Parafrazându-l pe Nichita Stănescu cam aşa le-am putea cânta parlamentarilor noştri : ”A venit toamna /acoperă-mi inima cu ceva / mai bine cu umbra unui munte / decât cu minciuna ta”. Acum la strângerea recoltelor şi la numărarea bobocilor ar trebui să vedem numai lumină şi zâmbet pe feţele românilor, dar de unde, bieţii oameni sunt tot mai trişti, mai împovăraţi de griji şi mai cocoşaţi. Da, acesta-i rezultatul politicii noastre dâmboviţene, ai noştri aleşi au alte preocupări,  în loc să tragă cu ochiul spre suferinţele celor mulţi ei se hărcătesc ca nişte maidanezi de la regionalizarea ţării, nu ştiu cum să-şi împartă zonele de influenţă, de parcă această ţărişoară ar fi o imensă halcă de carne, iar fiecare încearcă să-şi înfigă ghearele în ea. Încep să cred că partea plină a paharului s-a evaporat, odată cu golirea lui s-a anulat şi dictonul care suna cam aşa: speranţa moare ultima.
Belelele se ţin scai de român, dacă în vară, după recoltarea păioaselor, exista speranţa ca agricultura să ne ajute să ieşim mai uşor din criză, iaca, odată cu toamna cerul s-a năruit peste noi, dar nu cu ploi, ci cu secetă, pământul e copt, abia de mai respiră de sub „valul subţire de cenuşă”, animalele sunt gata să-şi facă ultima rugăciune. Nu este an lăsat de la Dumnezeu ca natura să nu ne pedepsească, de nu-s inundaţii, e secetă sau seisme, politicienilor nici că le pasă de relele care ne seacă fiinţa, birjăresc ţărişoara după bunul lor plac, încearcă pe toate căile să ne împovăreze cu tot mai multe taxe, să se asigure că ne termină de tot. Unde mai pui că ne fac şi-n ciudă, defilează prin faţa noastră în tot felul de limuzine, mai să cazi pe spate când le vezi. De treci pe sub sediul vreunui partid în zilele de sâmbătă sau duminică, atunci când politicienii se adună la câte o mică bârfă politică sau la vreun pocheraş, eşti tentat să crezi că te afli la vreo expoziţie de maşini luxoase. Avem un parlamentar de Botoşani care şi-a cumpărat o limuzină de peste 2 miliarde de lei vechi, asta n-ar fi nimic, omul poate face ce doreşte cu banii câştigaţi prin trudă, dar paradoxul e altul, citindu-i declaraţia de avere începi să-i plângi de milă, spui că nu are nici după ce bea apă. Ţara arde sub secetă, iar ei huzuresc.
De ce oare în România este permis orice abuz? În primul rând fiindcă instituţiile statului nu-şi fac datoria, de la cel mai mic funcţionar şi până la ministrul Justiţiei toţi sunt atinşi de morbul îmbogăţirii, corupţia a devenit un fenomen de masă, bacşişul e un „simbol” naţional, expresiile de genul: „ţine şi tu un mic simbol de la mine” sau „dacă vrei să te ajut, aruncă şi tu un mic simbol” reprezintă un fel de bineţe, de mergi la medic, la finanţist sau la portarul de la primărie eşti obligat să zâmbeşti şi să saluţi în acest fel.
Lucian ALECSA