Colegii de la spital l-au ajutat foarte mult să depăşească momentele grele implicându-l în mai multe activităţi de ajutorare a refugiaţilor care au trecut graniţa spre România de la începutul războiului.
A venit să lucreze la unitatea sanitară din Suceava exact la începutul pandemiei, apoi a lucrat aici pe toată durata acesteia, ajutându-şi colegii medici români care au îngrijit un număr foarte mare de pacienţi.
Dr. Vasile Banzar, medic infecţionist la Spitalul de Urgenţă Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, a venit din Ucraina în România în 2020.
A rămas să profeseze aici, însă familia lui este încă în Ucraina, la Cernăuţi. Medicul spune că nu s-a putut reîntoarce în ţara sa atunci când a început războiul şi că a suferit foarte mult din această cauză.
Dr. Banzar spune că îi este foarte dor de copiii săi şi că este convins că Ucraina va învinge în acest război.
Medicul a povestit pentru News.ro ce a simţit în primele zile ale războiului. “Toţi erau într-o stare de panică, nu credeau, spuneau că este un fake“, povesteşte medicul.
“A fost într-o dimineaţă, mama era acolo, în Ucraina, eu făceam activitate de un an şi jumătate aici în România, şi într-o dimineaţă se auzeau nişte vorbe că o să fie război în ţară. Toţi erau într-o stare de panică, nu credeau, spuneau că este un fake, în fine, şi într-o dimineaţă m-a sunat mama şi a spus pe 24 februarie că a început războiul. Eu eram aici, erau orele 7 şi jumătate când ieşeam şi plecam la serviciu. Pe urmă, cu ajutorul anumitor informaţii şi pe telefon, am auzit ce s-a întâmplat în ţara mea. Eram foarte disperat şi eu, înţelegeţi că acolo m-am născut, acolo am crescut şi într-o zi vecinii ruşi au venit asupra Ucrainei, eram foarte disperat, nu ştiam ce să fac, având copiii acolo, având pe mama acolo, având colegi, având rude şi ceilalţi cunoscuţi. Eram foarte disperat, nu ştiam ce să fac, eram într-o stare să plec acasă, ca să fiu măcar aproape de ei, să ajut ţara, eventual colegii, pe mama, pe cei din jur”, povesteşte medicul.
Dorinţa puternică de a se întoarce acasă, imposibil de realizat. Medicul a rămas în România, însă în prima perioadă a războiului a fost foarte afectat de tot ceea ce se întâmplă. Colegii l-au implicat în tot felul de activităţi prin care le-a putut fi de folos semenilor lui care au fugit în România din calea bombardamentelor.
“Nu am putut lua o decizie, pentru că aveam serviciu aici şi dacă plecam acasă, în Ucraina, cred că nu mai puteam să mă întorc înapoi pentru că erau probleme la vamă şi aşa m-au sfătuit colegii de aici din România, că pot să fiu de folos, mi-au dat anumite variante în care pot să fiu de folos aici în România, pentru colegii mei din Ucraina. La început şefa mea de la boli infecţioase, mi-a propus, m-a susţinut de la bun început foarte mult şi îi mulţumesc enorm de mult că a fost tot timpul lângă mine şi mi-a zis că pot să-i ajut aici, şi am început să fac voluntariat, în vamă, la Siret, pe stadion, la Rădăuţi, la Milişăuţi, cu ei, şi mergeam în timpul liber şi făceam voluntariat, eram în calitate de traducător şi în calitate de medic, puteam să le dau un consult, să-i ajut pe colegii din România care nu se puteau înţelege cu oamenii de acolo, să le traduc, o traducere pe nişte simptome care îi supărau şi pe celelalte lucruri de care aveau nevoie, erau foarte disperaţi, erau foarte agitaţi, erau în stare de panică din cauza a ceea ce s-a întâmplat în Ucraina. Veneau aici, nu ştiau de fapt care sunt regulile, cum ajung, ce fac, unde pleacă mai departe. Şi am făcut voluntariat şi în Suceava şi cât au avut nevoie, am fost foarte mulţumit că am fost alături de ei, eu neputând să merg acasă, şi m-am simţit bine în suflet pentru că am fost de ajutor lor aici”, a spus medicul ucrainean.
Copiii de vârstă mică rupţi de căminul lor, de siguranţa în care au trăit până la începutul războiului, lucrul care l-a impresionat cel mai mult pe medic la graniţă.
“Când veneau toţi oamenii în ţară pot să vă spun cu lacrimi în ochi, m-a impresionat cel mai tare când am văzut copiii, deci copiii cu ghiozdane în spate care au fost luaţi de la bunurile lor, cum le aveau, poate alţii aveau mai mult, alţii aveau mai puţin, dar aveau căsuţa lor, dormeau la cald, aveau ce mânca, ieşeau la o plimbare, ieşeau la şcoală. Aici, când erau aduşi erau speriaţi, deci erau copii de diferite vârste, dar m-a impresionat cel mai mult vârsta 4-7 ani, eu socot şi din punctul de vedere al vârstei, aici psihicul copilului este distrus, el la 4-5 ani de acum înţelege ce s-a întâmplat în ţara lui, acolo, şi asta m-a impresionat cel mai tare şi m-a durut cel mai tare”, îşi aminteşte medicul.
Departe de copii şi de mama, medicul se împacă doar cu ideea că zona în care se află aceştia este una liniştită.
“Copiii mei sunt acolo, cu mama, sunt în regiunea Cernăuţi, care nu este afectată, sunt două regiuni din Ucraina care încă nu sunt afectate, una este cea a Cernăuţiului. Este linişte, sunt nişte restricţii, fac lecţii online, sunt bine, chiar şi azi am vorbit cu ei pe telefon, au tot necesarul, ce au nevoie, sunt sănătoşi şi asta mă bucură foarte mult, îmi pare rău că nu pot să-i văd în realitate, dar îi văd aşa cum se poate. Băiatul are 6 ani şi fetiţa 8 ani”, a spus medicul.
