Azi, actorul originar din Botoşani nu mai are nevoie de prezentare.
Vlad Ivanov, care luna viitoare împlinește 50 de ani, are în CV filme românești și străine, premiate la diverse festivaluri cinematografice, e actor la Teatrul Bulandra, după ce a trecut pe la TNB, iar talentul i-a fost recunoscut și recompensat și la Gala UNITER, și la Premiile Gopo (în 2010).
Totuși, în mod neașteptat, drumul lui către o carieră internațională n-a fost ușor. În spatele naturaleței cu care-și joacă rolurile stă multă muncă, iar siguranța de sine afișată și pe scenă, și pe marele ecran, și în viața de zi cu zi ține de exercițiu, Vlad Ivanov fiind, în tinerețe, de o timiditate paralizantă, conform Libertatea. Patru ani i-au trebuit ca să convingă profesorii că merită să fie admis la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale! Restul e istorie. Istoria cinematografiei…
– În general, când vi se propune un rol, în funcție de ce criterii îl acceptați sau îl refuzați?
– Cel mai mult contează scenariul. Dacă scenariul mă convinge și e unul consistent, care spune ceva și care pe mine, ca actor, mă incită, atunci e perfect. Nu mă interesează neapărat care este ponderea personajului meu în film. La Călin Netzer, în ”Poziția copilului” și ”Ana, mon amour”, am jucat doar câte o secvență, dar personajul era atât de colorat, atât de viu, încât mi-a plăcut foarte tare și mi-am dorit să-l joc. Dincolo de asta, sigur contează foarte mult și cine e regizorul, ce echipă de actori vine în spate…
– Ce amintiri aveți de la prima dv. ieșire peste hotare cu un proiect cinematografic?
– Se întâmpla în Ucraina, în filmul ”My Joy”, de Sergey Loznitsa, filmat într-o iarnă cumplită, cu foarte multă zăpadă și extrem de geroasă, la temperaturi de minus 24, minus 25 de grade Celsius, la granița dintre Ucraina și Slovacia. A fost foarte dificil.
– Vă propun să ne întoarcem în perioada copilăriei dv., la Botoșani, să-mi spuneți când a încolțit gândul, dorința de a deveni actor?
– Undeva pe la 14-15 ani, când eram în cercul de literatură al școlii și profesoara de limbă română la vremea aceea mi-a spus: „Nu vrei tu ca joaca asta de-a teatrul să devină un pic mai serioasă?”. Iar eu am întrebat-o cum ar putea să devină mai serioasă. „Uite, de exemplu, ai putea să te duci la cursurile de la Școala Populară de Artă, la cursurile de actorie de acolo”, mi-a zis. Ceea ce am și făcut! Acolo am întâlnit doi oameni absolut minunați, Theodor și Silvia Brădescu, care mi-au fost profesori și mentori, în același timp. Am înțeles de foarte tânăr că profesia asta se face doar cu multă pasiune și multă seriozitate.
– Ați avut sprijinul părinților când ați ales această meserie sau dimpotrivă?
– M-au sprijinit foarte tare și acum se bucură foarte mult de ceea ce realizez eu, e una dintre marile lor bucurii.
– Înțeleg că ați intrat la facultate din a patra încercare. Cum ați reușit să faceți față eșecului și să vă ambiționați să nu renunțați la acest vis?
– Mă întristam când nu intram la facultate… A treia oară am picat sub linie și am avut șansa să fiu audient (a participat la cursurile ținute la facultate, fără a fi însă înscris printre studeți și a da examene – n.r.) la clasa lui Dem Rădulescu. Și mi-am dat seama, fiind audient, că greșeam, pentru că eram foarte timid la acea vreme și emoțiile mă paralizau și, practic, nu înțelegeam foarte bine ce îmi cer profesorii. Anul acela în care am fost audient la clasa domnului Dem Rădulescu m-a ajutat să înțeleg exact mecanismele acestei profesii și anul următor a fost OK și am și luat. Dem Rădulescu era un profesor exigent și așa ar trebui să fie orice profesor, dar era un om de o bunătate absolut extraordinară, iubea foarte mult studenții, era un om foarte generos și anul acela pe care l-am petrecut acolo a însemnat enorm pentru mine.
– V-ați întreținut singur în perioada în care ați stat în București? Lucrați, la un moment dat, la Gara de Nord…
– Da, am lucrat chiar în Gara de Nord, într-o consignație și acolo am întâlnit doi oameni absolut minunați, care mi-au oferit tot sprijinul material, pe lângă familia mea, și așa am putut să exist la acea vreme în București.
– Am putea vorbi despre un mentor în această meserie?
– Nu aș putea vorbi despre un mentor. Pot să spun că am lucrat cu actori foarte mari, români și din străinătate, am întâlnit în facultate profesori extraordinari, care mi-au deschis drumul către această profesie. E vorba de Sanda Manu, profesoara mea, după aceea, profesori care erau în acea vreme în facultate: Dem Rădulescu, Olga Tudorache, Mircea Albulescu, Ion Cojar, nume mari alte teatrului românesc. Apoi, am avut șansa să lucrez cu actori foarte mari la Teatrul Național și ulterior la Teatrul Bulandra, de la care am împrumutat, fără să vreau, lucruri extrem de utile și de frumoase.
– Succesul de care vă bucurați în prezent pe plan extern v-a schimbat?
– Nu, mi-aduce foarte multe bucurii și privesc cu normalitate și cu satisfacție toate lucrurile acestea.
– Care a fost momentul în care meseria dv. a devenit rentabilă și din punct de vedere financiar?
– Nu știu dacă e rentabilă nici acum, habar nu am, nu știu, să nu vă închipuiți că se câștigă sume enorme din această profesie, mai ales în România. Sunt sume care îți permit să duci un trai liniștit și să mai poți să-i ajuți și pe alții. Atât.
DESCARCÃ APLICATIA BOTOSÃNEANUL PENTRU MOBIL:
