Un loc din Botoșani atrage sute de turiști în fiecare an.
În România există o biserică căreia i se spune Biserica Mihai Eminescu, este o biserică unică, prin originalitatea şi simbolistica picturii interioare, dintre toate bisericile ortodoxe româneşti, unică printre bisericile creştine ale lumii prin aureolele negre ale îngerilor şi sfinţilor pictaţi în această biserică.
Biserica Mihai Eminescu se află la Ipoteşti, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru naţional a copilărit. Biserică la care toţi românii cu simţire şi împlinire naţională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împleteşte cu lumina marelui poet, unde spiritualitatea divină se uneşte cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniţi o simte şi trăieşte puternic.
Am fost la Memorialul Ipoteşti – Centrul naţional de studii Mihai Eminescu împreună cu Latina – îi spun aşa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însufleţire despre Mihai Eminescu, ştia totul despre viaţa, opera şi premeditata lui moarte, ştia şi mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipoteşti, am trăit o stare deosebită, o mare bucurie, simţindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată până acum, iar Latina, într-o stare de euforie, m-a uimit şi emoţionat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui”. Adevărat.
Înainte de-a se naşte Mihai Eminescu, tatăl său, căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administraţia moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moşie la Ipoteşti, pe care a ridicat o casă nouă, mare şi înaltă, pe vechea fundaţie a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înşirat toate acareturile unei gospodării prospere.
Au săpat o fântâna şi Raluca Iuraşcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie, a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn, pe care au aşezat-o pe culmea largii curţi boiereşti. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovniceşti. Nu a fost un locaş de rugăciune numai al Familiei Eminovici, ci şi al sătenilor din Ipoteşti, ceea ce era o comportare adânc creştinească: Dacă în faţa lui Dumnezeu suntem deopotrivă, aşa trebuie să fim şi noi între noi pe pământ.
Aici, la Ipoteşti, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au şcolit şi s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici, îmbătrânind, a făcut greşeli şi a trebuit să vândă moşia, pe care a cumpărat-o unul Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi şi al lui Gheorghe Eminovici şi ale doi dintre copiii lor, Nicolae şi Iorgu. Liniştea s-a aşezat şi a transformat Casa Eminovicilor în paragină.
Şi paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile şi tufişurile au acoperit mormintele părinţilor şi fraţilor lui Mihai Eminescu. În deceniul trei, al secolului XX, proprietarii moşiei, ce îşi făcuseră o altă casă mare, moldovenească, în aceeaşi curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Şi aşa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare şi proteste în România Întregită, declanşat de studenţimea botoşăneană. În această situaţie, proprietara moşiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris, a donat locul Casei Eminovici administraţiei botoşănene, cu condiţia expresă ca pe acelaşi loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu.
Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală şi ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – şi reconstruită în cele mai amănunţite detalii ale autenticităţii, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată şi mobilată cu piese originale specifice secolului al XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o, fiecare are o reacţie şi o stare personale. E simplă, spaţioasă şi are o lumină aparte, lumină eminesciană, cum o simte, cum o percepe Latina, care priveşte îndelung totul, întreabă şi întreabă, atinge şi fotografiază pentru că „am să-mi fac un album special”.
În acelaşi deceniu, mai exact în 1928, inegalabilul nostru om de istorie şi cultură românească al secolului XX Nicolae Iorga, împreună cu scriitorul Cezar Petrescu, au hotărât să ridice o nouă biserică, din piatră şi cărămidă, prin subscripţie publică, în locul vechii biserici de lemn, ce dădea semne marcate de bătrâneţe. Până la urmă, au considerat-o ca pe o preţioasă relicvă istorică, au renovat-o temeinic, iar lângă ea au construit biserica nouă din piatră şi cărămidă, în stil ştefanian, stil moldovenesc bisericesc, o continuare, prelucrată, a ctitoriilor lui Ştefan cel Mare.
Pe lângă subscripţiile în bani, oamenii satelor din jur au cărat piatra bisericii cu carele lor cu boi. Biserica a fost sfinţită în 15 Iunie 1939, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Biserica a primit hramul Sfinţii Voievozi, dar este cunoscută şi preţuită drept Biserica Mihai Eminescu.
