Geniile au purtat dintotdeauna pe umeri poveri care în timp au devenit legende. Iubiri neîmplinite, fugare răscoliri ale destinului, frământări artistice care trec de limita normalului omenesc. George Enescu nu a făcut excepție. Cu toate acestea, geniul botoșănean a reușit până la final să păstreze nu doar în aparență un caracter integru, o fidelitate tulburătoare față de neamul şi de familia sa, un respect neștirbit pentru omul simplu.
Astăzi, 19 august, se împlinesc 141 de ani de la nașterea lui George Enescu. A creat ca un titan, dar a trăit într-o discreție demnă de geniul spiritului său uriaș. Și-a iubit părinții, a manifestat o dragoste aparte pentru locurile natale și pentru oamenii din satele Moldovei.
Muzica lui Enescu le cuprinde pe toate: iubire, suferință, trădare, apogeu sau prăpastie. Au curs multe rânduri pe marginea poveștii de dragoste dintre George Enescu și Maruca Cantacuzino. Însă geniul a cunoscut și iubirea simplă, chiar dacă pătimașă, consumată în Cracalia Botoșanilor, la conacul lui Costache. O dragoste din care se va naște Elena (Didica), fiica aproape necunoscută a marelui George Enescu. Tot acolo, la Cracalia, se naște și fratele Dumitru (Mitriță), rod al unei iubiri nu mai puțin pătimașe dintre Costache și o foarte tânără poloneză.
Dumitru a fost fratele nu mai puţin discret al marelui muzician care, spre deosebire de George, s-a manifestat prin culoare. Nu a purtat niciodată numele părintelui său - Enescu, rămânând în istoria artei românești cu numele Dumitru Bâșcu.
Dumitru Bâșcu (14 septembrie 1902 - 18 noiembrie 1983) s-a căsătorit în 1943 cu Margareta Arvay (Kutis), împreună având o fiică - Ana Maria Sandi (născută în 1945).
Astăzi vă oferim un interviu cu doamna Ana Maria Sandi, fiica pictorului Dumitru Bâșcu și nepoata marelui compozitor George Enescu.
(Ana-Maria Sandi, foto: Facebook / Raluca Știrbăț)
-Doamna Ana Maria Sandi, să spunem dintru început că acolo, la Cracalia, unde s-a născut tatăl dvs., era casa în care locuia Costache Enescu după ce se separase de Maria Cosmovici, mama lui George Enescu...
-După ce au divorțat, da. Maria a rămas la Mihăileni, iar George - când venea din străinătate - pendula între Cracalia și Mihăileni.
-Acolo, în Cracalia, în acei ani s-au consumat cele două povești, la distanță mică una de alta, a tatălui Costache și a fiului George. În urma acestor povești se nasc doi copii, în 1902 și în 1906. Vorbim despre Dumitru – tatăl dvs. și fratele lui George, precum și despre Elena – fiica lui George Enescu.
-Tata a apărut ca fiu al lui Costache Enescu și al unei poloneze, Maria Ferdinand Suschi, care era fiica unui comis-voiajor ce se știa cu Costache, trecuse pe la moșie și o lăsase pe ea până a mers el în continuare să își vadă de treburi. Și iată că s-a întâmplat acest lucru. Ea având vreo 18-19 ani, iar Costache 54. Deci o diferență foarte mare. Și între George și tata sunt 21 de ani. Peste patru ani s-a născut și Elena (Didica), fata Domnicăi Ferbei, care era o menajeră în casa din Cracalia, dar și la Mihăileni, pentru că există scrisori în care George îi spune mamei: ”Te-a pisat iarăși Domnica?”. Didica e fata lui George Enescu și a Domnicăi Ferbei.
(Dumitru și Elena)
-Să nu trecem peste un amănunt. Până când au părăsit moșia de la Cracalia, ce nume au purtat cei doi copii?
