Un popor fără obiceiuri, tradiţii şi ctitorii e un popor sterp, fără fizionomie istorică, care oricând poate fi asimilat de un popor cu personalitate, fixat în timp prin spirit şi fapte. Să nu uităm că suntem într-o Europă mare, în care migraţia este liberă, influenţele sunt puternice, culturile mici trăiesc în permanenţă sub ameninţarea dispariţiei. Nu ne putem plânge că n-am avea trecut, că n-am avea trăsături pregnante ca naţiune, că nu avem obârşie, dar toate aceste tuşe istorice trebuie în permanenţă întreţinute şi conservate spre a învinge timpul, spre a ne manifesta ca entitate istorică. Ca locuitori ai aceluiaşi spaţiu suntem de nemişcat, de peste două milenii stăm neclintiţi la poalele Carpaţilor, am fost un popor lovit din toate părţile, expus în permanenţă vicisitudinilor vremurilor, am rezistat păstrându-ne într-o bună măsură integritatea teritorială şi demnitatea naţională. Spun acest lucru fără nici o nuanţă de reproş, n-a fost deloc uşor să rezişti la intersecţia a două mari civilizaţii: orient -occident, vreau doar să evidenţiez faptul că provocări spre a abandona „ginta” şi a răspunde unor tentaţii străine au fost din toate direcţiile, uneori chiar cu forţa, dar, cu mici compromisuri, poate chiar inevitabile în anumite momente istorice, am avut capacitatea de a ne impune ca popor, cu-o fizionomie spirituală bine conturată şi cu-o autonomie naţională bine trasată în melanjul slav din preajmă. Cu toate acestea am fost cât se poate de permeabili în tot ce-a însemnat noul, nu ne-am „aricit” în faţa strălucirilor străine, dar nici nu le-am încorporat fără discernământ doar de dragul de-a epata. O scurtă explicaţie: am asimilat numai cât am simţit că ne este necesar, chiar şi-n zonele supuse unor dominaţii străine n-am făcut abuzuri, am rămas fideli specificului naţional, pe trupul strămoşesc am atras adieri din alte tradiţii, dar fără a schimba în nici un fel suflul românesc şi structura ancestrală. Mă gândesc în primul rând la Ardeal şi Bucovina - spaţii expuse secole de-a rândul impulsurilor străine - aici românismul autentic a fost supus în permanenţă unor probe de foc, de fiecare dată a ieşit învingător. Poate că de aceea tradiţiile, obiceiurile şi ctitoriile sunt mai bine şi mai atent conservate şi evidenţiate în aceste regiuni, asta nu înseamnă că Maramureşul nu are originalitatea şi frumuseţea lui.
Expunând acest modest crochiu al fizionomiei noastre istorice doresc să fac în continuare vorbire despre datoria noastră morală de-a duce mai departe tot ce-am primit moştenire de la înaintaşii noştri, aceste celule de spiritualitate românească trebuie în primul rând depistate, conservate şi puse în evidenţă, abia în felul acesta vor căpăta o funcţie regenerativă pentru fiinţa noastră naţională şi vom putea învinge în continuare timpul.
Şi pe plaiurile botoşănene sunt astfel de minuni, numai că de multe ori acestea sunt tratate cu indiferenţă sau chiar ignorate de către oficialităţi, de către cei responsabili să le apere, pot aminti cele două ctitorii ştefaniene: bisericile de la Popăuţi şi Dorohoi sau de biserică armenească din Botoşani. Priviţi biserica „Sfântul Gheorghe” din municipiu, ctitorită de Elena Rareş, care de peste un deceniu este „sprijinită” de schele. Şi alte bijuterii arhitectonice sunt tratate cu dispreţ şi ignoranţă. Mă refer în primul rând la Casa “Sofian” , care după ‘90 a fost preluată de Mitropolia Moldovei şi lăsată în paragină, de parcă aici ar sta ascuns necuratul. O altă capodoperă arhitecturală o reprezintă Ansamblul Mănăstirii Coşula. Aici avem o pictură originală, este vorba despre acea culoare unicat în pictura bisericească românească, este vorba despre „galbenul de Coşula”, care rivalizează cu „albastrul de Voroneţ”.
Cu siguranţă, o lege mai aspră privind păstrarea patrimoniului naţional ar proteja aceste monumente istorice de ignoranţa semenilor noştri.
Lucian ALECSA
