumentala lui Istorie. La care se adaugă faptele istorice memorabile, prezente peste tot în Iaşul de azi. Şi atunci, ce mai rămîne pentru restul provinciilor româneşti, în care efectul „complexului Eminescu” se simte azi în detrimentul zonei moldave, leagăn de naştere a României moderne şi a culturii de mare calitate, perenă?
Rămîn, desigur, destul de multe, ar spune cu recunoaştere mai toţi moldavii, în speţă ieşenii, care fac şi azi gesturi importante în ceea ce înseamnă cultura vie. Însă dacă n-ar fi acest efect pervers, care, în mentalitatea evidentă a celor ce-l aplică, elimină din orice calcul valorile existente aici, folosindu-le doar atunci cînd interesul îi mînă spre intrarea în marea tradiţie a culturii româneşti, cu rădăcinile aici, în această provincie din ce în ce mai năpăstuită, fie de vreme şi vremaşi, fie de secetă şi sărăcie, de orice o face să fie mereu la coadă, uitată, lucrurile poate că ar căpăta o normalitate care să echilibreze situaţia, să schimbe mentalitatea.
Dacă tragem o privire prin toate Istoriile literaturii române, cele scrise în ultima vreme, vom observa urmele acestui complex definit sumar aici, dar evident în modul de acţiune atunci cînd este vorba de prezenţe în astfel de opuri. Dar nu numai în astfel de lucrări, care vor rămîne în timp cu cariile de rigoare, asumate de cei care le-au scris, dar şi în modul de formare a unor jurii vremelnice, care scot la iveală tocmai acest complex prin listele, aceleaşi, întocmite repetitiv, liste din care lipsesc cu ostentaţie numele importante ale zonei, care contează, orice ar spune un critic literar sau altul din acel anturaj. Scriitorii moldavi evidenţiaţi în astfel de lucrări sunt Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu, vag sau deloc Ioanid Romanescu şi Dan Laurenţiu, Cristian Simionescu sau Ovidiu Hotinceanu (cine mai ştie azi de acest important poet şaptezecist?). Cît despre optzecişti, încă în plină activitate, ce să spunem? Parcă nici n-ar exista. Lista lor este destul de lungă, însă măcar cei şase-şapte care chiar vor conta pe viitor să apară din cînd în cînd în atenţia celor ce învîrt morişca valorilor literare prezente. Comparativ, oricine cunoaşte situaţia poate constata dezechilibrul creat, dus mai departe de o inerţie menţinută de cei ce cred în gloria momentului, şi se conduc după dictonul latin carpe diem, ignorîndu-l pe cel italian, lansat de Mircea Eliade, care spune că valorile se aşază in illo tempore.
Ceea ce e mai trist este faptul că acest complex Eminescu nu este recunoscut şi asumat de cei ce-l practică. Şi nici nu au cum. Ca orice boală, însă, şi acest sindrom ar putea fi tratat. Dar cum nu este pe lista de boli a OMS-ului, nici vaccinul nu va fi creat prea curînd. Chestiunea e că epidemia există şi a afectat cam două treimi din România.
