Ar fi împlinit, astăzi, 55 de ani. A trăit doar 49, dar poeziile sale au rămas mărturie unei vieți nu doar greu încercate, ci și ca destin literar menit să ducă mai departe povestea unui om.
În ziua de 25 ianuarie 1967, în familia Gheorghe și Maria Geană din satul Sârbi, județul Botoșani, venea pe lume cel de al doilea fiu, Costel, un copil înzestrat cu o inteligență sclipitoare , o frumusețe și sensibilitate sufletească aparte.
Toate aceste calități l-au transformat peste ani, devenind un îndrăgit și apreciat poet. A creat sub numele Boris Ioachim.
”Boris Ioachim, prin măiestria versurilor sale, a reușit să încânte și să aline multe suflete. Nădăjduim în continuare ca opera sa literară, pe care ne-a lăsat-o drept moștenire (cinci volume de poezii și un roman), va dăinui și vor bucura mulți cititori și iubitori de frumos. Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină!”, spun astăzi cei care îi păstrează vie memoria.
Boris Ioachim (25 ianuarie 1967, satul Sîrbi, județul Botoșani - 8 mai 2016) a trăit doar 49 de ani, dar a creat pentru multe vieți.
A debutat în revista "Flacăra" în 1996 – la rubrica "Maşina de scris", a criticului Alex. Ştefănescu. A publicat două plachete de versuri în 2004 şi 2005, "Balada spânzuratului" și "Balada omului de rând" (ambele la Editura Litera, Botoşani). După o pauză de aproape un deceniu, publică "Imn iubirii", "Iubire fără destinatar", precum și volumul de proză "Lanțul care ne dezleagă".
Durerea sfâșietoare după pierderea fiului i-a grăbit plecarea din această lume.
A fost un poet iubit de cititorii săi.
"Dacă omul se poate mântui prin cuvânt, atunci Boris Ioachim, nume cu rezonanţe biblice, şi-a purificat sufletul zbuciumat prin Poezie, din care îşi face un crez artistic şi existenţial. Ancorat într-o realitate vitregă şi ostilă, de sfârşit de mileniu, poetul se refugiază fie în lumea candidă a copilăriei, fie în lumea satului care mai păstrează încă valenţe patriarhale nealterate, departe de lumea dezlănţuită a timpurilor moderne", rostea profesorul Valentin Marţuneac la lansarea uneia dintre cărțile lui Boris Ioachim.
Balada ultimului drum
Cocoşii stau sa cânte agale-n dimineaţă
Când singur-cuc mă trec din astă viaţă
Căci nimeni nu-i, la creştet să-mi vegheze,
Nici lumânare n-am, puţin să-mi lumineze
Cărarea care duce de-a pururi către Domnul…
Mi-e teamă, doar, să nu mă prindă somnul
Şi-n somn să mă îndrept spre veşnicie…
Halal mi-ar fi de-aşa călătorie!
Că-ntâia oară e când plec de-acasă –
Călătoria asta vreau s-o am frumoasă.
Mă simt uşor şi parcă nu mi-e frică…
Curând o să mă-nalţ în zbor de rândunică
Să-mi pară rău că plec?!Ei,na, aiurea!
Sunt liniştit precum sub nea pădurea
De ce să-mi pară rău?Vin vremi scrântite!
Şi-apoi, mi-s oasele aşa de ostenite
De parcă un călău, cu plumb mi le-a umplut…
O, de-aş scăpa odată de chin şi de durut!
Noroc nici cât o muscă măcar nu am avut
Cât umbră am făcut acestui glob de lut.
În cea viaţă-n care plec de-acum, sper -
Că bine o să trăiesc – ca un boier.
M-oi lăfăi, gândesc, în bunătăţi cu carul –
Căci mare-i mila Domnului şi darul.
N-oi mai robi din zori pân’ la chindie
Poveri şi biruri dincolo n-or să fie.
(Foto: Facebook / In memoriam Boris Ioachim)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
