Într-o oră, a învățat mai mult decât înveți la un masterat, spune Ștefan Mandachi. Leon Dănăilă, geniul neurochirurgiei născut la Darabani, l-a impresionat profund pe Ștefan Mandachi și i-a dat peste cap toate convingerile pentru care a luptat o viață.
Tânărul om de afaceri a bătut la ușa lui Leon Dănăilă, geniul neurochirurgiei românești născut la Darabani. Ștefan Mandachi a scris ulterior ce a trăit în doar o oră de discuții cu medicul.
”Mă întreb: câți oameni au șansa să discute față în față cu Leon Dănăilă? Eu l-am ascultat mai bine de o oră și am învățat cât înveți la un masterat. Da, am muncit foarte mult ca să mi se ivească ”prilejul”, am dat din coate, n-am așteptat să-mi pice din cer. M-am pregătit toată viața ca să am capacitatea de a mă face plăcut, de a fi carismatic, de a glumi, de a asculta, de a lăsa capul jos atunci când situația o impune. Dar totuși, să am această șansă uriașă: un academician, un monstru sacru al medicinei mondiale, respectat de către toată suflarea științifică a planetei să-mi ofere răspunsuri ca între prieteni…”,
Ștefan Mandachi, om de afaceri
Întâlnirea a avut loc în spital. Încă un motiv pentru Ștefan Mandachi să fie impresionat: o cămăruță înghesuită, ticsită cu cărți.
”Deși am amintiri groaznice legate de spitale și mă înfioară orice tangență cu saloanele medicale, dl. profesor ne invită tocmai în spital, și anume în ”biroul” lui, la neurochirugie. (…) Știind că este academician, mă aștept la o încăpere somptuoasă și spațioasă, cu covoare groase și mobilier masiv, pe măsura distincției. Dar biroul lui este de fapt, o cămăruță înghesuită, ticsită cu cărți, de maxim 12 metri pătrați, cu jaluzele din anii 90. Pe puțin șapte birouri de-ale lui ar încăpea în biroul meu de la Suceava.
Ne înghesuim pe unde putem și-l așteptăm emoționați. Când apare dl. doctor îi facem loc pioși și-l salutăm cu evlavie. Îl dau certe asigurări că vom sta cât mai puțin. Mă foiesc agitat, în așa fel încât să nu-l încurc inutil. Mă asigură că va aloca interviului atâta timp cât este necesar. Oricât!”,
Ștefan Mandachi, om de afaceri
Pregătit pentru interviul vieții, Mandachi are bine făcute planurile. Deși are emoții, simte că medicul își urmează propria traiectorie într-o discuție care se anunță deja memorabilă.
”Mă așez timorat pe scaun, dar pregătit pentru un interviu aprig: relația dintre bani și creier - cum sunt afectate subconștientul și circuitele neurologice de către finanțe, prosperitate, lăcomie. Îmi repet în gând că este șansa mea să învăț de la un Guru cum funcționează creierul și sunt nerăbdător să împart cu toți membrii comunității mele (Patron X) ceea ce mă inspiră această experiență unică în viață.
Încerc să deviez cât mai repede subiectul către bani, dar dl. profesor povestește cu un patos incandescent despre niște celule nervoase a căror nume l-am uitat, despre copilăria sa la Botoșani, despre mama lui, despre descoperirea vocației, despre muncă până la epuizare sau despre cum a desfăcut zeci de mii de cutii craniene”,
Ștefan Mandachi, om de afaceri
Tânărul afacerist cedează și își dă seama că în fața unui geniu e de ajuns să taci.
”Îmi dau seama cât este atât de pregătit în domeniul lui atunci când toate întrebările mele par banale și puerile. Sunt tentat să-l întreb cum arată un creier când îl vezi în fața ochilor, la 10 centimetri sau cum reacționezi când te apropii de materia cenușie. Apoi, de ce unii au atât de puțin creier iar alții, care au ceva mai mult, îl utilizează cu timiditate (spre deloc)…
Dar tac.
