O viață împărțită între poezie și suferință, după sfâșietoarea pierdere a fiului de doar 17 ani.

S-a născut pe 25 ianuarie 1967, în familia lui Gheorghe și Maria Geană, din satul Sârbi, județul Botoșani. Personalitate cu o sensibilitate aparte, s-a apropiat de poezie cu delicatețe, străjuind îndelung la marginea versului de dragoste.

A creat sub numele Boris Ioachim, devenind în timp un poet al iubirii, al dragostei de Dumnezeu.

Durerea sfâșietoare după pierderea fiului i-a grăbit plecarea din această lume. Boris Ioachim a murit pe 8 mai 2016, la 49 de ani.

A debutat în revista "Flacăra" în 1996 – la rubrica "Maşina de scris", a criticului Alex. Ştefănescu. A publicat două plachete de versuri în 2004 şi 2005, "Balada spânzuratului" și "Balada omului de rând" (ambele la Editura Litera, Botoşani). După o pauză de aproape un deceniu, publică "Imn iubirii", "Iubire fără destinatar", precum și volumul de proză "Lanțul care ne dezleagă". A apărut în antologia de versuri "55 de poeţi contemporani" şi în antologia de versuri "Antologia vinovatelor plăceri", în antologia de proză "Declin - Scripta manent".

”Sunt un ins obişnuit, poate puţin cam retras…”, spunea despre sine poetul care le-a cântat îngerilor, dar s-a prăbușit sub propria suferință.

Poetul și-a crescut cuvintele cu aceeași bucurie cu care, la strana bisericii din Sîrbi, le cânta îngerilor. Cu aceeași seninătate cu care, între prieteni fiind, își făcea căuș versul de dragoste spre a-l împărtăși tuturor. "Sunt un ins obișnuit, poate puțin cam retras", spunea Boris Ioachim.

Poezia l-a apropiat de Dumnezeu. Dumnezeu l-a dus către biserică. Acolo a găsit alinare atunci când lumea se prăbușea.

„Pentru mine poezia este atât boală, cât şi leac al sufletului”, spunea Boris Ioachim.

Puțini dintre poeții – în viață sau în moarte fiind – au parte de dragostea cititorilor lor. Prea puțini rămân în memoria oamenilor simpli, în conștiința unei comunități.

La 7 ani de la plecarea poetului Boris Ioachim, cei care l-au cunoscut îi aprind lumânări și se roagă pentru liniștea sufletului său.

Sâmbătă, cei care l-au cunoscut l-au pomenit la parastasul de 7 ani. Au fost prezenți, alături de creștini, și preoții Leonte Dumitru și Mateciuc Dumitru.

În 2016, la scurt timp de la plecarea la Domnul a poetului Boris Ioachim, preotul Mateciuc Dumitru a scris un poem tulburător, pe care îl redăm mai jos:

La mormântul lui Boris Ioachim

(Pr. Mateciuc Dumitru)

Azi am trecut pe la al tău mormânt
Ca să-ți aprind o lumânare
Salcâmii triști se unduiau în vânt
Secați de lacrimi, fără floare.

Ți-am tămâiat mormântul
Cu dalbe flori de lăcrămioare,
S-au ofilit când au atins pământul
Sub care dormi în nepăsare......

Mormântul proaspăt e tăcut,
Țărâna-i reavănă, gălbuie,
Mereu ai scris că te întorci în lut,
Din lut tu ți-ai cioplit statuie.

Când am ajuns te-am salutat
Dar n-ai răspuns nici un cuvânt.
Ți-am zis ”Hristos a înviat!”
Costel! răspunde din mormânt!

Hai și-om ședea pe iarba moale,
La umbra unui tei bătrân,
Să stăm ca altădată, la taclale
De data asta nu zic ”rămas bun!”

Aș sta cu tine într-o viață nouă,
Tu să-mi reciți a tale poezii,
Să plângă peste noi, a dimineții rouă,
Te rog, revino printre vii!

Dar ruga mea se duce-n vânt,
Privirea mi-o înalț spre cer,
Nu-mi poți răspunde din mormânt,
Măcar răspunde-mi din eter!

E-ntâia zi din Cireșar,
Ziua copiilor de peste tot,
Și tu ai fost copil hoinar,
Pe marea vieții veșnic matelot.

De peste drum, feciorul îți zâmbește,
Azi ce cadou frumos i-ai fi făcut,
Și i-ai fi spus că ”tata te iubește!”
Dar din păcate ambii ați tăcut.

Îl vei veghea în veci de peste drum,
În cer alături voi sunteți,
Sărbătorind și povestind acum,
Ce șotii ați făcut pe când erați băieți.

Acuma când v-ați cumințit,
Și stați în colț de Paradis,
Copii frumoși, a revenit?
Copilăria, cel mai dulce vis?

Azi am trecut pe la al tău mormânt,
Am tămâiat cu flori de lăcrămioare
Culese de la fanii tăi, ce lăcrimând,
Ți-aprind în fiecare zi o lumânare.