În tot satul găseşti 20 de copii şi doar opt familii care numără mai mulţi membri. În restul de 16 case locuite îşi poartă zilele bătrâni singuri, al căror unic drum bătătorit a rămas cel care duce spre biserică.
În drumul dinspre Săveni spre valea Prutului, ascuns după două dealuri, se iţeşte satul Ichimeni (comuna Avrămeni, județul Botoșani), unul dintre cele mai vechi din zonă, cândva centru administrativ cu şcoală gimnazială, astăzi trist şi însingurat.
Ichimenii mai numără doar 26 de case cu suflete în ele, bisericuţa din lemn fiind a 27-a zidire a vieţii pământeşti, îmbrăţişată de crucile-străjeri, martore ale trecerii prin lume.
Fiii satului sunt plecaţi în toate colţurile ţării şi chiar ale lumii, cea mai apropiată aşezare este la peste 7 km, iar în sat nu există nici măcar un magazin. Pentru cei rămaşi, situaţia poate fi chinuitoare, însă pentru cei vânturaţi prin lume, saturaţi de aglomeraţie şi agitaţia cotidiană, clipele petrecute aici sunt de-a dreptul vindecătoare.
„Vin aici pe timpul verii ca să scap de agitaţia de la oraş. Fiind pensionar, mă pot lipsi mai multă vreme de confortul apartamentului, iar aici mă relaxez, respir aer curat, având în vedere că în sat nu sunt mai mult de patru sau cinci maşini. De la o vreme căutăm liniştea”, spune Vasile Răduţac, în vârstă de 79 de ani.
Domnul Vasile, ca mulţi alţii, nu vine la Ichimeni doar să scape de oraşul agitat, ci şi ca să-şi adape rădăcinile, să caute umbra de la crucea mamei, a tatălui sau a bunicilor.
„Foarte multe persoane plecate din sat care şi-au făcut un rost au o educaţie, poziţii înalte în societate, şi-au exprimat dorinţa să repare biserica şi să îngrijească de cimitir. Pentru mine ei sunt diaspora din ţară; aici, în curtea bisericii, căutând printre cruci pe părinţi, moşi, strămoşi, se reculeg, regăsesc tihna şi rugăciunea”, întăreşte şi părintele Marius Prisacaru, paroh la Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din satul Aurel Vlaicu, comuna Avrămeni, care a preluat de un an şi filia din satul Ichimeni, cu hramul „Sfântul Ierarh Vasile cel Mare”.
Din vorbă-n vorbă, neamuri şi cunoscuţi au plămădit un plan de consolidare a micuţului lăcaş de cult şi a cimitirului din jurul lui, pornind de la gândul părintelui Marius şi al domnului Vasile: „Am zis că trebuie să arătăm că mai trăiesc şi pe aici oameni... Plus că toţi ne vom duce, dar măcar biserica şi cimitirul să rămână drept mărturie a trecerii noastre prin această viaţă”.
Într-un sat „pe ducă”, aşa cum sunt multe altele în ţară, singură biserica rămâne simbolul care-i mai uneşte pe oameni. Iar părintele paroh speră să o înnoiască cu încă un hram, de Înălţarea Domnului, pentru că în fiecare an diasporenii vin în această zi la casa părintească şi la mormintele celor dragi: „Biserica are hramul Sfântului Vasile cel Mare, dar diaspora, cum le zic eu celor plecaţi prin ţară, se întâlnește vara la Înălţarea Domnului, la cimitir, la mormintele celor dragi. Dacă vom reuşi şi o vom consolida cât de cât şi o vom resfinţi, atunci vom dori să mai punem un hram, de Înălţare, pentru că atunci se întorc, pentru puţin timp, fiii satului”. Material complet în ziarullumina.ro…
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