-Au purtat numele mamelor lor. Elena (Didica) Ferbei și Dumitru Suschi. Mama tatei a dispărut destul de repede. Tata nu avea decât imaginea unei făpturi blonde și cu ochi albaștri. A dispărut, se pare, când el avea vreo 2-3 ani. El mi-a spus că a fost măritată în sat. Cei din Cracalia știu altă versiune, că a venit tatăl ei și a luat-o. Iar din acel moment pe tata l-a crescut Tinca, sora lui Costache, cea care desenase cu George. Probabil că i-a pus cărbunele în mână și tatălui meu, căruia toți îi spuneau Mitruță.
-La conacul de la Cracalia, conac despre care știm că nu mai există astăzi, Mitruță era fiul stăpânului și Didica era fata menajerei? Cum erau priviți cei doi copii, cum au fost ei educați?
-Erau respectați amândoi! Cu educația, în cazul tatălui meu, pot să spun că a fost un anume egoism la un moment dat al lui Costache, fiindcă el s-a îmbolnăvit. Avea un Parkinson, avea probleme mari de sănătate, și atunci îl lua pe tata cu trăsura când mergea de la Cracalia la Dorohoi. Mergea des pentru că își cumpărase casa de la Dorohoi, și îl lua pe tata să-i citească. Și tata mi-a spus: ”Uite, în loc să mă lase la școală trebuia să merg cu el și să-i citesc pe drum”. Așa a fost! Eu știu asta de la tata.
-Costache moare în 1919, în decembrie....
-S-a întâmplat ca George să nu fie în țară atunci. Astfel încât Costache a fost înmormântat de Domnica Ferbei, tata și Didica. George apare abia în ianuarie 1920.
-Avem imaginea celor doi copii, unul de 17 ani – fiul lui Costache Enescu, și unul de 13 ani – fiica lui George Enescu. Murise și Maria Cosmovici. Cum a fost viața lor după acel decembrie 1919?
-George, când a venit, a avut grijă într-un fel de acești doi copii. Didicăi i-a cumpărat un atelier de croitorie din venitul căruia ea să trăiască. Ea a ucenicit și a învățat croitorie. Eu când am cunoscut-o, Didica era croitoreasă la Operă, în București. Pe tata l-a dat unei familii cu care el era foarte bun prieten, și anume familia Mârzescu de la Iași. Mârzescu fusese primar la Iași, dar George era prieten foarte bun cu doamna Mârzescu. Și astfel tata a crescut cumva cu acea familie, împreună cu copiii Mârzeștilor. Acești Mârzești au avut grijă, pentru că George a lăsat niște bani, o sumă substanțială, varei lui, Lucreției Tomaziu (născută Enescu, soțul ei, Tomaziu, era avocat).
Un alt prilej de a şti despre George Enescu este Alexandru Cosmovici, rudă cu Maria, mama lui George, care venea la noi destul de des, dar mergeam și noi, mai ales după ce a murit tata. Alexandru Cosmovici a scris o carte despre George, ”Muzica și familia”, și acolo sunt lucruri inedite și nu prea cunoscute, mai ales că acea carte nu s-a reeditat.
Familia Mârzescu este cea care a avut grijă de tata, în sensul că l-a dat la Academia de Arte Frumoase de la Iași. Ironia sorții, aici l-a avut profesor pe Jean Cosmovici, tot din familia mamei lui George Enescu, și pe George Popovici. Între 1920 și 1927. Pe urmă trei ani la București, tot la Arte Frumoase, i-a avut profesori pe Camil Ressu și pe George Mirea. În tot acest timp el a expus la Salonul Oficial din 1927, când a luat un premiu mare, Premiul Anastase Simu, de 5.000 de lei. Apoi în 1929 a luat cel mai mare premiu, Bursa de voiaj de 50.000 de lei și a mers în Franța între 1929 și 1931. Acolo s-a întâlnit și cu Maestrul.
.jpg)
(George Enescu)
-Se mai întâlniseră și până atunci...