Nicolae Iorga a angajat şi pictorul noii biserici, pe Petru Remus Troteanu, căruia i-a cerut ca aureolele sfinţilor să fie pictate în negru, în semn de doliu etern după Mihai Eminescu. Au fost discuţii contradictorii, furtunoase, ce s-au izbit de intransigenţa marelui cărturar şi până la urmă toţi au acceptat ideea aceasta de doliu, originală, îndrăzneaţă până la cer, a marelui nostru patriot cărturar. Astfel, pentru prima dată, în biserica creştină din întreaga lume au apărut aure în doliu.
Nicolae Iorga a îndrăznit şi a mers atât de departe cu simţirea şi pietatea sa faţă de Mihai Eminescu, încât şi-a depăşit toţi contemporanii. Păcat că prea puţini români merg, cu faptele, pe urmele lui. Azi, după Decembrie 1989, cultura românească se află în epoca de aur a epigonilor, pe mâna a peste douăzeci de miniştri efemeri ai Culturii, ce au lăsat în urma lor doar praful de pe tobă, cu excepţia unui veterinar ungur, care a făcut totul pentru cultura lor, măcelărind după bunul lui plac investiţiile în cultura românească.
Şi a urmat marea nenorocire a României, cea mai cruntă năvălire barbară din istoria ţării noastre, năvălirea sovietică din 1944, căreia nu i-a scăpat nici Ipoteştiul, nici Biserica Mihai Eminescu. O bandă de militari sovietici, îndrumaţi de binevoitori, au intrat în biserică, au vandalizat-o, după care au început să tragă cu armele în sfinţi, în candela de deasupra uşii împărăteşti a altarului şi în portretul regelui Carol al Doilea, care, după părerea multora, cărora mă aliniez, nu-şi avea locul sub acelaşi acoperiş sfânt cu Mihai Eminescu.Apoi uşa bisericii a fost închisă pentru mult timp, pentru a nu se afla despre încă o vandalizare de-a „eliberatorilor”.
Târziu, am aflat despre Biserica Mihai Eminescu din surse periferice, pentru că sursele centrale, cu o puternică mass-media, sunt la dispoziţia lui Patapievici, care „l-a băgat în debara pe Mihai Eminescu”, susţinând că numai aşa putem intra în UE. Andrei Pleşu, care l-a pus în dileme pe Mihai Eminescu, iar Liiceanu şi alţi epigoni de teapa primilor doi îl desconsideră până la denigrare pe poetul nostru naţional. Aflând acestea şi citind altele, am dorit să merg la Ipoteşti, să văd Biserica Mihai Eminescu în care sfinţii au aureole negre în semn de doliu etern pentru poetul nostru naţional. În paranteză, subliniez că toţi românii, care nu au de ce să le fie ruşine că sunt români, ar trebui să facă un pelerinaj la această biserică, să vadă şi să mediteze, să aprindă o lumânare. Nu poţi să te simţi român cu adevărat dacă nu ai făcut un pelerinaj, măcar odată în viaţă, la Biserica Mihai Eminescu.
Biserica este zveltă, în stil ştefanian, din piatră cu brâuri de cărămidă roşie şi are sub cornişă o friză, cum spun arhitecţii acelei bande circulare pe care se încrustează diferite simboluri creştine sau heraldice. Aici, friza este decorată cu stemele judeţului Botoşani, Moldovei şi României Întregite. Uşa bisericii era deschisă şi am avut şansa ca paracliserul bisericii, pălimarul, cum se spune în partea locului, să fie în biserică şi, plin de bunăvoinţă şi cunoştinţe, să ne spună multe despre biserică şi pictura ei.
Aparent, pictura este una obişnuită, bisericească ortodoxă, cu excepţia aureolelor negre ale sfinţilor, ce contrastează puternic cu tot ce am văzut până acum. Izbeşte, şochează, dar îndată ce afli explicaţia, rămâi impresionat şi accepţi, considerând ideea lui Nicolae Iorga foarte inspirată, depăşind în intensitate emotivă toate necrologurile la un loc. Trebuie văzute de toată românimea. Iar urmele gloanţelor ruseşti în picturile din mănăstire, e bine că au fost lăsate, să se vadă şi să se ştie că pe aici au trecut năvălitori comunişti în secolul XX, care ne-au jefuit, asuprit şi au distrus firea noastră românească. (Sursa: Mesagerul)
