Pe Liviu Adronic l-am cunoscut prin prisma activităților din ultimele două decenii, el dezvăluindu-și public sufletul sensibil îndrăgostit de cultură. A apărut și s-a poziționat firesc în mijlocul evenimentelor artistice ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Puțini cunosc faptul că Liviu Andronic a trăit o zi și o noapte în mijlocul celei mai mari tragedii rutiere care a lovit România. Și care l-a schimbat și pe el, pe viață. Deși, nu a pierdut pe nimeni drag. A preluat însă din durerea celorlalți, a celor care și-au plâns morții.
Liviu Andronic este la bază învățător. A absolvit Liceul Pedagogic și spune că a iubit copiii dintotdeauna. A profesat vreme de vreo 15 ani, iar mai apoi și-a asumat conducerea Casei de Cultură din Darabani. I-a plăcut. Și a continuat să confirme până când la 1 iulie 2010 a preluat Școala Populare de Arte „George Enescu” Botoșani, din postura de director.
Încearcă să reconstituie evenimentele din fatidica zi de 29 iunie 1980. De-a lungul celor 41 de ani care au trecut de atunci, spune că a mai avut flash-uri. Le-a îndepărtat rapid din memorie, dor aceste amintiri chiar și după patru decenii. Și n-ar putea spune că sunt din categoria celor pe care vrei să le ai acolo, în siguranță, într-un colțișor al memoriei.
Avea pe atunci 21 de ani.
Făcea armata la „Pompieri” la Botoșani și mai avea două săptămâni și jumătate până la liberare.
A simțit viața de pompier prin evenimentele la care a fost nevoit să participe. Dar nu a simțit și chemarea asta pentru viața de salvator.
(5).JPG)
„De propus, mi s-a propus să rămân, să continui. Nu sunt făcut pentru așa ceva, eu și în Armată mă ocupam de activități artistice și eram și licitator, am luat și niște premii pe țară, făceam brigadă artistică acolo. Chestii din astea... nu eram eu pentru pompieri. Mie mi-a plăcut armata la pompieri, a fost altceva. Îți luau ochii sirenele alea, dar era multă muncă, făceam antrenamente serioase.”
Activitatea de pompier îți expune sufletul. Trebuie să-l pui mereu pe tavă tuturor ființelor pe care te duci să le salvezi.
„Odată a ars un circ ambulant... Uite, nu-mi iese din minte mirosul ăla. Era un circ venit la Botoșani. Dle, mirosul ăla de maimuță arsă, n-am să-l uit niciodată. De om ars. De orice altceva. Așa un miros... și acum îl simt câteodată. Vezi tot felul de lucruri. La muzeul de la Flămânzi, am ajuns primii acolo când a ars muzeul. Tot așa, eram la centrala telefonică, a dat telefon primărița. Nu am mai stat, ne-am dat seama.. .și am căzut de pe muzeu, de la 7 metri jumătate, de la opt metri. Se prăbușea acoperișul, eram sus, dădeam cu apă, a trebuit să sar de acolo. Am tot felul de amintiri, o armată grea pe de o parte, dar și frumoasă”.
Abia spre finalul stagiului militar Liviu Andronic avea să trăiască șocul vieții sale.
„Era imposibil să nu-mi rămână în minte. O asemenea zi te marchează pe viață, aș putea spune, pentru că nu este un eveniment care se întâmplă în fiecare zi. Ba, e de dorit să nu se întâmple niciodată”.
A vrut să-și scoată ziua aceea din minte întrucât „ceea ce s-a întâmplat atunci nu era de asimilat și de dus cu tine, așa în timp”.
Își amintește. Chiar era o zi frumoasă de vară. Rolul lui în unitate era de furier al campaniei (însărcinat cu tot felul de documente) și să răspundă apelurilor care intrau în centrala telefonică. Un fel de dispecerat 112 al zilelor noastre.
Deși era sărbătoare și zi de duminică telefoanele tot sunau fără întrerupere, multe apeluri erau însă farse. Se făceau glume proaste și pe atunci.
„Nu vreau să dramatizez cu absolut nimic. Suna telefonul de zeci de ori pe zi, erau și glume proaste «arde inima, arde..», în sfârșit. Noi aveam o anumită procedură în care trebuia să verificăm aceste apeluri pentru a nu scoate mașinile din companie oricum, la orice fel de apel. Era mai dificil atunci, trebuia să spună de unde sună, să închidă, să dăm noi telefon să confirmăm. Totuși, nu știu, sunetul ăla de telefon atunci, parcă a fost așa, altfel”,
Liviu Andronic
A ridicat receptorul și a auzit o voce feminină strigând disperată: „s-a răsturnat, în Siret”.
...
„Am stat câteva secunde, am așteptat să mai vorbească, gâfâia și am încercat să o întreb, ce s-a răsturnat? – autobuzul, autobuzul, s-a răsturnat în Siret, s-a răsturnat. În momentul ăla mi-am dat seama că nu mai e timp, nu era ceva normal, nu era o poantă, o glumă macabră. Am simțit în tonul vocii, pentru că de acum aveam o oarecare experiență la cei care dădeau telefoane, era ceva real”,
Liviu Andronic
Sarcina sa era să pornească alarma pentru ca unitatea să iasă la eveniment. Instinctiv a apăsat butonul. Colegii lui, care erau răsfirați prin curtea cazarmei, au alergat spre mașini și au așteptat să li se explice natura misiunii care urma să înceapă.