-Desigur că se întâlneau și între timp, dar episodul acela e important pentru că a salvat manuscrisul Oedip-ului pe care îl finalizase George. Întâmplător a venit doamna Mârzescu la Paris, era și tata acolo, și i-a spus că Maruca, iubita sa prințesă, s-a încurcat cu Nae Ionescu. Și atunci George a fost atât de enervat și disperat că a luat manuscrisul și era să îl distrugă. A spus – mi-a povestit tata – ”îi scriu o scrisoare și tu te duci și o pui la poștă”. Pe doamna Mârzescu o lăsa în casa de acolo și el cu tata urmau să se mute aproape de Paris, unde el mai avea o reședință. Dar tata a făcut cumva și nu a plecat, a stat toată noaptea cu el și s-au calmat lucrurile.
-Cum era viața unui pictor în acel interbelic românesc?
-Ca toți pictorii, tata a mers la Balcic, unde a cumpărat și un teren pe un vârf de deal. A pictat acolo, pictorilor le plăcea să meargă la Balcic. În 1935 a avut o primă mare expoziție personală doar cu lucrări de ale lui, la Dalles. Am cronici foarte laudative, foarte mulți au scris. Am fost impresionată, eu nefiind de meserie, de cronica lui Tonitza, dar cei care se pricep îi știu și pe ceilalți cronicari. Dar el a spus „melodia cromatică”, ce a fost și titlul ales atunci când am făcut o retrospectivă, o expoziție în septembrie 2019. Deci suntem la această primă personală din 1935. Între timp, în paralel, el a început să picteze și biserici. Pentru că atunci când a fost în străinătate a fost foarte impresionat de frescă. A studiat-o, și-a adus culori, prafuri, a fost foarte activ în pictura în frescă, e drept că primea și bani, cei care aveau bani și ctitoreau o biserică plăteau în vremea aceea destul de bine. A scris și cronici, până prin 1938, sunt cronici se pare foarte interesante despre toți ceilalți pictori. El în Italia a fost în 1939 și atunci a studiat foarte bine pictura murală.
A venit războiul, au venit rușii... Ultimul lucru pe care l-a făcut: l-a chemat Principesa Ileana la Bran să continue pictarea unei bisericuțe mici în valea de vizavi de Castelul de la Bran, însă a trebuit să o întrerupă. Eu am de la Principesă niște însemnări ale ei... Când a plecat cu faimosul tren i-a oferit și tatei posibilitatea să ne ia pe toți trei, pe mama, pe mine și pe el, dar tata nu a vrut. Nici nu cred că și-a dat seama ce urma, dar nici nu voia să plece.
-A regretat vreodată?
-Nu! A și spus: ce aș fi făcut eu acolo? Era mereu îndemnat de unii pictori, sculptori, să intre în partid, ceea ce nu a vrut, dar a fost printre primii care au pus umărul să se facă Uniunea Artiștilor Plastici și Fondul Plastic. Dintr-un motiv egoist într-un fel: pe atunci puteai să supraviețuiești dacă aveai cartele. Totul era pe cartele, dar trebuia să fii încadrat undeva, or pictorii, sculptorii nu erau. Și atunci, fiindcă mureau de foame, el a luptat pentru chestia asta. Tata a fost primul director Fondului Plastic și de aici i s-a tras nenorocirea, că unii au vrut să facă matrapazlâcuri. Nu vreau să amintesc cele trei nume, dar l-au denunțat pe tata. Că a avut legături cu Casa Regală, că are un frate trădător...
