A elaborat prima teză de doctorat din lume în domeniul ciberneticii, a fost unul dintre cei 13 membri ai Consiliului Internațional de Cibernetică. Invenții și inovații înregistrate la O.S.I.M., peste 70 de lucrări de specialitate. A lăsat în urmă pagini memorabile de proză, versuri de o sensibilitate surprinzătoare, zeci de tablouri de o neașteptată coloratură, într-o tehnică profesionistă. Coborât din familia care l-a dat Moldovei pe Sfântul Ion Iacob Hozevitul. Prieten din copilărie cu neurochirurgul Leon Dănăilă, apreciat de matematicianul Octav Onicescu.
Stelian Bajureanu s-a născut pe 4 iunie 1934, în satul Horodiștea, comuna Păltiniș, din județul Botoșani. Aici a urmat și şcoala primară, având-o învăţătoare pe Zamfira Breha, cunoscută în întreg ținutul drept dăscălița cu cei mai mulţi absolvenţi de liceu şi de facultate, dintre elevii ei, în nordul Moldovei şi Bucovina. După absolvirea liceului („Grigore Ghica Vasile Voievod” din Dorohoi), Stelian Bajureanu a urmat cursurile Institutului Politehnic din Iaşi, Facultatea de Electrotehnică.
Un moldovean hâtru, de o rară inteligență, deopotrivă perspicace și sfredelitor în ale științei. Înzestrat cu o curiozitate ce îl va purta, de-a lungul întregii vieți, pe căi nebătătorite, pe ogoare neumblate, Stelian Bajureanu a mai avut un merit uriaș: contribuția de necontestat la recunoașterea muncii și valorii unui alt savant pe nedrept lăsat în umbra istoriei - Ștefan Odobleja (13 octombrie 1902 - 4 septembrie 1978, medic militar, descoperitorul ciberneticii, membru post-mortem al Academiei Române).
Aprofundând descoperirea lui Ștefan Odobleja – din anii 40! - Stelian Bajureanu a obținut titlul de doctor elaborând prima teză în cibernetica reală, deterministă, consonantistă. O teză care este, în fapt, o introducere în știința inteligenței artificiale creative.
De aceea, și pe bună dreptate, poate că cea mai mare ”ispravă” științifică a botoșăneanului din Horodiștea rămâne această teză din 1975, cunoscută astăzi drept ”cibernetica odoblejeană a lui Bajureanu”.
Însuși titlul acestei teze, ”Metode inginerești de ameliorare a stabilității și calității sistemelor automate de măsură și reglare“, cu subtitlul: ”Introducere în consonantica tehnică sau știința despre inteligența artificială creativă”, o situează într-un spațiu vizionar și aproape revoluționar. Astfel se explică și numeroasele piedici pe care le-a avut de-a lungul vremii, după cum reiese și dintr-o scrisoare din 1995, adresată lui Ștefan Odobleja jr. (fiul academicianului Ștefan Odobleja), pe care Stelian Bajureanu îl ruga să-l ajute, ca om de afaceri, să-și procure o mașină de scris electronică: ”Lucrez de zor“ la redactarea tezei de doctorat pentru că am primit aprobarea s-o susțin. Știi că în 1974 n-am avut aprobarea s-o susțin pentru că descoperirile mele confirmau teoria acad. Ștefan Odobleja”.
Rolul imens pe care l-a avut botoșăneanul la recunoașterea valorii lui Odobleja transpare și din cuvintele consemnate în biografia medicului militar:
”Stelian Bajureanu este omul care a înțeles cel mai bine ce a realizat Odobleja și cel care l-a ajutat cel mai mult, fiind tot timpul alături de el, punându-și în pericol de multe ori situația și chiar viața”.
Din aceeași scrisoare către Ștefan Odobleja jr. mai aflăm un amănunt din biografia lui Stelian Bajureanu: dosarul de peste 1.000 de pagini pe care i l-au întocmit comuniștii:
”Cu patru ani înainte de a fi împușcați Ceaușeștii mi s-a întocmit un dosar (de 1200 pagini! Deși n-am făcut un imperiu precum Napoleon), cum că aș fi ”sabotat culegerea porumbului și cercetarea științifică“. Soluția: am fost ajutat să ies la pensie pe “caz de boală”. Nu-ți spun ce pensie am. Pot să-ți povestesc că întreținerea costă circa 60.000 lei pe lună. N-am fost reîncadrat deși aș putea lucra. Morala: făcătorii dosarului meu sunt oamenii zilei (nu cunosc ce au descoperit și inventat în viața lor), cică au salariile ceva peste 800.000 lei. Realitatea este că sunt nepriceput în a-mi valorifica propria proprietate (invențiile și descoperirile) intelectuală!”.
