După câteva ore de luptă… fiziologică cu propriul corp îmi iau inima în dinţi şi banii în buzunar şi mă îndrept spre toaleta unei terase de pe plajă. Nu apuc bine să păşesc că un băieţaş cu zâmbet suficient în colţul gurii mă ia de sus:
- Auzi, cum facem cu bara aia?
Mă uit în spate, în stânga, în dreapta… nimeni. Băi, ăsta vorbeşte cu mine? Mă apropii şi-l întreb:
- Cu mine vorbeai?
- Păi da cu cine?
Cu altcineva, îmi spun în gând, dar n-apuc să silabisesc, că mă ia tare:
- Cu bara de la Terracan care mi-ai zgâriat-o, cum facem? O vopseşti sau mi-o plăteşti?
- Bara... Ce bară?!?
Tipul pare să se enerveze, eu nu pot să înţeleg ce are ăsta cu mine, de când am ajuns în staţiune n-am clintit maşina, iar când am parcat-o n-aveam nici un Hyundai Terracan prin preajmă.
Îmi dau ochelarii de soare jos, aşa ca pentru o discuţie mai serioasă şi fără să-mi dau seama gestu-i salvator.
- Stai bă’ frăţică, nu-i el, îl confunzi,
Sare repejor… un con...terăsean. Brunetul se uită la mine cu acelaşi zâmbet cocălăresc, zice liniştit: a-haaaa şi… gata.
Nu-şi cere scuze, nu i se pare că a comis-o, nu nimic.
Trece vreo jumătate de oră şi un tanc dintr-ăsta de oraş intră pe plajă, face câteva manevre, ridică nisipul în aer (bucurie mare, în sfârşit îl remarcă toată lumea), după care se opreşte brusc. Şoferul coboară şi îşi pune mâinile în cap: a rămas blocat în nisip. Se uită pe sub roţi, încearcă să degajeze nisipul, îi mai sare un prietenaş în ajutor. Mă uit mai bine la faţa lui, e tocmai omul care mă punea să-i plătesc/vopsesc bara. I-a pierit zâmbetul tâmp. A rămas doar tâmp.
E un crâmpei definitoriu pentru litoralul românesc, unde şi în acest an, ca şi în cel trecut, ca şi acum doi, 12 sau 20 de ani, mizeria fizică şi cea umană îşi dau mâna pentru trântirea unui nou sezon estival. Cocălarii s-au mutat din „Merţane” şi „BMW-uri” în trăsuri, de unde rag la smart phone-uri cât îi ţin rărunchii. Păi cum, trec ei aşa agale cu căruţa şi nu-i bagă nimeni în seamă? Şi oricum cu limuzinele din dotare n-ar prea avea loc să se producă fiindcă aici maşinile sunt parcate şi pe stradă, şi pe trotuare, şi pe esplanadele hotelurilor. Păi dacă vine HSR-ul aici o săptămână nu mai are nevoie două decenii de contract cu Primăria Botoşani.
Majoritatea hotelurilor sunt de-un grotesc comunistoid, unul de peste drum, Egreta, care ar suna mult mai bine cu un „R” în faţă, arată a puşcărie curată. Altele sunt pur şi simplu părăsite, toată staţiunea pare o imensă cocină cu câteva oaze, în care nişte nebuni au investit în resorturi de patru sau cinci stele, unde încearcă să-şi ţină clienţii 24 de ore din 24, cu tot felul de programe, de la trupe de distrat copiii, la fetişcane care dansează pentru adulţi. Că dacă i-au scăpat în staţiune – şi pe unii, şi pe ceilalţi – realizează ăştia unde au venit şi la anul nu la mai calcă pragul. Mai ales că în staţiunea asta cu nume de planetă nu găseşti o bancă. Nici de stat pe dânsa, nici dintr-aia de deschis conturi, făcut plăţi, schimbat valută. Oamenii înfulecă din picioare, iar singura şansă pe care o au să-şi tragă sufletul este să stea fraudulos pe o bancă din curtea unui hotel. Veronica îi zice. Aici mai toate au nume de fete: Florica, Raluca, Sanda, Corina. Există chiar şi Hotel Rodica. N-am căutat, dar nu bag mâna în foc că n-a existat un descreierat care să facă şi Hotel Saveta. Păi ce, nu e şi ea femeie?