Și l-au închis în 1951, noaptea au venit... Eu eram mică, sunt născută în 1945, deci aveam 5 - 6 ani. Dar îmi aduc aminte hainele alea celebre de piele neagră. Și un regret: tata a vrut să își ia rămas bun de la mine, eu eram trezită, dar m-am întors pe partea cealaltă, fără să îmi dau seama de absolut nimic. Adevărul este că a existat cineva care a fost martor la ce a făcut tata pentru artiști, dar mai ales știa că tata era departe de a fi fost un bogat sau un profitor. El a fost un sărman care și-a trăit cum a putut viața, lucrând. Și a fost un individ mare în Comitetul Central (CC), Pavel Țugui, care a chemat pe cineva, o ”tovarășă” de la CC și a pus-o să umble peste tot pe unde a existat tata. În primul rând că a dat de el, pentru că nimeni nu știa unde e tata, mama nu reușise să afle absolut nimic. L-au găsit într-o închisoare/ lagăr, apoi au făcut acest dosar mare. Tata nu fusese nici judecat, nici condamnat, doar zăcea acolo, în lagăr. Și cu acest dosar mare au reușit să îl scoată de acolo și chiar să îl repună director la Fondul Plastic. Și tata și-a dat imediat demisia de acolo.
-Știți dacă în tot acest timp George Enescu a avut vreo reacție la cele ce se întâmplau cu fratele lui?
-Nu! Nici nu știu dacă George a aflat. Pentru că mama alerga pe la artiștii care se mai aveau bine cu partidul să o angajeze măcar femeie de serviciu, și nu s-a putut. Și atunci eu am fost dusă de la unul la altul, câte o zi, două... Am tot respectul și recunoștința pentru cei care ne-au ajutat, pentru că asta nu era ceva ce făcea bine... Tata a făcut mult bine unor pictori și sculptori cu care apoi a rămas prieten. Ciucurencu și Avachian au primit casă pentru că tata s-a luptat mult pentru asta. Ne vizita des la dejun Musceleanu, el nu era căsătorit. Cu Mac Constantinescu eram foarte buni prieteni.
La școală, la Liceul ”Ion Luca Caragiale”, unde am învățat eu, l-am avut profesor pe Ion Cârdei, din Botoșani, mi-a fost profesor de desen.
Tata s-a concentrat apoi, ca să poată trăi, pe restaurare de biserici, pe monumente istorice, pentru că dacă trimitea lucrări la saloanele care erau atunci nu i le admiteau. Lucra de cum se putea sta în biserica – nu erau încălzite bisericile atunci – de prin mai până prin octombrie. În general alegea bisericuțe mai mici, erau vechi monumente istorice care trebuiau restaurate, dar îi plăcea să nu fie în orașe. Să fie la țară. Toate vacanțele mele – ceilalți copii de la școală mergeau la mare, la munte - eu mergeam prin toate satele astea unde și ajutam la pictarea decoraţiunilor. Și aveam și de mâncare, că acolo țăranii aduceau pe rând masa.
-Era și un refugiu?
-Nu știu dacă era un refugiu. Îi plăcea să lucreze mai ales în frescă. Apoi, din acești bani pe care îi câștiga, visul lui era să își ia culori, pânze și făcea pictură de șevalet. El asta voia să facă! Mereu m-am gândit că lui George îi plăcea să cânte la vioară, categoric, altfel nu ar fi fost Maestru, dar el voia foarte mult să compună. Așa și tata. Evident că era și credincios, îi plăcea să facă ce făcea cu bisericile, dar el ar fi vrut săracul pictura lui de șevalet, peisaje...
-Să ne oprim un pic aici, pentru a marca un alt moment. Întâlnirea cu Arsenie Boca, la care ați fost și martoră...
