Dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit. Dar a fost să fie muzica folk și a fost să fie un timp al trubadurilor. Și poezie. Multă poezie!
A debutat la Flacăra în urmă cu aproape 40 de ani cu melodia din care, peste ani, un alt artist român avea să își facă scară directă către public. Publicul, însă, nu l-a trădat niciodată pe botoșăneanul poet. Spune despre sine că este un moftangiu și că a îndrăznit să îl înfrunte chiar și pe Adrian Păunescu. Dar a simțit repede cum e să te ”strivească” Bardul. Și nu oricum, ci în fața a 18.000 de spectatori.
Ar fi fost Adrian Jacotă un mai devreme poet sau un mai târziu artist dacă nu ar fi trecut prin Cenaclul Flacăra? Nu știe nici el să spună prea clar, atât de mult s-au împletit zilele cu spectacolele, anii cu rimele tinereții.
Iar Adrian Jacotă a rămas și astăzi un nostalgic. Nu după vremuri apuse, ci după vers și muzica lui.
În urmă cu aproape 40 de ani, în Botoșani se cânta. Și se scria. Boemi și mofturoși, îndrăzneți și temerari, poeții și cântăreții urbei se întâlneau în cenacluri, în spectacole care cântau România sau în bodegile unde subversivitatea se decojea în versuri risipite pe marginea halbelor ieftine.
S-au născut în acei ani poeme de tăiat respirația și melodii de descătușat inimi.
Adrian Jacotă era omul cu chitara. Dar, spune el, mai întâi a fost poezia. Pentru că dincolo de zbuciumul muzicii, de acordurile gălăgioase uneori, a simțit fiorul cuvântului. Chiar dacă abia se făcuse de-o șchioapă. Mai târziu avea să întâlnească un om care i-a oferit încredere. Încredere în cuvânt și în propriul vers.
”Prima dată am scris poezii. Prima poezie am scris-o la 10 ani. Apucăturile de copil, cum pățesc toți copiii inventivi... Dar și poezia am luat-o în serios mult mai târziu, când am întâlnit persoane demne de încredere. De exemplu Mircea Ionescu-Quintus, pe vremea când mergeam la cenaclu la Ploiești și el mai venea pe acolo”,
Adrian Jacotă, poet și cantautor
(Adrian Jacotă)
De la poezie la folk nu a mai fost decât un pas. Căci, precum spuneam, în anii 80, România cânta. Moldova cânta. Adrian Jacotă cânta. Pentru că muzica era printre puținele forme de exprimare în comunismul socialist. O deghizare a revoltei, o strecurare prin cenzura aspră a timpului.
”Folkul nu avea cum să nu apară, mai ales la noi, la români. Noi, românii, simțim muzica din poezie. Asta e ca chestia aceea spusă de Rodin: unii se uită la o piatră și nu văd nimic, dar noi, sculptorii, ne uităm la piatră și vedem deja sculptura, o vedem înăuntrul ei. Muzica e în poezie, dacă citești cu atenție și te concentrezi simți melosul poeziei. De aceea folkul nu va muri atât timp cât românul va scrie poezie. Oricum este derivat din cea mai cu suflet muzică ce s-a compus în țara asta. E ascultat la fel ca muzica pop, rock. Și nu e pentru oricine. Apoi, majoritatea pieselor folk sunt compuse pe versuri bune, pe poezie adevărată. Mai sunt și lălăieli, încropeli, fără îndoială, dar în general s-a compus pe texte bune, nu neapărat românești. Folkul are trăinicie în el, folkul cu poezia se sprijină reciproc. Eu cred că o să rămână mult și bine. Face parte din viața ta. Dacă îți pică curentul, dacă te rătăcești cumva și rămâi singur, iei o frunză, sufli în ea, îți aduci aminte o poezie, e a ta, e cu tine. Găsești o muzică în orice, e legătura naturală”,
Adrian Jacotă, poet și cantautor
Se întâmpla prin 1983, la Botoșani. Cântase până atunci pe la spectacole organizate, pe la concursuri. Unde și câștiga, indiferent că participa cu muzică sau cu poezie.
”Eu eram colaborator la Casa Tineretului, era Neculai Sârbu director pe atunci. Reprezentam Casa Tineretului și el (Neculai Sârbu, nota red.) mai mergea cu mine la concursuri. Câștigam concursuri pentru muzică, poezie. Într-o zi mi-a spus că vine Flacăra în Botoșani și cântă la Casa Tineretului. Să nu aud că nu vii la audiție, mi-a spus Neculai Sârbu. Era în 1983, iarna”,
Adrian Jacotă, poet și cantautor
Își amintește că a vrut să cânte o melodie pe versurile lui Dorin Tudoran. ”Cântec de sfârșit”. Dorin Tudoran se auzea la Vocea Americii și comuniștii îl așezaseră pe lista neagră. Păunescu nici nu a vrut să audă de Dorin Tudoran. Jacotă nu prea auzise de Tudoran….
