Oricâte păcate ar avea românul, dar, cu certitudine, are şi-o mare calitate, este peste măsură de tolerant. Toleranţa nu este dobândită în urma unei educaţii, ci ţine de felul lui de-a fi. Dacă occidentalul, încearcă prin toate mijloacele să dea lecţii de toleranţă, stopându-şi impulsurile agresive într-un mod mental, la noi toleranţa vine pe cale naturală, e un gest firesc. De-a lungul istoriei am fost cât se poate de rezonabili cu minoritarii, doar politicienii au încercat uneori să creezi în mod artificial tot felul de conflicte, dar fără sorţi de izbândă, noi i-am privit ca pe nişte fraţi. Unde mai pui că ne-am comportat cât se poate de normal şi cu cei care nu meritau, după ce i-am primit în casă au încercat să ne umilească şi chiar să ne fie stăpâni. Istoria noastră de foarte puţine ori a consemnat conflicte interetnice cu ecou naţional. Unii spun că toleranţa noastră n-ar fi o calitate ci mai degrabă un act de naivitate. Eu, totuşi, înclin să cred că excesul de toleranţa poate degenera în pierderea identităţii naţionale, iar într-o lume pe cale de globalizare acest lucru poate duce la dispariţia noastră ca entitate.
Se ştie că într-un clasament european numărul cel mai mare de romi ar locui în spaţiul nostru străbun carpato - danubiano-pontic, probabil de aici şi apelativul de „ţiganii Europei” cu care ne „alintă” occidentalii. Practicile ţigăneşti sunt arhicunoscute în toată lumea, mai ales după căderea blocului comunist când „minoritarii noştri” şi-au putut impune punctul de vedere şi în rândul comunităţilor occidentale. Nesimţirea şi obrăznicia sunt atributele cele mai evidente ale lor, pe unde au călcat au lăsat praf şi pulbere în urmă, nu cu mult timp în urmă o rezonabilă familie de englezi a fost deposedată de propria locuinţă de o şleahtă de ţigani mioritici, toată presa din insulă a aruncat anatema asupra poporului român, catalogându-l drept un popor barbar. Nu este singurul caz de acest gen. Bineînţeles, nu toţi ţiganii sunt la fel, sunt şi multe excepţii, numai că acestea nu fac decât să întregească comportamentul rebarbativ al majorităţii. Totuşi, putem afirma că prezenţa lor pe aceste meleaguri a lăsat şi o brumă benefică pentru acest popor, ţiganii ne-au dat o mână energică de ajutor în conservarea folclorului şi tradiţiilor. Nici vecinii noştri bulgari nu o duc mai bine cu romii lor, s-au săturat şi ei de sălbăticiile acestora.
Să ne apropiem şi de spaţiul botoşănean, unde ţiganul se simte mai acasă ca oriunde. Priviţi spre centru vechi al oraşului, care constituie istoria acestui târg, este populat în continuare de astfel de tuciurii care-şi exersează „meseria” în plină zi. Ei ştiu numai de drepturi, ni le amintesc în permanenţă pe un ton baritonal, în schimb, când e vorba de îndatorii se dosesc pe la subsoluri ca nişte şobolani. Mai zilele trecute a fost supus unui control amănunţit la buzunare fostul medic Emil Alexa. Se spune că la Botoşani ar exista chiar o „şcoală de şmanglitori” , unde tinerii romi, indiferent de vârstă sau sex, sunt iniţiaţi în arta furtişagului, instructori le sunt ţiganii mai în vârstă cu zeci de ani de practică prin occident. Drept dovadă, cele două şmaglitoare care l-au atacat pe doctor erau minore şi deja aveau dexteritate de profesioniste. Vorba unui hâtru: „fie romul cât de mic, tot te arde la… buzunare”.
Lucian ALECSA