-Când eram eu foarte mică, nu mai aveam unde să stăm. În casa din București au intrat rușii, noi ne-am dus la Predeal. Dar și acolo au venit rușii și noi am fost pe drumuri. Arsenie Boca îl cunoscuse pe tata, că și el făcuse ceva Arte Plastice, și a spus: vino la mine, la Sâmbăta de Sus. Ne-am dus acolo. Mama mereu își amintea că la cea mai mică durere de-a mea, dacă venea părintele Arsenie și punea mâna pe burtica mea îmi trecea instantaneu. Eu lucrurile acestea le-am privit cu puțină suspiciune. Habar nu aveam cine era el. Atmosfera era aceea de la școală, în care mi se zicea mereu: nu spune nimic! Și nu mă interesa. Dar într-o zi a apărut la noi acasă Arsenie Boca. Eram mărișoară, nu știu dacă nu eram deja la facultate. Și m-a impresionat fantastic, absolut fantastic! Avea niște ochi foarte pătrunzători, albastru din acesta magnetic, și nu am putut să îi susțin privirea, deși omul era de o mare blândețe și față de mine era blând. A trebuit să întorc privirea în altă parte. Cred că venise să îi propună tatei să restaureze Biserica Elefterie, lucru care nu s-a mai întâmplat. La Sâmbăta a cunoscut-o tata pe Principesa Ileana. Și Arsenie Boca îi spusese Principesei Ileana: uite, ia-l pe Bâșcu să continue el la bisericuța de la Bran.
Aș vrea să amintesc, mai ales că a muncit foarte mult fiica mea, am reușit să facem o expoziție. Fusese mai înainte o mică încercare a directoarei Muzeului Enescu, Laura Manolache, era Festivalul Enescu și făcuse o expoziție cu câteva lucrări ale tatei.
Apoi, în septembrie 2019, tot în timpul Festivalului Enescu, un pictor foarte cunoscut acum și foarte stimat, Ion Grigorescu, și care îi era recunoscător tatei pentru că, atunci când nu câştiga, tata l-a luat ca ucenic la o biserică și așa a învățat Ionică frescă. Ionică mi-a fost și prieten, am fost și colegi de școală. El a fost curatorul la Galeria Romană și Ioana Vlasiu, critic respectat de artă și de istoria artei – tatăl ei, Ion Vlasiu, sculptor cunoscut, prieten cu tata – ea a scris un studiu foarte amănunțit și a umblat prin muzee unde a găsit lucrările tatei, le-a pus în context și l-a comparat cu alți pictori din generația lui. A ieșit un album foarte frumos.
-Este acesta momentul în care în mod mai clar și mai asumat, în spațiul public, s-a asociat numele tatălui dvs. cu numele lui George Enescu?
-Cartea lui Alexandru Cosmovici e plină de amintiri cu tata, apoi Ilie Kogălniceanu, în amintirile lui vorbește de tata, la fel doamna Procopiu. Atunci, în 1935, tata a fost chiar supărat că Nicolae Tonitza, a spus ”pictorul Bâșcu, fratele lui George Enescu”... Tata a fost foarte supărat și cred că nici George nu a fost prea încântat, fiindcă ei hotărâseră că fiecare își vede de ale lui...
-...dar Tonitza nu făcuse o cronică negativă asupra picturii!
-Nu! Dar a menționat acolo ca tata este fratele lui George. Eu nu sunt împinsă să judec prea drastic lucrurile acestea, că ei au ținut această separație, pentru că totul trebuie pus în contextul vremii. De ce copiii aceștia nu au fost recunoscuți? Pentru că așa era atunci, să nu pătăm cumva memoria Maestrului. Vorba aia, George compusese prima Rapsodie înainte să se nască tata. Asta nu înseamnă că nu au avut relații bune. Dar și tata a evitat categoric să profite în vreun fel. Deși odată a pățit-o la Balcic. Prietenii pictori au mers la o crâșmă unde au rămas fără bani și nu au putut să plătească. Atunci ceilalți au spus: scrie-i lui George, să trimită el banii. Tata, bineînțeles, nu a vrut, dar ei au scris pe ascuns. A doua zi primarul a venit și a spus: repede, mergeți la poștă că a trimis Maestrul banii!