Într-o staţiune de (dez)interes naţional, de-un jeg şi-o nepăsare demne de dat şi nu de luat bani de la turişti, eşti asediat cu reguli, de fapt cu un soi de „codex” despre ce NU ai voie să faci. Iar plaja este chintesenţa acestor legi ale litoralului românesc.
Pe un panou care-a rezistat vicisitudinilor vremurilor tot aşa cum au trecut prin iarnă şi cele ale lui Ţurcanu, ai vreo 15 reguli şi interdicţii, de la „interzis accesul cu scaun, umbrelă sau şezlong personal pe plajă”, până la desene din care tu trebuie să deduci ceva de genul „nu distrugeţi natura”. Care natură? Algele de la care pute pur şi simplu şi pe care nu le distruge nimeni? Sau astea nu se încadrează la „natură”?
Un şezlong e 20 de lei, două sunt deci 40 de lei. Saltelele ţi le aduce un adolescent cu sprâncene blonzi dintr-o grămadă relativ ordonată cu saltele rupte, jegoase, urât mirositoare, la care nu poţi privi prea mult că te apucă stările vomitive. Plaja în sine este însă un spectacol uriaş şi gratuit. Mă rog, gratuit dacă uităm de banii pe şezlonguri. În stânga mea o d-nă cu aspect balenos, care a stat mai toată ziua cu prosopul pe cap, revine la viaţă şi se apucă de activitate. Ia o pensetă şi începe să se epileze. Frumos, meticulos, organizat. Bărbatu’său săracu’ nu mai rezistă şi pleacă după o bere:
- Da’ un’te duci bre?
- Păăăăiii, să iau o bere, răspunde el într-un amestec de derută şi spaimă…
Tipa cu gabarit depăşit, cu penseta într-o mână, crăcănată puţin fiindcă ajunsese cu operaţiunea spre zonele mai intime, dă să se enerveze – „iar bere bre?” – dar se linişteşte. Dă a lehamite cu penseta prin aer şi se apucă iar de treabă.
Vreo câţiva metri mai încolo o d-nă între două vârste face cu un fel de şal tot soiul de figuri prin apă. Ba pune o mână în şold, ba ridică un picior, ba-şi dă podoaba capilară pe spate, ce mai, e toată numai figuri, zici că-i dintr-un promo cu „AŞA NU” de la Fashion TV. Într-un final realizez ce se întâmplă: doi paşi mai spre mal un nene o tot pozează. Şi ăsta-i numai figuri. Face vreo cinci-şase poze după care le prezintă controloarei de calitate. Tanti se bosumflează după fiecare serie. Păi e aşa o frumuseţe, iar nepriceputul ăla nu reuşeşte să-i capteze farmecul într-o poză?
Fotograful de ocazie tace şi înghite, doar cu soarta nu te joci… Mai ales când vede că alţii au nimerit-o şi mai nasol. La câteva umbrele mai încolo un nene la vreo cinci decenii de viaţă îşi cremuieşte nevasta care s-a bronzat cu tot cu bretele. Nu vrea, n-are chef, nu poate să privească creatura de vreo sută şi ceva de kile care îi termină crema, așa că trage cu ochiul la nişte fetişcane pe care carnea încă stă bine întinsă, iar cocălarul plin de tatuaje şi ras în cap încă le păzeşte. Până la urmă, nevastă-sa-i cu spatele şi nu-l vede, iar la marginea plajei un nene la fel de plictisit, sub un cort cu „masaj de relaxare”, nu priveşte nici el părosul căruia îi face… „masaj de relaxare”. Iar el, spre deosebire de soţior, ia şi bani pentru asta.
Nu-i muzică, dar nu-i bai, sunt destui vânzători ambulanţi: de cărţi, de integrame, de ziare, de bilete. De bilete la „mega spectacolul de mâine seară”, „la plimbare cu vaporaşul”, la „o cursă cu skijetul”. Ăştia sunt plini de poante şi de ironii: „nu mai staţi pe gânduri ca soacră-mea între scânduri”. Da, profund… După prezentarea de la portavoce parcă e spectacolul de acu’ două zile, două săptămâni, două luni, doi, 12 sau 20 de ani… „Numai aici şi numai acum vă mai puteţi cumpăra bilete cu rânduri şi locuri rezervate la mega spectacolul verii” şi apoi sunt înșirați artiştii: „d-na cântecului românesc Irina Loghin”. Apropos, voi aţi observat că avem atâtea doamne ale cântecului românesc, dar nici o domnişoară? Pe bune, vreau şi eu să văd un spectacol cu „domnişoara cântecului românesc”, care o fi aia, dar promit că iau bilet.