”Erau acolo Hrușcă, Socaciu, Șeicaru și încă vreo doi. Păunescu mi-a tăiat din prima cântecul. M-am supărat, v-am spus că eu am un soi de moftangiu în mine și chiar voiam să spun: Domnule, am plecat! Dar eu nici nu prea știam atunci care e povestea cu Dorin Tudoran. Mi-au spus să aleg altceva. Și am intrat la audiții cu Cântec de inimă albastră, versurile lui Mircea Dinescu. M-au ascultat, m-au mai pus să mai cânt o dată… M-au luat”,
Adrian Jacotă, poet și cantautor
”Cântecul de inimă albastră” (video jos) se auzise și mai înainte de 1983: versuri Mircea Dinescu, muzica Adrian Jacotă. Răsunase prin multe spectacole cu vocea botoșăneanului trubadur.
”Cântecul de inimă albastră era cunoscut. Eram și eu un fel de vedetuță prin zonă, câștigasem niște premii, luasem locul doi la Cântarea României. Piesa a fost compusă în 1982, țin minte că era călduț pe afară, l-am compus într-o bucătărie de pe Aleea Bucovina. Val Guraliuc mi-a dat Proprietarul de poduri al lui Dinescu și mi-a spus: ia, compune din asta. Și mi-a plăcut poezia asta, Cântec de inimă albastră. Am compus melodia în jumătate de oră. Am cântat-o în multe spectacole, piesa plăcea, dar părerea mea era că mai bună era cea de pe versurile lui Dorin Tudoran, Cântec fără sfârșit”,
Adrian Jacotă, poet și cantautor
Da, știe că de ceva ani Mihai Mărgineanu cântă această melodie, pe care o plimbă prin televiziuni și chiar a imprimat-o pe CD-uri cu numele ”Mai știi…” (video jos). Fără să apară nicăieri numele compozitorului.
Însă iubitorii muzicii nu uită. Și nu iartă. E de ajuns să parcurgi în diagonală mesajele postate pe rețelele sociale, acolo unde Mărgineanu interpretează melodia. (”Autorul muzicii e Adrian Jacotă, iar cel al versurilor, Mircea Dinescu”; ”E superbă melodia pentru ca nu e compusă de Mărgineanu, ci de Adrian Jacotă”; ”Adrian Jacotă nu trebuie uitat pentru că a fost o valoare”; Mărgineanu a luat melodia de la Adrian Jacotă”; ”Cântecul adolescenței noastre, tot Dorohoiul îl cânta prin anii 80!” sunt doar câteva dintre mesaje).
.jpg)
(Mihai Mărgineanu)
Însuși Andrei Păunescu (fiul lui Adrian Păunescu) l-ar fi muștruluit pe Mihai Mărgineanu, într-o emisiune: ”Spune, omule, a cui e piesa și cine a compus-o!”.
Adrian Jacotă râde. Iar hohotul lui e aidoma cu al păsărilor care umblă hai-hui și lasă lumii cântecele toate. Da, puțini știu azi că Mihai Mărgineanu l-a căutat și că i-a cerut voie să imprime piesa pe un CD. Desigur, asta nu îl face pe Mărgineanu compozitor…
”Eu am aflat târziu că Mărgineanu îmi cântă piesa. Mi-a spus Viorel Ilișoi. Nu știam nimic. Mărgineanu a pus piesa pe un CD și m-a căutat să îl las să cânte, am semnat o hârtie că sunt de acord să o cânte. Dar nu că e piesa lui”,
Adrian Jacotă, poet și cantautor
Vară, toamnă, iarnă, primăvară. Concerte, drumuri, nopți și zile în autocar, chitară, cântece și zeci de mii de spectatori.
Iarna lui 1984 îi găsește la București. Atunci avea să primească din mâna lui Nicu Ceaușescu, fiul lui Nicolae Ceaușescu, Premiul UTC (Uniunii Tineretului Comunist). Premiul venea după un spectacol la Sala Polivalentă, de 12 ore, cu 18.000 de spectatori. Își amintește și azi că premiile erau cam cât câștigau unii într-o lună sau chiar în trei luni.