Și eu am primit la un moment dat o mică pensie, erau 50 de lei, banii mei de buzunar când eram la Facultatea de Matematică, de la Maruca. Murise George și Maruca, prin Romeo Drăghici, mi-a dat mie si nepoatei ei, Marioana Cantacuzino, o mica sumă lunar. O dată pe lună mergeam la Bădia Drăghici și scriam că subsemnata a primit 50 de lei. La un moment dat, tot atât de brusc cum am primit, la fel nu am mai primit.
-Știți cumva dacă această grijă o manifesta Maruca și față de Didica, fiind totuși fiica lui George Enescu?
-Nu! Și mai mult, există o scrisoare a lui Costache Enescu către Maruca, în care îi spune: ”Și mai lasă-l în pace pe copilul șela!”
-Adică pe Didica... Deci nu îi era confortabilă prezența acestei fiice...
-Didica, dar mai ales mama ei, au încercat să facă cumva să se știe de relația de rudenie. Deja George nu mai era trădător de țară, era cu festivalul, era stimat... S-au împotrivit Constanța Crăciun, asta știu sigur, și cred că și Romeo Drăghici, probabil dinspre Maruca. În cartea lui, Alexandru Cosmovici spune că înainte să plece George în America, cu vaporul, au mers la diversele case ale lui George, inclusiv la o biserică pe care a pictat-o tata la Balotești, și atunci au făcut un fel de consiliu de familie și au spus că 50 de ani niciunul dintre ei să nu dea detalii despre familie. Asta spune Alexandru Cosmovici, în cartea lui, adăugând: Acum eu pot să spun tot ce scriu aici pentru că nu mă mai simt legat de acea înțelegere. Tata nu mi-a spus niciodată că ar fi ținut vreo înțelegere, el pur și simplu nu a considerat că e vreun motiv de fală din partea lui, că trebuie să își vadă de ale lui.
Tata nu a mai mers niciodată la Cracalia. Didica mergea în fiecare an și venea și povestea, ca prin vis auzeam. Știam că nu mai există casa, că e doar biserica acolo. Eu am reușit să ajung acum vreo patru ani, cu Emil și Adelina Pintilie, pe care nu îi cunoscusem, dar care s-au oferit să ne ducă pe mine și pe soțul meu prin locurile acelea, ei fiind de prin partea locului. M-au dus la mormântul bunicului bunicul Costache, de la Dorohoi, eu nu m-aș fi descurcat în cimitir. Fiica mea a venit din Anglia și a refăcut cumva drumul pe care l-am făcut noi, dar ea a ajuns și la Zvoriștea, la mormântul străbunicilor, care e lângă mormântul boierului Moruzi.
.jpg)
(Ana Maria Sandi, foto: Facebook)
-Revenim la dvs. Pentru că suntem în Botoșani, vă propun să pornim de la matematică și să ajungem la Octav Onicescu.
-Eu am făcut facultatea de matematică, mai mult pentru că la matematică nu aveai de a face cu nimic ideologic. Eram bună și am fost foarte bună. La absolvire a vrut Grigore Moisil să mă ia asistentă. Și aveam media, deci nu era o problemă. Doar că o colegă s-a măritat repede și soțul avea ceva relații în partid si a primit puncte în plus pentru alte activităţi. Atunci a luat ea postul. Dar nu a fost niciodată asistenta lui Moisil. Eu lucrasem cu Moisil și pentru licență. Și am ajuns la ASE, unde era o atmosferă absolut înfiorătoare, era Manea Mănescu șef... Nu m-am împăcat deloc, singurul lucru bun a fost că acolo l-am cunoscut pe soțul meu. Am făcut acolo niște programe de calculator cu metoda elementului finit pentru rezistenţa barajelor. Dar pe urmă Mircea Malița a vrut să facă o secție la Universitatea din București, de Studiul sistemelor. Și avea nevoie să angajeze oameni. Pentru că soția unui coleg de la Facultatea de Matematică era prima angajată, mi-a spus, du-te să faci un interviu și așa m-a angajat Maliţa și pe mine, astfel că am ajuns să lucrez la Universitatea din București.
