Închisoarea de la Botoşani a fost loc de exterminare a celor care, într-un fel sau altul, se opuneau regimului comunist.
Oameni de litere, de ştiinţă, preoți, lideri ai partidelor istorice, elita care reconstruise România de după Al Doilea Război Mondial. Toţi au fost torturaţi, chinuiţi, batjocoriţi în puşcăriile comuniste. Omorâți în bătaie. Botoşaniul figurează printre închisorile cele mai de temut, alături de Aiud, Jilava, Sighet şi încă multe altele.
Pentru a corespunde cerinţelor, închisoarea de la Botoşani - construită iniţial pentru deţinuţii de drept comun - avea să fie reorganizată după anii 50, când opozanţii regimului comunist se înmulțeau de la o zi la alta.
Anii 60, însă, au fost cei mai duri. Fără să mai fie judecați sau, arată documentele vremii, cu instanțe care susțineau regimul, cu avocați făcuți la apelul comuniștilor, oamenii erau aruncați în beciurile Securității, apoi duși cu dubele, în miez de noapte, prin pușcării. Familiile aflau târziu, iar informațiile erau oricum contradictorii.
Viața în pușcărie era cruntă. Frig, foame, frică. Asta era rețeta torționarilor. Băgaţi câte 30 în celule cu câte trei rânduri de paturi, aerul devenea sufocant, lupta pentru supravieţuire însemna încă o zi câştigată, de cele mai multe ori cu o fărâmă de pâine şi o zeamă tulbure.
Mulți botoșăneni care încă mai trăiesc astăzi au dat mărturie despre iadul din pușcăria de la marginea orașului.
Numeroase personalităţi au fost închise în puşcăria de la Botoşani. Printre ei şi Alexandru Paleologu, despre care se spune că aici, la Botoşani, ar fi semnat şi pactul cu Securitatea.
Însă tot la Botoşani a fost închis de comunişti Matei Boilă, membru al Partidului Naţional Ţărănesc, preot greco-catolic, nepotul lui Iuliu Maniu. Arestat pentru uneltire contra ordinii sociale. De asemenea, Vladimir Streinu, critic literar şi profesor universitar. Arestat odată cu lotul Noica-Pillat. Condamnat la 7 ani corecţie pentru uneltire. A trecut nu doar pe la Botoşani, ci şi prin penitenciarul de la Jilava.
A fost închis la Botoşani şi F. Vladimir Krasnosselski, sociolog şi om politic, profesor universitar. Condamnat pentru uneltire, a primit 25 de ani de închisoare. Încarcerat la Jilava, Botoşani, Aiud, Gherla. A reuşit să plece din ţară, activând ulterior la postul de radio Europa Liberă. A scris cartea – ”Stânga in Romania 1832-1948”.
Aspazia Oţel Petrescu a fost una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga, cel care avea să o şi încurajeze să scrie. Nu a apucat să îşi cultive talentul literar pentru că, în 1948, a fost arestată. Este condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc.
După cei zece ani, însă, nu a fost eliberată. Mai primeşte încă 4 ani, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mislea, Jilava, Botoşani, Arad.
S-a stins din viaţă în 2018, la vârsta de 95 de ani.
Au rămas mărturii cutremurătoare din anii de detenţie. Aspazia Oţel Petrescu a vrut ca oamenii de astăzi să ştie nu sacrificiul, ci minunile care s-au petrecut dincolo de zidurile puşcăriilor comuniste.
”La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu”, a spus Aspazia Oțel Petrescu.
Povestea cum cel care o lovea ridica înfricoşător cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi o croia cu toată puterea lui.
”El voia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea”, spunea mai departe.
Torţionarul era îndârjit de demnitatea cu care Aspazia Oțel Petrescu primea loviturile. Voia să o vadă cerând îndurare, urlând de durere, sfârtecată de cureaua care mânca hulpav din carnea vie a femeii.
”Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea”, povestea Aspazia Oțel Petrescu.
Îşi amintea momentul în care torţionarul i-a văzut suferinţa pe chip. Un schimb de sentimente, ca într-un pateric, între două fiinţe atât de diferite. Cu urmări care, privite în duh creştin, sunt părţi ale aceluiaşi pateric.
”Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea aceasta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…”.
L-a iertat, mărturisea Aspazia Oțel Petrescu. Dar numai prin intensă rugăciune.
”Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…”, povestea cu puţină vreme înainte de a muri Aspazia Oțel Petrescu.
Citește și REMEMBER: Ucişi în închisoarea comunistă de la Botoşani
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