Stelian Bajureanu s-a stins din viață pe 30 noiembrie 2009, la Pitești, acolo unde se stabilise din 1968. A lăsat în urmă o femeie care l-a iubit, l-a susținut și l-a încurajat mai bine de 60 de ani, cât i-a fost alături. Și astăzi, doamna Dochina Bajureanu trăiește printre cărți, tablouri și poezii care poartă semnătura soțului său. Mai speră că va reuși să îi editeze opera rămasă nepublicată.
La 85 de ani, doamna Dochina scotocește computerul, ordonează fișiere, cataloghează documentele răzlețe. Printre toate, mai transcrie o rețetă de ciocolată de casă.
Botoșăneanul.ro vă oferă astăzi un interviu cu aromă de crizanteme, într-un prezent în care amintirea este încă vie, proaspătă, de o eleganță atât de rar întâlnită în zilele noastre.
-Doamna Dochina Bajureanu, vă propun să începem povestea noastră din Nord. Ce știți despre locurile natale ale soțului dvs.? Ați fost în Horodiștea Botoșanilor…
-Am fost, am vizitat locurile natale ale soțului meu și mi-au plăcut. Am fost pe malul Prutului, am fost în Horodiștea, cel mai nordic punct al țării pe harta actuală. Știu că localitatea este fosta cetate Carsidava. La început nu l-am crezut pe soțul meu. I-am spus: te rog să îmi arăți, pentru că nu cred. Apoi mi-a arătat în dicționar. Eu sunt din Bărăgan, un sat de lângă Urziceni, la doi kilometri. Nordul era cu totul nou pentru mine, la fel, în continuare, Bucovina, cu frumusețea și misterul ei. Am fost și în Maramureș, am avut cu soțul meu multe călătorii, și în străinătate am fost.
(Stelian Bajureanu, alături de părinții săi din Horodiștea)
-Când v-ați căsătorit?
-Ne-am căsătorit în 1959, când am terminat eu facultatea. El era deja la Reșita, terminase facultatea cu un an înainte. Ne-am cunoscut la Roșia Montană, unde eu am făcut practică, cu o colegă a mea din Craiova, care era prietenă cu colegul lui de cameră. Așa ne-am cunoscut. Cum spunea mama mea, unul din deal și unul din vale. Îmi zicea mereu: nu ai găsit, mamă, pe cineva mai apropiat? I-am dus și pe părinții mei în Moldova, au văzut și ei locurile. Iar mama spunea: Ei, o să îmi umble sufletul și pe aici. Credința că, după ce omul moare, sufletul călătorește prin toate locurile pe care le-ai vizitat.
-V-ați întâlnit, iată, doi oameni de formație tehnică…
-Da, eu am terminat Construcții Drumuri - Poduri, la București, el Electromecanica la Iași.
-…și atât de dornici de călătorii și deschiși la toate ale vieții.
-El era un om de o curiozitate deosebită. I-am spus că s-a născut într-un secol nepotrivit. Trebuia să se nască în secolul enciclopediștilor. Îl interesa orice domeniu, era foarte curios să știe, să afle… S-a împrăștiat în foarte mult domenii și poate că de aceea nu a realizat cât și-ar fi dorit. I-a plăcut și să picteze.
(Stelian și Dochina Bajureanu)
-O surpriză și această pasiune. Care pare să fi fost mai mult decât o pasiune…
-Casa mea este o expoziție de tablouri. Toți pereții sunt plini, restul e depozitat în bibliotecă, are cinci rafturi și toate sunt pline până în tavan de picturi.
-A expus lucrările?
-A avut expoziții la Pitești în special, dar a și dăruit peste 40 de lucrări. În ultimii ani a participat la tabere de pictură, prin Casa Sindicatelor, a lăsat și acolo numeroase tablouri, pe la Reșița – la Lacul Văiug, la Săcele.... A pictat mult în concediile prin țară, dar și în timpul a două călătorii pe care le-a făcut împreună cu un pictor olandez care era căsătorit cu o româncă.
-Se simte, în tot ce a scris, în tot ce a făurit de-a lungul timpului, partea creativă și nevoia permanent de a crea. În culoare, dar și în cuvânt.
