Zilele trecute am auzit o expresie „ memorabilă” din gura unui tânăr ”Oho, la ce bunăciune de tradiţie am participat, m-am simţit în al nouălea cer!” Curios, l-am întrebat despre ce a fost vorba: „Cum, nu ştiţi, a fost sărbătoarea Halloweenului, ne-am distrat de minune, a fost o panaramă de nedescris”. Am renunţat să duc discuţia mai departe de teamă ca puştiul să nu cadă în ridicol, să aud cine ştie ce bazaconii, sunt convins că habar nu avea ce-i şi de unde vine această sărbătoare. Nu ştiu dacă vina aparţine atât tinerilor cât mai ales acelora care au datoria profesională şi morală să le explice despre ce-i vorba şi să-i ferească de astfel de „corpuri străine” pe fondul nostru de tradiţii. Poporul român are tradiţii cu duiumul, stau şi mă întreb de ce oare recurgem la aceste importuri  ieftine care oricum nu pot avea aceleaşi rezonanţă în fiinţa noastră. 
Tradiţia se compune pe portativul unui anumit temperament, pe anumite sensibilităţi ancestrale care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor credinţe de grup şi a anumitor predispoziţii sufleteşti. Sărbătoare Halloweenului este de sorginte celtică, preluată  în timp de multe popoare occidentale, dar care nu au fond ortodox ca al nostru, şi în cultura noastră populară sunt  tradiţii asemănătoare, cu măşti de bostan şi lumânări aprinse reprezentând monştri, vrăjitoare, diavoli, fantome, dar sedimentarea lor în conştiinţa colectivă nu s-a produs plecându-se de la aceleaşi temeri existenţiale. Până când şi televiziunile profită de asemenea sărbători, pe mai toate posturile în preajma Halloweenului au fost programate  tot felul de filme horror, parcă pentru a amplifica agresivitatea sugestiilor. Bine, puţini sunt cei ce înţeleg mesajul sărbătorii, cei mai mulţi participă la astfel de manifestări de grup mai mult de dragul distracţiei şi pentru a face „panaramă”.
O altă sărbătoare pe care am asimilat-o fără nici un discernământ este şi cea intitulată „Valentine’s day” sau Ziua Îndrăgostiţilor, cică ar avea mai multă vioiciune faţă de Dragobetele nostru. Ambele tradiţii au acelaşi fond şi aceeaşi ţintă umană, nu ştiu de ce ne trebuie „dublură”. Uneori înclin să cred că românul ar fi capabil s-o ţină numai într-o sărbătoare şi că ar fi dispus să uite de propriile tradiţii doar pentru a experimenta tot felul de „noutăţi” occidentale. Oare acest aspect nu denotă o frivolitate spirituală a  acestei naţii? Sau poate că-i o lipsă de cultură populară, un act de epidermism spiritual? Greu de răspuns, dacă nu vom şti să ne ducem mai departe tradiţiile, obiceiurile şi folclor, într-o bună zi nu ne vom mai recunoaşte ca entitate. Globalizarea de îndată ne poate termina.
Lucian ALECSA