A vorbit fără ocolișuri despre traseul său profesional care a fost anevoios, dar pe care l-ar repeta încă de zece ori numai să simtă aceeași mulțumire sufletească pe care o are după 11 ani de muncă cinstită dedicați în cinstea filmului istoric ”Experimentul Pitești”.
Regizoarea Victoria Baltag Spune despre ea că este o persoană cu o gândire matematică, un om vizionar, care proiectează și plănuiește din timp, care merge la braț cu ambiția și care nu a văzut nimic altceva în fața ochilor decât filmul și finalizarea acestuia indiferent de numărul de provocări întâmpinate. Voința nu a abandonat-o nici măcar când a dat nas cu un sistem care nu investește prea mult în cultură și educație, dar s-a născut să fie victorioasă precum îi spune și numele.
-De unde provii, Victoria? Cum ți-a fost copilăria?
-M-am născut în Botoșani. Mi-am petrecut copilăria între Ripiceni si Ploiești, o comună de pe malul Prutului și un oraș unde mergeam la mătușa mea care nu avea copii și ne mai lua în vizită, pe mine și pe sora mea. Am avut o copilărie tristă, în opinia mea. Nu prea aveam copii să mă joc, părinții mei erau foarte serioși, nu am avut jucării, bicicleta sau cadouri , precum alți copii. Primeam de la verișorii mei mai mari hainele lor și cu acelea mergeam la școală. În clasa I-a nu am avut ghiozdan în primele săptămâni și mergeam cu cărțile în mână fiindcă mătușa mea din Ploiești care promisese că îmi cumpără ghiozdan, uitase probabil. L-am primit la un moment dat, însă era un ghiozdan de mușama, gri, urât, care s-a tăiat imediat și îl cususem cu ață fiindcă mi s-a spus ca trebuie să-l am toți cei 8 ani de școală. Haine noi aveam o dată la 4 ani, ca să învăț să prețuiesc efortul părinților. Mi s-a urat întotdeauna succes, mama mereu încheie conversațiile telefonice cu ”Succes, Victoria și Doamne ajută!”, însă niciodată nu mi s-a spus că ar fi mândri de mine sau că este bine ceea ce fac.
-Cu ce valori ai plecat la drum în viață însușite în sânul familiei? Ce ai învățat de la mama ta?
-De la ambii părinți am învățat să-mi țin cuvântul dat. O vorbă nu este doar un cuvânt aruncat în vânt, ci reprezintă valoarea ta. Ești ceea ce spui, ești ceea ce faci, acțiunile și cuvintele tale sunt de fapt cine ești. Mi s-a mai spus să iert. Mama m-a încurajat să țin un jurnal, să scriu, să pictez. Mama este și cel mai critic om pe care l-am cunoscut în viața mea.
-Dar de la tatăl tău?
-Tata este un om extraordinar de inteligent și talentat. Este profesor de matematică. Acum are 85 de ani. Este pensionar. Are însă, la vârsta lui, pagina de facebook, skype, scrie, pictează. El nu a prins era calculatoarelor, însă a învățat singur , și foarte repede să folosească laptop-ul și smartphone-ul. Când eram mica îl vedeam citind tot timpul și copiii în general copiază comportamentul părinților. De la tata am învățat să fiu liberă, să fac mereu ceea ce vreau, ceea ce simt. Tata are un suflet cald, a fost și el un om care a dăruit în aceasta viață, mi-a povestit de multe ori cum și-a ajutat familia (tata a prins al II-lea Război Mondial, vremuri si situații grele). Când le-am arătat pentru prima data părinților mei filmul, tata m-a încurajat să merg cu el la festivaluri.
-Cum e să provii dintr-o familie formată din cadre didactice? Ai simțit o mai mare responsabilitate pe umerii tăi?
-Am trăit într-o familie atipică. Voi povesti poate mai multe cu altă ocazie. Responsabilitatea pe care mi-am asumat-o cu acest proiect vine din cu totul alte considerente. Cu toate acestea, faptul că amândoi părinții m-au lăsat să merg la ce liceu am dorit, mi-au dat libertatea să studiez și să fac întotdeauna ceea ce am voit, sa procedez mereu cum mă duce capul, mi-a adus și o oarecare asumare ca sunt pe cont propriu.
-Te-au susținut în cariera aleasă? Nu te-au îndrumat să te duci spre învățământ având în vedere că ai tăi sunt dascăli?
-Tata nu mi-a spus niciodată ce sa devin în viață. Nu a dorit să îi reproșez vreodată că am făcut ceva fiindcă așa a spus el. M-a lăsat să aleg și să fiu responsabilă pentru alegerile mele. Mama sa m-a dojenit tot timpul, chiar și astăzi. Ar fi dorit să fiu profesoară. Spune că e o meserie curată, nobilă, decentă. Si-așa și este. Doar că eu mi-am propus să fac altceva în această viață. M-au susținut amândoi cum au putut, eu aveam nevoie de fonduri ca sa fac filmul. De multe ori mi-au trimis pensiile lor de cadre didactice ca să mai plătesc din datoriile venite odată cu producția filmului. Părinții mei sunt în etate, cunosc prea puțin din bucătăria realizării unui film, au lucrat întreaga viața la stat, acum beneficiază amândoi de-o pensie modica. Au mers întreaga viață pe siguranță, iar eu am mers întreaga viață pe risc. M-au ajutat cum au putut, în felul lor însă și asta înseamnă mult. Eu am o sora mai mică. S-ar fi cuvenit să o ajut eu pe ea, însă ghici ce: de mii de ori m-am împrumutat la ea pentru bani si de mii de ori m-a salvat. Înseamnă mult.
-Intrăm în diferite roluri când suntem mici. Ba ne imaginăm că sunt profesoare, ba doctorițe, ba balerină. Ce se visa micuța Victoria să devină când va crește mare?
-Ce întrebare frumoasă! Zâmbesc! Mi-am dorit să devin medic chirurg. În școală primara deja știam toate oasele și organele omului. Îmi luasem dorința în serios. Am renunțat însă în timpul liceului. Ca să fii doctor ai nevoie de cărți, studii aprofundate continuă, ai nevoie sa mergi la specializare și să ai resurse financiare pentru cel puțin 10 ani, timp în care să înveți să devii un chirurg. Cu două salarii de cadre didactice era imposibil, părinții mei abia își permiteau să-mi plătească chiria și mâncarea în timpul studiilor. Făceam două facultăți, studiam mereu, la un moment dat aveam 3 locuri de muncă până am ajuns la prima restanță și mi-am dat seama că valorile mele sunt mai importante decât banii. Și m-am întors la studiu și bani puțini, deci am trăit greu și-așa am făcut ulcer și mi-am zdruncinat sănătatea mintală. Am crezut însă întotdeauna în mine, deși am fost singura care a crezut asta la acel moment. Acum se văd rezultatele însă atunci eram nimeni. Îmi râdea lumea în nas, de la rude la ”prieteni”. Zilele trecute m-am văzut cu unul dintre actorii mei, este vorba despre Adrian Lepădatu. Citea o carte și ajunsese la un citat care spunea ca ”…eu zbor cu aripile tăiate ca să dovedesc lumii că zborul nu depinde de aripi” (N. Dabija). Asta am făcut noi.
Interviul integral pe Life.ro...