„Am propus atunci să ieșim cu prima mașină, cea de primă intervenție și cu camionul cu barca pneumatică. Auzind că e vorba de Siret, era normal că aveam nevoie de barcă pneumatică și diferite alte scule”.
Nici în ziua de astăzi nu știe cine era femeia și de unde a dat telefon.
Mașinile de pompieri au ieșit din campanie la câteva minute după apel.
Vreo nouă pompieri au pornit cu cele două autovehicule. Spre Siret, locul indicat la telefon de femeia disperată.
Se oprește și trage aer în piept.
Își adună gândurile.
„Când vezi ce ai văzut acolo... (pauză, n.r.), nu-ți găsești cuvintele. Când am ajuns acolo, țin minte că erau câțiva oameni adunați, mulți, puțini, nu pot să-mi dau seama. Vreo câteva Dacii oprite pe marginea drumului. Țin minte că mi-a rămas întipărită o imagine cu o basculantă. Probabil că a oprit și el acolo... basculanta va reveni în această poveste când va fi folosită pe post de dric, pentru a căra cadavre la Botoșani. Nu prea am fost atent la ce se întâmpla în jur, pentru că noi, în primul rând, am vrut să vedem ce fel de dispozitiv facem, la ce tip de salvare trebuie să ne raportăm acolo. Nu era Siretul, era o mlaștină la care se vedea autobuzul cu roțile din spate, partea din spate se vedea un pic. Normal, ce să faci cu barca pneumatică?”
Liviu Andronic
Pompierii s-au blocat cu toții când au ajuns pe malul mlaștinii. Era o situație atât de dramatică, de tragică și nemaivăzută încât până și oamenii cu experiență, ofițeri, subofițeri au înghețat în mijlocul verii.
Nu existau scafandri pe atunci.
Pompierii erau folosiți pentru tot felul de evenimente, dar nu erau specializați și nu exista nivelul de dotări de acum, utilizat în serviciile de urgențe.
Astfel că nu a existat vreo coordonare sau vreo coerență în misiunea ulterioară de minimalizare a pierderilor omenești. Și nu pentru că nu ar fi vrut.
Liviu Andronic rememorează că era o...„învălmășeală, se scoteau oameni, intra unul, ieșea altul. Nu știu, mai ales în primă fază a fost așa o serie de imagini din astea, în care ca-n filme suprarealiste, nimeni aproape nu înțelegea ce face, dar toți voiau să facă ceva. Toți voiau să participe, toți voiau să... dar n-avea nimeni un cap limpede ca să știe exact cum să-i ordoneze cât de cât, cum să-i organizeze”.
(6).JPG)
A văzut multe lucruri în acele ore care aveau să-i lase cicatrici adânci în psihic. A stat 15 ore pe marginea bălții, toată noaptea până a doua zi spre amiază.
A asistat la scoaterea autobuzului cu cele două macarale.
Se făcuse o listă cu persoanele presupuse că erau în autobuz.
Unele nu erau de găsit.
„Mlaștina aia avea câțiva metri de apă, dar avea și câțiva metri de mâl. Și în vâltoarea aia, când s-a prăbușit autobuzul acolo, câteva persoane au fost prinse în mâlul ăla, mai în profunzime. Și nu se găseau. La un moment dat, țin minte că spre dimineață, au adus două buldozere care se trăgeau unul pe altul, ca să radă mâlul ăla de acolo. S-a mai găsit un cadavru. Nu vreau să.. .lângă mine cineva se ruga și spunea «mulțumesc, Doamne că nu l-a tăiat cu lama, l-a scos așa». Înfiorător”,
Liviu Andronic
Își amintește... el și colegii lui erau foarte, foarte obosiți. În jur imaginile se derulau cu încetinitorul: lumini... umbre...oameni care veneau... oameni care plecau.
Nicio inimă de om și nicio minte sănătoasă nu era pregătită pentru asemenea lucruri. Să le trăiască, apoi să le accepte și să învețe să trăiască cu ele.
După vreo două săptămâni, când a ieșit pe poarta unității, s-a pornit spre Darabaniul lui natal.
Avea să retrăiască spaima accidentului.
Doar că acum, ca la un déjà-vu, a simțit teroarea și panica pe care o trăiseră probabil morții de la Huțani.
„În vestita zonă de la Leorda, acolo unde se duce pământul, era tot așa un pic de mâzgă pe șosea, a început să umble autobuzul stâng-dreapta. Și nu vă spun ce am retrăit acolo. Oameni care țipau, care urlau, unul stătea gata să spargă geamul. Toți trăiau sub teroarea aia, a ce s-a întâmplat cu două săptămâni înainte”.
Șoferul, unul cu experiență, a redresat autobuzul și a liniștit oamenii care au simțit că sunt parte la o transpunere în timp a accidentului de la Huțani, tot cu un autobuz.
Tragedia respectivă nu fusese relatată în ziare pe atunci. Dar toată lumea a auzit ce s-a întâmplat: „imediat, vestea s-a dus fulgerător, telefonul fără fir este mai eficient decât orice”.
Întreaga relatare a zilei de 29 iunie 1980 poate fi urmărită în materialul video de mai jos:
DESCARCĂ APLICATIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL:
