Înţeleg să primeşti înfrângerea cu decenţă, să ştii să pierzi fără să te lamentezi prea mult şi în acelaşi timp să-ţi respecţi adversarul e un gest de înţelepciune, dar de aici şi până a te bucura de-o înfrângere e cale lungă. Am rămas în perplexitate când i-am văzut pe rugbiştii români cum se bucurau după înfrângerea suferită în faţa Scoţie la Campionatul Mondial din Noua Zeelandă, în acel moment am simţit un gol în stomac. Ce-i drept, frunza de stejar s-a ofilit pe ultimele zece minute în faţa „ciulinilor” scoţieni, dar asta nu însemnă că n-am fost îngenunchiaţi.
La câte palme au primit de-a lungul istoriei văd că nu ne-am învăţat minte, de ce trebuie oare să ne entuziasmăm de un rău, fie el şi mic, tot un lucru negativ rămâne. Uite, de asta suntem priviţi de străini ca nişte cocoşaţi şi nişte rătăciţi, presa franceză deja ne-a luat din nou în colimator. N-a fost de ajuns că soarta ne-a aşezat în menghina a două civilizaţii şi a mai multor imperii, ne place să ne lamentăm şi să ne resemnăm în faţa răului, fără a-l înfrunta în vreun fel. Nu putem spune că de-a lungul istoriei am fost lipsiţi de noroc, ce-i drept, nimeni însă nu ni l-a băgat în traistă, asta numai din cauza noastră, am tras în permanenţă cu ochiul doar la traista vecinului bucurându-ne dacă şi a lui era goală. Totuşi, cel mai mare rău ni l-am făcut cu mâna noastră, aduceţi-vă aminte cât de bravi am fost priviţi de către europeni după răsturnarea lui Ceauşescu, numai că ai noştri „emanaţi” au ţinut morţiş să arunce la doar câteva zile din nou cu noroi peste imaginea ţării judecându-l pe dictator într-un mod barbar.
Să revenim în actualitate. În sport omul se dezinhibează total, rămâne cu instinctele şi cu gândurile la vedere, dispare total autocenzura, de aceea caracterul lui poate fi radiografiat cel mai bine în astfel de momente. Nimeni nu spune că nu-i bine să fim câtuşi de puţin optimişti şi să vedem partea plină a paharului, dar când pe fundul lui sunt doar câteva picături de apă, iar sorbindu-le simulăm că ne-am potolit setea, e cea mai cruntă păcăleală. La fel am făcut şi la fotbal în meciul cu Franţa, i-am ridicat în slăvi pe jucătorii noştri, am scos un egal chinuit bucurându-ne ca pentru o victorie. Statisticile arată că am fost doar nişte simple „puicuţe” anemice în faţa cocoşului galic şi că nu ne-am împotrivit în nici un fel agresivităţii lui. Am avut o semi-ocazie pe care mai marii fotbalului românesc au dat s-o amplifice în fel şi chip.
Încă un lucru înduioşător, Marcel Pavel ne-a mutilat imnul, iar câţiva românaşi verzi, ca frunza Elenei Udrea de pe brand-ul turistic, au luat în derâdere momentul penibil încercând să-l scoată vinovat pe preşedintele ţării că există şi că maică-sa i-a dat un asemenea prenume. Aceştia fiind pisoiaşii lui Felix.
Lucian ALECSA