-În tinerețea lui a participat și la un concurs literar împreună cu Nicolae Labiș, dar și la un concurs de pictură cu dr. Leon Dănăilă, care e din Darabani și cu care a fost prieten, doctorul era cu un an mai mare. Liceul l-a făcut la Dorohoi, unde a învățat și Leon Dănăilă. Soțul meu are filiație de rudenie cu Mihai Cimpoi, din Basarabia, prin mama lui care s-a numit Grigoraș și care este din Crăiniceni. Și cu Sfântul Iacob Hozevitul are, de asemenea, un grad de rudenie, nu știu să spun exact care este gradul de rudenie nici cu Mihai Cimpoi, nici cu Sfântul Iacob Hozevitul. Soțul meu a fost la Crăiniceni, când a fost ridicată acolo bisericuța, am văzut fotografii, prin bunăvoința lu Adrian Timofte, din Dorohoi. De altfel, Adrian Timofte a scris o monografie a satului Păltiniș și a vorbit și despre soțul meu în ea. Are Moldova mulți oameni talentați. Mulți dintre marii noștri oameni s-au născut în Nordul Moldovei.
(Conacul Pillat de la Miorcani, pictat în ziua în care a fost vizitat)
-Este o poveste care circulă pe internet despre ”savantul care vindea flori în centrul Piteștiului”. Cât adevăr este în această poveste?
-Să știți că am vândut flori de plăcere, nu de nevoie, cum a scris cineva în mod greșit. Am avut o grădină la 4 km de Valea Mare și la un moment dat am avut – trăia și tată meu și m-a ajutat – am avut un solar cu niște crizanteme mai deosebite. Și de milă, că erau foarte multe și nu puteai să le dai pe toate, și am vândut din ele. Și lalele, am avut peste 1.000 de lalele. Am vândut, dar nu pentru că aveam nevoie de bani, ci pentru a nu le lăsa să moară.
-Faptul că domnul Bajureanu a făcut acest lucru ne dezvăluie un caracter ales, de bună seamă…
-Noi amândoi suntem de la țară, el iubea foarte mult natura. Am schimbat multe locuri, multe orașe. El era neastâmpăratul, cu dorința de a merge după nou, după profesie. Unde ajungeam își dorea să cumpărăm casă, bineînțeles că nu aveam această posibilitate. Dar peste tot găsea un loc, fie de la stat, fie de la cineva cunoscut, unde trebuia să facă o grădină. Am lăsat grădină la Borzești, una la Reșita, am crescut și pui... Îi plăcea mult să lucreze, îi plăcea în aer liber.
.jpg)
(Stelian Bajureanu în grădina de la Valea Mare)
-Dacă tot suntem aici, cum e cu povestea – pe care o mărturisește într-o scrisoare - cu dosarul care i s-a întocmit pe vremea lui Ceaușescu pentru că ”a sabotat culegerea porumbului și cercetarea științifică”?
-A avut un dosar, da, de 1000 și ceva de pagini. El a spus odată că oamenii care ar trebui să cerceteze, să lucreze, sunt folosiți nerentabil, fiind trimiși la cules de porumb, deci nu sunt bine valorificați. Știți cum era pe vremea aia… Mi-a spus că și-a văzut dosarul, dar nu știu mai multe. Era înainte de 89, da. Dar apropo de partea literară, am legat într-un volum o serie de proze scurte, amintiri din copilăria lui, ”10 lucruri trăite sau povestite de alții” sau întâlniri cu oameni deosebiți, cu Onicescu de pildă.
-Onicescu, Odobleja…
-Povestea cu dr. Odobleja este de necrezut. În 1974 a citit în revista Flacăra un articol – știți că Păunescu mai făcea treaba asta, scria despre oameni deosebiți care erau ținuți în acoperire, nu erau scoși la lumină – despre dr. Odobleja. Și a spus: eu trebuie să îl cunosc pe omul acesta. Și a doua zi a plecat la Turnu Severin fără să știe nici adresă, nimic, decât că e doctor și îl cheamă Odobleja. L-a găsit, au stat de vorbă, pe urmă s-au împrietenit, a venit doctorul la Pitești de mai multe ori. Pe urmă, la Amsterdam, la un congres, în ultimul an de viață al lui Odobleja, soțul meu i-a prezentat lucrarea. Fiindcă nu a mai putut să plece dr. Odobleja, fiind bolnav. L-a ajutat mult faptul că l-a cunoscut. Doctorul trăia într-o casă de pământ, cu două camere, fără încălzire, fără lumină, fără un aragaz la care să gătească. Apoi a început lupta cu autoritățile, cu toată lumea, să îi pună lumina. Împreună cu alții, nu singur, mulți l-au ajutat. Soțul meu i-a consacrat doctorului Odobleja multe ore din viață. Pe de altă parte, și lui i-a folosit. Ajunsese la un moment dat, cu o invenție a lui, într-un punct în care nu găsea rezolvarea, și atunci dr. Odobleja l-a sfătuit.
