Iaca, bunul Dumnezeu a mai luat o hotărâre şocantă, i-a despărţit poetului Adrian Păunescu trupul de spirit, dacă trupul va fi dat uitării, cu certitudine, spiritul lui, exprimat prin cuvânt, va dăinui vremurilor şi va străluci în altarul limbii române. Da, acum pot spune cu mâna pe inimă că-l iubesc din tot sufletul pe Adrian Păunescu; poetul cu aceeaşi dezinvoltură s-a dăruit urii şi iubirii, numai în felul acesta şi-a expus întreaga fiinţă semenilor, de multe ori a fost neîndurător cu sine şi poate prea îndurător cu alţii, dar a avut şi momente când a cântărit lumea fandând doar printre fantezii şi neadevăruri, printre iluzii şi minciuni.
Pot spune că-n cele câteva ore cât i-am stat prin preajmă, am reuşit să-i văd fiinţa sa într-o manifestare spectrală; lăcrimând la auzul unei cântec popular şi apoi închinându-se în faţa rapsodului ca în faţa unei icoane, dar şi urlând la un prim secretar de judeţ ca la o slugă. Cred că Adrian Păunescu a prins ca nimeni altul printr-o simplă expresie fizionomia târgului Săveni: ”oraşul din mijlocul unui sat” , care, de altfel, a rămas proverbială. Adrian Păunescu şi-a iubit poporul şi ţara până la disperare, ajungând uneori să le iubească şi anapoda, chiar cu barbarie, supunându-se orbeşte unui crez iluzoriu, care de multe ori a sunat şi fals. Asta i-a fost viaţa, cu siguranţă, de azi încolo va avea parte de-o veşnicie liniştită, datoria celor rămaşi pe pământ este de a-i sluji cu credinţă spiritul răstignit în cărţi.
Asemenea lui Nichita Stănescu, Adrian Păunescu a fost forma materială a cuvântului, în orice secundă fiinţa lui descătuşa poezia din „celula neantului”. Un vers de-al lui Adrian Păunescu sună aşa” Doamne, dă-ne puterea de a mai pune întrebări şi de a mai auzi întrebări„. Dumnezeu a făcut ca de azi înainte doar cei rămaşi să-i mai pună întrebări, iar în numele lui să răspundă doar a sa operă. Rar sunt poeţii care ard până la sufocare în numele poeziei, Adrian Păunescu a fost unul dintre ei, şi-a neglijat fiinţa lumească doar pentru a sluji verbul divin. A fost mereu îndrăgostit, l-a slujit pe Eros cu fiecare respirare, poezia sa de dragoste rămâne de neîntrecut, în viaţa de zi cu zi a avut un comportament paradoxal; de multe ori s-a împiedicat în câte o lacrimă, altădată a zburat peste munţi numai pentru a-şi atinge ţelul, ignorând normele lumeşti. Aşa-i poetul, un neînţeles şi-o slugă credincioasă a paradoxurilor.
Şi acum să ne lăsăm vrăjiţi de „Iertările” poetului:
Tu să mă ierţi de tot ce mi se întâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi
văd lumea prin lunete măritoare
şi văd grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock
ai să mă ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând
ai să mă ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi
şi cum se–ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv
ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
ş cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi”.
Lucian ALECSA