”Am avut turneu în Ardeal o lună. Am cântat în Timișoara, am ajuns apoi în București, unde am avut un spectacol la Sala Polivalentă. 18.000 de spectatori, cel mai lung spectacol al cenaclului, a ținut de la 5 după-amiază până la 5 jumătate dimineața. Am cântat de mai multe ori fiecare și nu pleca nimeni din sală. După asta am fost la înregistrări și apoi, înainte de Revelion, ne-am dus la clădirea UTC și ne-a dat Nicu Ceaușescu premii la toți. Premiile erau de la 1000 de lei până 3000 și ceva. Eu am luat 1.800 de lei, deci pe la jumătate. Era un salariu”
Adrian Jacotă, poet și cantautor
Își amintește că Nicu Ceaușescu i-a mai pus să cânte. Da, era ”un pic derbedeu, ca orice odraslă”, spune astăzi Adrian Jacotă, dar încuraja și cultura.
Însă banii nu erau totul pe atunci. Flacăra însemna mai mult decât orice salariu. Știe (râde) că astăzi sunt unii care se laudă că au cântat la cenaclu, chiar dacă nu au ajuns mai departe de audiții.
”Eram la Cenaclul Flacăra, era locul suprem. Cine nu își dorea la ora aceea? Erau unii, îi văd și azi, au debutat, au cântat o sigură dată sau au fost doar la audiții. Până și o audiție la Flacăra te făcea celebru. Cântau o singură dată și rămâneau fuduli cu asta”.
Adrian Jacotă nu s-a ”fudulit”. Nici nu a făcut mare caz cu povestea lui. Poate și pentru că relația lui Jacotă cu Flacăra a fost pe alocuri și una cu năbădăi. Botoșăneanul nostru nu era ușor de disciplinat. Cu toate acestea, astăzi poate spune că a avut cam 400 de spectacole în cenaclul lui Păunescu, în întreaga țară.
(Adrian Jacotă la Flacăra, foto: Valentin Varan)
”După ce am debutat cu Cântec de inimă albastră, am rămas o vreme acasă. După un timp m-au trimis la înregistrări și apoi m-au chemat iar să cânt. I-am găsit pe undeva prin țară, nu mai țin minte unde. Cam un an și jumătate am cântat cu ei, am avut vreo 400 de spectacole. Se cânta zilnic, uneori și câte două spectacole pe zi. Într-o lună ajungeam la 33-34 de spectacole pe lună. Și nu plecai în turneu pentru lună! Am avut turnee și de trei luni”,
Adrian Jacotă, poet și cantautor
Nu aveau grija zilei de mâine. Câștigau cât alții nici nu visau. Trăiau din cântec. La propriu!
”Da, trăiam din banii câștigați cu Flacăra. Eram plătiți, cu stat de plată. Câștigam bani frumoși. Aveam cam 560 de lei de spectacol. Cum aveam și câte două spectacole pe zi uneori… Am câștigat și 15.000 de lei pe lună. Da, erau mulți bani”.
Cum ar fi fost folkul lui Adrian Jacotă fără Flacăra? Ar fi avut aceeași notorietate, ar fi trăit la fel de aventuros?
”Cenaclul Flacăra însemna notorietate! Altceva? Doru Stănculescu, Vintilă, Alifantis erau destul de cunoscuți, apreciați deja, dar mari tot Flacăra i-a făcut. Pentru că toți au trecut prin Flacăra. Nu se poate compara un concert azi la Craiova, la o lună nu știu pe unde… La Flacăra cântai zilnic. Aveam spectacole de 35.000 de spectatori pe stadioane. Chiar și la Botoșani, la spectacolul de pe stadion, am avut 10.500 de spectatori. Fără Flacăra probabil ajungeam și eu cunoscut, nu chiar ca ei, că nu am mofturi să mă cred mare. Povestea era și atunci că trebuie să fii lipicios, să știi să dai din coate. Ca și azi. Să faci compromisuri… Nu intru în detalii”,
Adrian Jacotă, poet și cantautor
Flacăra lui Păunescu era Păunescu însuși. Era spiritul cenaclului, era magicianul care îngheța o lume întreagă imediat ce rostea un cuvânt. Păunescu scria, recita, inventa, striga. Păunescu fascina.
”Să fie limpede, Păunescu era o forță! Un tăvălug. Omul acesta te călca în picioare. Eu am fost omul care i-a făcut cele mai multe figuri și totuși nu m-a fugărit. Mulți mi-au spus: nu mai fă chestii din astea, că te dă afară. Nu m-a dat. Eu am plecat din cenaclu de trei ori. De mofturi. Și totuși m-a chemat înapoi.
Omul era o forță. Dormea 3-4 ore pe noapte, era foarte ocupat. Se ocupa de cenaclu, de revista Flacăra, scria poezie, citea foarte multe cărți, mai avea și viața lui intimă, se întâlnea cu o mulțime de personalități. Și era foarte deștept, cu o memorie extraordinară. Omul acela, dacă ar fi vrut, putea să scrie poezie întruna. Asta nu înseamnă că a scris numai poezie bună, dar 10 la sută din poezia lui este genială, oricât ar zice unii că a scris prea mult sau altceva”,
Adrian Jacotă, poet și cantautor
Păunescu i-a dat cea mai dură lecție. Pe care nu a uitat-o niciodată. Se supăra repede, nu ținea mult supărarea, dar nici nu te uita curând.