(Stelian Bajureanu și Ștefan Odobleja)
-O întâlnire importantă, între doi oameni de o inteligență sclipitoare…
-Dr. Odobleja era un om deosebit, de o inteligență rară. Avea o privire foarte pătrunzătoare, și o capacitate de asimilare nemaipomenită.
-Dacă ar fi să îl caracterizați pe Stelian Bajureanu în câteva cuvinte, care credeți să erau cele mai importante calități?
-Era foarte inteligent, dar mai presus de toate era această curiozitate, empatia față de oameni. A ajutat foarte mulți oameni. Oricine îi cerea ajutorul nu se lăsa până nu rezolva ce l-a rugat. Avea această latură, era darnic, era risipitor câteodată chiar.
-Era un om cu umor?
-Da, era un om cu simțul umorului. A avut ”ghinionul” de a avea mai multe talente, s-a împrăștiat de multe ori în această curiozitate a lui în mai multe domenii, până s-a canalizat pe mai puține a pierdut multă vreme.
-De ce vă este cel mai dor?
-Eu nici nu zic că este unde este, eu zic că este plecat undeva. Eu nu îl regăsesc la cimitir, ci acasă, cu tablourile lui, cu cărțile lui.
-Generozitatea lui Stelian Bajureanu ne explică și cum a fost posibil să își dedice atâția ani pentru ca opera unui om să fie cunoscută și recunoscută…
-Faptul că i-a rămas fidel și s-a luptat pentru Odobleja, să i se recunoască meritele, da... Știți că Iosif Constantin Drăgan a înființat, la sugestia soțului meu, Academia ”Ștefan Odobleja”, cu sediul la Lugano era, dar la Lugoj era sediul propriu-zis. Și soțul meu a fost secretar general la această Academie mulți ani, până în ultimii lui ani, apoi cred că s-a și desființat, am impresia, nu am mai auzit nimic de ea. Iar profesorul Cesar Buda de la Iași a fost al doilea președinte, că primul a fost inginerul Paul Postelnicu, de la București. Cesar Buda a fost profesorul soțului meu la facultate și la recomandarea lui a fost el ales al doilea președinte.
Prin intermediul acestei Academii, și cu sprijinul lui Iosif Constantin Drăgan, s-a tipărit în limba română opera de căpătâi a lui Ștefan Odobleja, ”Psihologia consonantistă”, în două volume (scrisă în anii 1938-1939, tipărită în limba franceză la Lugoj şi difuzată prin Librairie Maloine din Paris). Așa i-a făcut cunoscută opera, în țară în primul rând l-a făcut cunoscut. Și până la urmă Ștefan Odobleja a fost chiar recunoscut, fiind ales post-mortem membru al Academiei Române, în 1990.
Au fost mulți care l-au ajutat, nu doar soțul meu, dar soțul meu a fost considerat de Ștefan Odobleja și un prieten. Sunt multe amintiri din călătoriile noastre, cu oamenii pe care i-a cunoscut.
-S-a stins cu totul neașteptat, în 2009…
-Sunt 11 ani de când a plecat. Nu ne-am dat seama că o simplă zgaibă pe mâna dreaptă, cât unghia de mică, ar fi putut fi ceva atât de rău. Când ne-am dat seama a fost prea târziu. În trei luni și jumătate s-a dus. Cancer de piele. Nu te gândești…
-Îi mai continuă cineva munca astăzi?
-Deocamdată nu e nimeni. Astăzi fiecare om, vorbesc dintre cei din domeniul științific, se ocupă de ale lui, trebuie să aibă nevoie, să aibă o curiozitate anume ca să se ocupe și de altceva. Cum a făcut el cu Odobleja. Altfel nu se mai ocupă nimeni…
(Ultima expoziție de pictură, la 70 de ani: Pitești, 2005)
(Fotografii din arhiva de familie, puse la dispoziție de Gabriela Ionescu, fiica lui Stelian Bajureanu)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
