Acum câţiva ani, o veche cunoştinţă de-a mea, plecată la  muncă în Spania, dezavua tot ce-i în ţărişoara lui de obârşie aruncând cu tot felul de epitete vulgare atât asupra istoriei noastre naţionale cât şi asupra confraţilor săi rămaşi ca „nişte proşti să slujească o ţară de c…t”.  Aveam în minte imaginea plecării lui din ţară: imediat după ’90 rămăsese fără loc de muncă, încercându-şi apoi norocul câţiva ani în mediul privat. Nefiind însă învăţat cu haiducia capitalistă, a clacat imediat,  având o familie numeroasă s-a decis cu strângere de inimă să părăsească ţara mamă. Era un naţionalist verde ca muguraşul de măr în bătaia primelor raze de soare, îl iubea pe Corneliu Vadim Tudor ca pe un frate mai mare, îi savura vulgarităţile acestuia cu-o patimă vecină cu paranoia. Cu greu s-a rupt de ţărişoara lui, la plecare avea ochii în lacrimi.
Timpul a trecut, la un an s-a întors în ţară să-şi petreacă câteva zile alături de rude şi cunoştinţe.  Am întâlnit un alt om, devenise un cosmopolit convins, naţionalismul i se topise, mintea îi era atinsă bine de tot de ideea „cetăţeniei universale”, perora cu patos despre egalitarismul dintre naţii. Îl uitase de tot pe Vadim, îl înjura de mama focului pe Iliescu pentru că-l ţinuse departe de Europa, iar pe Băsescu îl simţea ca pe o piatră de moară atârnând de conştiinţa noastră naţională. Ţărişoara lui nu mai era a lui, România devenise o simplă provincie a unui mare regat european, foştii lui confraţi erau mai leneşi şi neserioşi decât ceilalţi, unde mai pui că omul încerca să-şi epateze… universalismul gândirii stâlcind  limba română, amestecând cuvinte de-ale noastre cu cele spaniole, generând o limbă păsărească, greu de înţeles. Cunoştinţa mea se schimbase total.
Întâmplarea  a făcut să ne întâlnim din nou, chiar zilele trecute. Reacţia din acest moment m-a frapat şi mai mult; gândirea individului este iarăşi amprentată de românism, şi-a recuperat aura naţională de altă dată, prima replică sunând  în felul următor: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea”. Criza a cuprins şi Peninsula Iberică, individul a rămas fără loc de muncă, doar soţia îi mai lucrează: „nu face decât să schimbe pamperşii unei spanioloaice împuţite, ce-şi bate joc de ea, a ajuns la capătul puterii, ne întoarcem în ţară”.
Am încercat să evit o discuţie pe această temă, dar n-am reuşit, a început să turuie despre „răutăţile de fond ale spaniolilor, despre sângele maur care le-a ucis latinismul accentuându-le sălbăticia”. Uimit de cele auzite am scăpat o întrebare: „Care este acum părerea ta despre români?” Fără a sta mult pe gânduri  a şi răspuns: „românii sunt cei mai buni dintre toate naţiile, de asta au ajuns slugile Europei”. De această dată rostirea lui a curs într-o limbă română fără cusur. Stau şi mă tot întreb care dintre feţele acestui individ este cea autentică. Oare lipsa de consistenţă comportamentală şi superficialitatea tratării unei teme atât de sensibile sunt semne de imaturitate sau e un simplu impuls generat de instabilitatea materială la care a fost supus în ultimul timp? Totuşi, răspunsul poate fi şi unul foarte simplu: „Aşa-i românul!”
Lucian ALECSA