În calitate de jurnalist, am ajuns la (prea) multe accidente rutiere petrecute pe șoselele care străbat județul Botoșani. Primele m-au marcat și, chiar cu aparatul în mână, nu mi-am putut opri lacrimile. Deși jurnaliștii, în general, trebuie să se detașeze emoțional și să își educe creierul să gândească obiectiv. Nu trebuia să uit niciodată care este rolul meu acolo și anume acela de om de presă care relatează un eveniment tragic, nu unul de bocitoare. Cu timpul, am reușit să mă detașez oarecum.
Când am citit pentru prima oară despre accidentul rutier de la Huțani, soldat cu numeroși morți, mi-a fost greu să vizualizez tragismul de acolo la adevărata-i dimensiune. Mulți ani, vară de vară, cel mai grav eveniment rutier, care se află în continuare pe primul loc în România, era amintit cu un articol în care erau redate, în mare, aceleași informații.
Contradictorii, pentru că, dacă insistai pe căutările generate virtual, de la o publicație la alta, existau anumite diferențe, de la numărul morților la alte detalii. Mereu m-au frământat aceste contradicții, însă în rutina zilnică, în care mereu se petrecea tot altceva, mergeam mai departe în căutarea altor adevăruri.
Până într-una din zile când, în fața Primăriei Botoșani din Piața Revoluției, un coleg de breaslă mi-a făcut cunoștință cu un supraviețuitor din accidentul de la Huțani. Iată-l acolo, omul care ar fi putut să mă lămurească cu privire la neconcordanțele care existau. Și să mă ducă în urmă cu 40 de ani pe imașul de la Huțani. Am schimbat numere de telefon cu promisiunea unui interviu ulterior. După câteva zile, omul care a supraviețuit celui mai groaznic accident rutier din România mi-a transmis că este dispus „să-și vândă” povestea. A gândit probabil că de prea multe ori și-a spus durerea gratuit și, în zilele noastre, fiecare om care are o poveste, invariabil se gândește la cât valorează ea.
Frustrată, am povestit în redacție. Și de aici, îndrumată de Sergiu Bălășcău, am pornit pe alt fir, ajungând la Mihai Baltă, cel care în 1980 era inspector în cadrul Inspectoratului Teritorial de Stat pentru Protecția Muncii (ITSPM). Această instituție, devenită între timp Inspectoratul Teritorial de Muncă (ITM), s-a dovedit a fi singura dintre toate care mai deținea un dosar cu documente din ziua de 29 iunie 1980. Fostul ITSPM a cercetat evenimentul ca accident de muncă, prin prisma șoferului.
Și aici am avut parte de o nouă doză de frustrare. Inspectorul-șef al acestei instituții mi-a refuzat categoric accesul la singurul dosar rămas nedistrus care mai conținea urme din adevărul accidentului de la Huțani. Iar motivul este cât se poate de pueril și egoist. Leo Kohut se temea de faptul că și-ar pierde funcția, deși i-am explicat faptul că între timp au trecut patru decenii și o eventuală tragere la răspundere a celor vinovați este mai mult decât tardivă. Șeful ITM a mers în audiență inclusiv la prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani, pentru a se interesa dacă poate face public un dosar cu o faptă petrecută în urmă cu 41 de ani. În ciuda asigurărilor primite, din nou a triumfat frica de a nu-și pierde funcția. A fost oricum schimbat câteva luni mai târziu, din alte motive.
Pe de altă parte, am rămas impresionată de alți șefi de instituții care s-au arătat deschiși demersului inițiat de publicația Botoșăneanul: Valeriu Chihaia, prim-procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani, care nu a putut să-mi ofere acces la dosar, acesta fiind deja topit, conform legilor în vigoare. S-a străduit, în schimb, să caute urmele dosarului, înscrise din registrele anuale.
Îi mulțumesc și Doinei Federovici, președintele Consiliului Județean Botoșani, care a îmbrățișat ideea ridicării unui monument în zona podului de la Huțani, prin care să fie cinstită memoria celor decedați acolo pe 29 iunie 1980.
Nu l-aș putea uita pe comisarul șef în rezervă Dumitru Zmău, fostul șef al Poliției Rutiere, care ne-a sprijinit în identificarea unor persoane care au fost implicate în acel accident rutier și care, la rându-i, s-a regăsit printre cei care și-au spus povestea.
Sergiu Bălășcău m-a călăuzit și susținut de-a lungul celor aproximativ opt luni, cât a durat documentarea și publicarea seriei de articole privitoare la cea mai mare tragedie rutieră a României. Buna mea colegă, Florentina Toniță, a fost și ea acolo pentru a-mi sugera noi moduri de a aborda seria de articole, și pentru asta îi mulțumesc.
Dacă am reușit, probabil că nu vom ști niciodată. Multe lucruri au rămas nespuse odată cu îngroparea celor 48, 50 (sau câți or fi fost!) de morți. Ori odată cu distrugerea dosarului care cântărea în jur de 5 kilograme. Durerea s-a domolit de-a lungul celor 42 de ani, de acum, însă am vrut să ne asigurăm, pe lângă încercarea aflării adevărului, că morții de atunci nu vor fi trecuți în uitare.
Pentru ei am scris alături de Sergiu Bălășcău ”Tragedia de la Huțani - Cel mai mare accident din istoria României”. O puteți cumpăra de la Librăria Luceafărul și în curând și prin comenzi online.