Apoi urmează „inegalabilii comici Romică Ţociu şi Cornel Palade”. Hai lasă-mă. Bă’ pe ăştia chiar nu-i egalează nimeni de atâţia ani? Chiar sunt invincibili? Chiar sunt… inegalabili?
Da hai s-o lăsăm cu filosofiile astea că s-au adunat norii deasupra plajei. Oamenii se îmbracă mai rapid ca la alarma din armată, doar lângă mine unul venit cu nevastă-sa şi cu soacră-sa, îşi exercită (ne)cunoştinţele meteo doar-doar le îndupleca să rămână pe plajă.
- Uite că se duc norii la bulgari.
- Io ştiu… răspunde nevastă-sa, scrutând orizontul.
Ghinion însă, socroşenia deja şi-a luat – să-i spunem cu îngăduinţă – halatul de plajă şi i-o taie scurt.
- Ce bă’ Bobiţă, ai rude la Meteo? Toată lumea fuge şi tu o tragi cu bulgarii. Ia hai odată!!!
Bobiţă coboară capul din nori, îl bagă în pământ, îşi înghite câteva înjurături şi părăseşte alene plaja.
Afară tot nu plouă, însă adolescentul cu sprâncene galbene ia saltele de sub fundul puţinilor turişti temerari. Vine şi la noi.
- Dacă vreţi să vă daţi deoparte… să iau salteaua…
- Păi de ce să o iei?
- Păi să nu o plouă.
- Păi NU plouă.
- Păi şi dacă plouă?
- Păi dacă plouă vii atunci şi o iei.
Că na, 40 de lei ţi-am dat pentru toată ziua, indiferent de soare-ploaie-furtună, iar tu nu-mi dai banii înapoi dacă-mi iei salteaua după ce abia mi-ai dat-o.
Ţi se întoarce pe dos de atâta „amabilitate” şi pleci scârbit spre hotel. Tre’ să vezi rapid pe unde prinzi loc să înfuleci ceva că-i jale mare. Peste tot e îngrămădeala de pe lume. Numai la shaormerie sunt 31 de oameni la coadă. Pe bune, că i-am numărat. Iar dacă ai porniri culinare turceşti alternativa este o terasă care se pretinde a fi cu specific turcesc şi care vinde pizza la greu, o specialitate gastronomică specifică de altfel turcilor de pe vremea lui Suleyman :)) Aici turcaletele vrea să simtă toată lumea că el e patronul şi urlă la angajaţi de la o masă care şi-a pus-o în mijloc. Aşa, ca să ştie lumea cine-i şeful.
Ospitalitatea turcească este valabilă doar dacă te duci prin Kusadasi, Bodrum sau Antalya, la români acasă este o combinaţie de nesimţire şi nepăsare. Muzica turcească de pe Youtube este combinată cu „acordurile” unui burghiu care sfredeleşte pe la 9 seara în acoperiş. În restaurant, ca şi cum ar fi doar el şi ajutorul său, un meseriaş ia un scaun de la o masă, se urcă încălţat pe el şi începe să monteze becuri. Iar chelneriţa îşi merită urletele patronului. Aştepţi juma’ de oră până îţi ia comanda, încă juma’ de oră până ce ţi-o aduce, juma’ de oră să vină cu nota şi juma’ de oră să-ţi ia banii. Şi acum să vezi surpriză. Pleacă fata cu banii, după care revine cu aceeaşi bani în mână şi îţi zâmbeşte ca elevul prins copiind la bacalaureat: nu vă supăraţi, cât era nota că nu mai ţin minte?
De parcă eu mai ţin minte de câte ori mi-am promis că nu mai vin la mare în România şi tot am revenit. O fi având un rol şi mesajele alea de pe plajă cu tricolorul şi „Două state un popor. Până când?” şi „Basarabia simte româneşte”. Serios că la bătaia asta de joc prefer ca o săptămână pe an să simt şi eu greceşte, turceşte, italieneşte, ce-o fi acolo, că de simţit româneşte, pe litoralul „made in România”, pe bune că m-am săturat.
Sergiu BĂLĂŞCĂU
[[galerie-foto]]
