Chiar şi la sute de ani trecutul unei naţii poate rămâne în ceaţă, nu tot timpul istoricii se pun de acord cu interpretarea documentelor ce le sunt puse la dispoziţie, factorul subiectiv poate comite mici distorsiuni. Dacă tragem o privire obiectivă spre trecutul nostru vom vedea meritul incontestabil al monarhiei în modernizarea României, începând cu Principele Carol de Hohenzollern, numit şi „Principele de oţel” pentru rigoare, sobrietate şi tenacitate şi terminând cu Regele Mihai care şi astăzi promovează cu aleasă diplomaţie imaginea ţării noastre în lume. Departe de mine gândul de-a puncta doar momentele de strălucire a monarhiei. Să nu uităm că au fost şi episoade mai puţin fericite în istoria noastră despre care nu ne aducem aminte cu plăcere, mă gândesc în primul rând la manifestările excentrice şi abuzurile lui Carol al II-lea, se spune că din timpul domniei sale corupţia a prin rădăcini viguroase pe plaiurile noastre mioritice.
Pe 25 octombrie invitatul de onoare în Parlamentul României va fi Regele Mihai, ultimul nostru monarh, alungat de pe tron în condiţii încă neelucidate nici de istorici şi nici de Majestatea Sa, mă aştept să avem marea surpriză să ni se proiecteze filmul momentului controversat. După plecare Majestăţii Sale din ţară ştim foarte bine ce ni s-a întâmplat, am fost cobaii Tratatului de la Yalta, pe spinarea noastră s-a experimentat cel mai odios sistem politic, timp de 50 de ani am fost trataţi ca nişte mici animăluţe rozătoare de către ruşi şi chiar de către românaşii noştri fideli secerii şi ciocanului. La fel de bine ştim că şi familia regală a fost la fel de neajutorată printre străini, poate că e timpul să privim trecutul cu obiectivitate, fără patimi şi fără a mai lăsa loc la interpretări, pentru asta doresc să spun că din ecuaţia adevărului trebui excluşi doi termeni „conjunctură” şi „compromis”, aceste două cuvinte nu pot face casă bună cu „casa regală”, să nu uităm că pe frontispiciul fiecărei case regale din lume stă scris cu litere de-o şchioapă , ce-i drept, invizibile, cuvântul: DEMNITATE.
După ’89 Regele Mihai n-a prea fost iubit de preşedinţi, chiar dacă Emil Constantinescu s-a dat un monarhist pur sânge nu l-a ajutat în nici un fel să-şi recapete proprietăţile. Paradoxul e altul, pe timpul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu Majestatea Sa a intrat în posesia unora dintre proprietăţi, dar cine nu-şi aduce aminte de reacţiile isterice ale bolşevicului când Regele a încercat să revină în ţară. Ultima reacţie rebarbativă faţă de rege a fost a lui Traian Băsescu, care în stilu-i caracteristic, a uitat de diplomaţiei, trântindu-i ca între „marineri” o întrebare impertinentă, delicată în acelaşi timp, dar şi cu ceva adevăr în subtext: de ce pe 30 decembrie 1947 Majestatea Sa a abdicat părăsind tronul României lăsându-ne pe mâna sovieticelor după ce făcuse deja un compromis odios? Eu, unul, stau şi mă întreb dacă Regele Carol I ar fi făcut-o.
LA MULŢI ANI, MAJESTATE!
Lucian ALECSA