”Eu am plecat o dată dintr-un spectacol la Reșița. Ne-a luat pe unii dintre noi care nu știam textele la cântecele patriotice – cineva ne-a pârât. Chiar nu le știam, poate la Treceți batalioane…, care îmi plăcea, și mai era poate unul. Păunescu s-a supărat, ne-a adunat în curte și ne-a făcut în toate felurile. Eu cu un basist am plecat. Din Reșița se pleacă și foarte greu, să prinzi o legătură bună spre București era greu. Am mers cu autocarul Flacăra și, odată ajuns la stadion, ude urma să aibă loc spectacolul, mi-am luat geanta și am plecat. Păunescu nu știa. Când mi-a venit rândul: Adrian Jacotă! Adrian Jacotă era la gară. A fost o fază tare urâtă. Dar după vreo două săptămâni m-a chemat iar. Dar ce a făcut? Era spectacol la Cluj. M-a pus să cânt. Și în timp ce cântam eu, el a apărut pe scenă. Toată sala a început să urle, să scandeze. Eu nu mai existam acolo. Adică a vrut să îmi arate că poate să mă calce ca pe o gânganie când vrea el. Dar asta a ținut puțin, apoi am intrat în normal”.
Ultima întâlnire a rămas ca o rană. Se făcuse târzie viața lui Păunescu. Adrian Jacotă se făcuse poet cu carte. Atunci, la ultima întâlnire, au pus la cale un interviu. Care nu avea să se petreacă, însă, niciodată. Nu aici, pe pământ…
(Adrian Păunescu la Flacăra)
”M-am întâlnit cu el cu vreo două luni înainte să moară. Am fost la el să îi dau cartea mea de poezie. I-a plăcut titlul, mi-a spus din prima. Am stat cu el, am vorbit și i-am spus atunci: Domnul Păunescu, haideți să facem un interviu. Așa bucuros a fost! Dar el nu avea reportofon, eu nu aveam reportofon și a rămas să îl caut apoi. Mi s-a părut bucuros: Da, Adrian, facem interviul! Sigur ar fi ieșit o chestie faină, căci eu cu el când vorbeam ne înțelegeam bine… ”,
Adrian Jacotă, poet și cantautor
Cenaclul Flacăra s-a "prăbuşit" în vara anului 1987, la Ploiești. O furtună s-a abătut asupra stadionului arhiplin, iar busculada care s-a creat la ieșire s-a soldat cu morţi şi răniţi. Adrian Păunescu a fost găsit ”țap ispășitor” pentru tot dezastrul. Se sfârşea, astfel, un vis de generaţii.
După 1990, românii au trăit reîntâlnirea cu folkul de la Flacăra, artiştii care începuseră să fie interzişi reapăreau în scenă, uneori cu şi mai puternice mesaje. Nu a durat, însă, foarte mult, şi deschiderea graniţelor a făcut ca piaţa muzicală să se diversifice, să se orienteze spre alte genuri.
Flacăra a devenit legendă. O legendă în care și botoșăneanul originar din Hudești își are propriul loc. Pentru că și astăzi vocea lui Adrian Jacotă continuă să impresioneze publicul, melodiile sale adunând mii de vizualizări pe YouTube: "Găleata cu apă" (versuri Adrian Păunescu), "Dor de plâns" (versuri Adrian Jacotă) sau "Mama" (versuri Adrian Jacotă). Iar ”Cântec de inimă albastră” a rămas în topul preferințelor ascultătorilor.
"Furia iluziei", sub semnătura lui Adrian Jacotă, apărea în 2009, la Editura Axa din Botoşani, volumul de poezie fiind distins chiar cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Adrian Păunescu se stingea din viață în noiembrie 2010.
Adrian Jacotă - Furia iluziei
cu ciuda înapoi scrâşni-vom între dinţi
cu teama că furia iluziei ne trece
dintr-un căuş al unor triste minţi
într-o clepsidră hâdă tainică şi rece
şi cine la cheremul instinctelor a stat
hămăluind ciozvârta credinţei sanguine
necuvânta-va umbra eternului păcat
de nicăieri niciunde risipitor în vine
aiurea scotocind cuvântu-n măruntaie
cu doza de genune schimonosindu-i firea
a născocit bipedul căzut cu-n strop de ploaie
ca torţa-arzând de ură tot căutând ieşirea
mereu privind în urmă umilul renăscut
să fure încă-o zi din ce i-a fost trecut.
da-mi miroase ceart-a pleavă
iar metafor-a gâlceavă
şi cum drumul face-un nod
mă tot însumi cu un pod
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