Lucrul bun a fost că Mircea Malița a făcut o echipă care a lucrat la un raport la Clubul de la Roma care s-a chemat ”No Limits to Learning”. Mai apăruse mai înainte alt raport, ”Limits to Growth”, deci era raportul care spunea: trebuie oprită creșterea, crește populația, nu mai sunt resurse. Și era o întreagă dezbatere despre problematica globală. Și Malița a spus: Uite, există ceva care nu are limite, și asta este învățarea. La un moment dat Malița nu a mai fost director, a avut și el de tras în perioada aceea, și a fost Solomon Marcus, care nu prea mă avea la suflet, căci mie nu îmi plăceau gramaticile lui. Și mi-a spus că trebuie să îmi dau doctoratul. Octav Onicescu îl știa pe tata, pentru că el era prieten cu George Enescu. Sunt eu conducătorul tău de doctorat, mi-a spus. Și mergeam la Octav Onicescu, nevasta lui îmi aduce ”cafeluțî” și el îmi spunea cum Einstein are niște probleme în ce spune el, și de ce ar avea probleme... Eu mă uitam absolut trăsnită la el. Dar m-a lăsat și eu am avut noroc că am găsit niște colegi cu care am lucrat la început și am făcut o teză care și acum este interesantă, cu procese de învățare probabilistice. Sunt folosite în inteligența artificială. Am avut apoi un traseu destul de complicat pentru că în laboratorul de cercetare vecin era Mihai Botez care a început o dizidență, toti de la Sisteme am fost trecuți la sociologie, să ne crească nivelul politic. După 1990 am trecut la ceea ce a devenit Institutul de Științe ale Educației, eu i-am dat și numele pentru că mâncasem educație pe pâine cu ”No Limits to Learning”. Între timp devenisem și feministă, şi am fost angajată la PNUD să pun bazele unui birou ”șanse egale”. Dar la Institutul de Științe ale Educației mă cunoscuse echipa Băncii Mondiale care a venit să facă programe în România. Când au aflat că lucrez la PNUD, s-au înţeles să lucrez în continuare, jumătate de normă la PNUD si jumătate la biroul Băncii Mondiale din Romania. Până la urmă m-au luat cu totul cei de la Banca Mondială și 10 ani m-am ocupat din partea Băncii Mondiale de proiectele pe Educație. Am sprijinit schimbări în educaţie. Am susţinut si crearea Fondului Român de Dezvoltare Socială. Mă rog, am avut o grămadă de miniștri în Educatie, nu era foarte ușor de lucrat, dar totuși începuseră niște lucruri. M-am pensionat de acolo și am lucrat o vreme ca consultant în Moldova, Uzbekistan, Tajikistan, Vietnam... Deci am avut o viață destul de agitată la urmă.
-Ca să închidem cercul: nu a fost să fie pictura, dar muzica ocupă un loc important...
-Multă vreme în tinereţe m-am pregătit să dau la Conservator. Făceam pian. La început tata m-a dus la domnişoara Florica Musicescu, să iau lecții, dar ea a spus că nu ia un țânc... Tata cu Domnișoara erau prieteni, așa că m-a dat unei eleve, Ileana Marinescu, care a devenit o pianistă cunoscută, dar a plecat din țară. Apoi am avut un profesor Paul Jelescu. Însă am făcut un ulcer duodenal operat la 19 ani, deci nu aveam un fizic care să îmi permită să exersez atât cât trebuia pe zi. Așa că am lăsat pianul, dar a rămas dragostea de muzică. Toată copilăria mergeam cu tata la concert duminica dimineaţă, asta era regula. Și tatei îi plăcea să meargă să asculte muzică. Apoi mi-am spus că fata mea poate să moștenească ceva, dar ea a făcut arhitectură.
-Tot o muncă de creație și arhitectura...
-Cred că acum creează mai mult cu cei doi copii ai ei, talentaţi şi ei la desen!