Mă uimește vitalitatea lui (și nu exagerez absolut deloc). Vorbește tare, autoritar, limpede, sigur pe el și își amintește extrem de precis detalii de acum 80 ani, inclusiv cum era îmbrăcat când a mers la facultate și cum avea ciorapii rupți. Eu abia șușotesc întrebările, el își tună replicile, zâmbind. Sunt absorbit de fiecare cuvânt, dar stau la pândă. Am sentimentul că vorbesc cu Albert Einstein. Cât timp istorisește îmi repet în gând: așa arată un maestru!”,
Ștefan Mandachi, om de afaceri
Discuția finală este memorabilă, iar Ștefan Mandachi o transcrie întocmai:
”Într-un moment prielnic, când își trage sufletul, arunc săgeata:
– Dle. profesor, banii sunt buni sau răi?
Râde.
– Deschideți ușa aceea! se încruntă ca un copil fericit.
Ne holbăm unii la alții, dar executăm ordinul. Colegul meu o împinge îndărăt.
– Vedeți ce scrie acolo?
Ne întoarcem gâtlejele cu toții și ne încruntăm spre foaia A4, lipită pe ușa de termopan. Anunțul îmi ricoșează în ochi: CONSULTAȚII GRATUITE!
Pentru o clipă, mă ia amețeala. Poate-i de la foame. Apoi îmi revine în minte, deodată, lecția pe care am predat-o atotștiutor, la ultimul seminar pe care l-am organizat, atunci când i-am convins ca un rechin feroce pe spectatori că ”GRATIS ÎNSEAMNĂ, de fapt, MAI SCUMP! Feriți-vă să primiți gratuități. Nu există gratis!”
Mă uit vinovat pe sub sprâncene spre dl. profesor, care continuă:
– Banii sunt buni! Eu am vrut să-mi vând casa ca să obțin banii necesari pentru a publica o carte!
– Sunteți un titan al medicinei. De ce nu ați făcut mai mulți bani din pasiunea vieții dvs.? îl întreabă retoric iubitorul de arginți, Mandachi.
– Pentru că pasiunea vieții mele a fost SĂ AJUT!
Mă bâlbâi:
– Există unii care consideră că nu poți să ajuți dezinteresat, îl contrez eu. Și că mereu există un interes atunci când ajuți.
Se năpustește asupra mea, zâmbind:
– Să ajuți este divin! Nu a existat și nu există mai mare satisfacție în viața mea decât să văd un om reparat. Nicio avere nu-mi putea da o satisfacție mai mare decât rodul muncii mele, făcute cu pasiune. Odată, a venit o colegă și mi-a spus resemnată: ”în salonul de la etaj, există o femeie moartă. Adică, nu mai are absolut nicio șansă, este în stare vegetativă”. Îi răspund: ”du-o în sala de operații”. În două săptămâni, femeia mergea pe picioarele ei.
– Domn profesor, ce este cel mai important în viață?
– SĂ CREZI! Atâta timp cât CREZI, poți obține orice!
Terminăm râzând discuția. Îl rog să facem o poză și acceptă jovial. Mă așez lângă el, ca un stejar lângă un ghiocel. Chiar și așa, nu înțeleg de ce, dar am sentimentul că e mai forțos decât mine.
Ies turmentat în curtea spitalului, mă urc în mașină și plec hipnotizat.
Încă îi aud vocea de bariton. ”Să ajuți e divin!”
Vreo oră n-am vorbit nimic, am mers cu mașina prin București la întâmplare.
Opresc să-mi iau covrigi de la o simigerie, n-am mâncat nimic de dimineață. A devenit un obicei deja. Când faci ceva cu pasiune, uiți că trece timpul. Uiți de tine și de foame. Nu vezi în față decât obiectul pasiunii tale.
Cu o mână înfulec covrigii, cu alta fac o postare pe LinkedIn:
”GRATIS ÎNSEAMNĂ MAI SCUMP. Dar mai există și excepții…”.
(Foto: Facebook / Ștefan Mandachi)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
