Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiect intitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Dumitru Murărașu.
Una dintre edițiile de referință ale operei poetice eminesciene – Poezii, 3 volume, Editura Minerva, București, 1970-1972 – este realizată de un botoșănean, istoricul literar D. Murărașu.
Născut la Botoșani în 1896, în familia Haralamb Murărașu și al Profirei (n. Gheorghiu), Dumitru Murărașu își ia bacalaureatul în 1915 și merge la Facultatea de Litere a Universității din București. Își întrerupe însă studiile pentru a lua parte la război, luându-și licența abia în 1921. A fost profesor secundar la Reghin (1921-1923), asistent la seminarul lui Mihail Dragomirescu (1923-1925), bursier la Școala Românădin Franța Fontenay-aux-Roses (1925-1929). În 1932, își ia doctoratul în litere cu o teza despre naționalismul lui Eminescu, fiind apoi profesorla Liceul „Aurel Vlaicu” din București (din 1931), conferențiar la Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” (1937-1940), profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale (1940-1947). La instaurarea regimului comunist, cariera universitară i-a fost întreruptă; a lucrat ca funcționar la Fabrica Pipera (1948-1957).
D. Murărașu și-a început activitatea de istoric literar cu studiul Renașterii franceze, foarte curând însă s-a impus ca un laborios cercetător al textelor eminesciene. A publicat mai multe volume dedicate vieții și operei poetului: Mărturii în legătură cu originea lui M. Eminescu (1931); Naționalismul lui Eminescu (1932); Eminescu și clasicismul greco-latin (1932); O ediție definitivă a lui Eminescu în anul 1933 (1934); Eminescu în fața criticii literare (1937); Istoria literaturii române (1940); Comentarii eminesciene (1967); Mihai Eminescu – Viața și opera (1983) ș.a. Totodată, a îngrijit și comentat numeroase ediții ale scriitorilor români: M. Eminescu, Scrieri politice (1931); I.L. Caragiale, Teatru (1931); M. Eminescu, Literatura populară (1936); Gr. Alexandrescu, Meditații și elegii (1943); Dosoftei, Psalmi în versuri (1943); D. Anghel, Poezii (1946) ș.a. Principala sa realizare rămâne ediția critică în trei volume a poeziilor eminesciene.
După ce Perpessicius publicase primele șase tomuri de Opere de Mihai Eminescu, incluzând în primele trei volume poeziile publicate în timpul vieții, în volumele IV și V – poeziile postume, iar în volumul VI – literatura populară, D. Murărașu vine cu o inovație, organizând textele cronologic și diferențiind antumele de postume doar prin corpul de literă: „Ediția de față a fost pentru mine un instrument de lucru, pe care mi l-am pregătit ca să pot cerceta metodic opera poetică a lui Eminescu în desfășurarea ei, de la primele încercări versificate – câteva apărute în Familia – până la Luceafărul. /…/ Lucrarea lui Perpessicius, altfel organizată decât a noastră, este o mare ediție bogată în informații și cuprinzătoare de materiale de permanentă utilitate pentru orice cercetător al poeziei lui Eminescu.
Ediția noastră nu o reia pe a lui Perpessicius. Se reproduc uneori variante numai fiindcă le socotim necesare pentru scoaterea în relief a vreunei valori artistice. Am organizat opera poetică a lui Eminescu astfel că antume și postume se învârstează ca într-un buchet de flori variate, nu am pus hotare între ele. Am căutat să le distingem unele de altele numai prin caracterele tipografice – cele tipărite de poet au fost culese, în această ediție, cu caractere cursive. Astfel toate poeziile lui Eminescu se pot citi cu mulțumirea spirituală că avem dinainte ceea ce a găsit autorul demn de publicat și cum se încadrează antumele – cu zgârcenie date de poet la iveală în imensa operă rămasă în caiete cu toate formele ei. Această operă postumă ne dă posibilitatea să cunoaștem și proiectele pe care o soartă vitregă le-a oprit în procesul lor de cristalizare”.
Alegând acest criteriu de publicare a poeziilor eminesciene, D. Murărașu aduce în discuție un aspect neglijat, în general, până atunci, de cercetători – datarea textelor –, referindu-se la necesitatea revederii caietelor eminesciene și a reorganizării acestora: „Mai anevoioasă, și pentru Perpessicius ca și pentru mine, a fost stabilirea unor date verosimile pentru producțiile din foi legate anarhic – fără cel mai elementar spirit științific, și, aș spune, fără de pietate – când manuscrisele poetului au fost încredințate de Maiorescu Bibliotecii Academiei Române.
Poezii diferite, învălmășite, unele puse la șir de-a-ndoaselea, așa că pentru aceeași scriere ești nevoit să străbați pagină cu pagină mai multe caiete, un haotic labirint în care ai câteodată impresia că te-ai pierdut definitiv. Pentru înlesnirea cercetărilor ce se vor înfăptui și după noi, cât va dăinui o limbă românească, aș propune să arate Academia un act de curaj, să procedeze la desfacerea acestor caiete și la reorganizarea foilor așa cum vor fi existat ele în ordine pe măsuța de lucru a poetului. Nicio muncă nu poate fi socotită prea mare, când ne ocupăm de opera aceluia de care s-a putut spune că este, după Zamolxe, cel mai de seamă om ce s-a născut pe pământul țării noastre”.
D. Murărașu va insista și asupra întâietății incontestabile a lui Eminescu în istoria poeziei române, subliniind și caracterul modern al versurilor sale (aspect asupra căruia se va opri și Dumitru Irimia în studiul monografic Limbajul poetic eminescian, publicat în 1976): „Din această nouă organizare a operei poetice, mai putem afla cu surprindere că Eminescu avea lucrări aproape definitivate care, de s-ar fi publicat prin 1872-1874, ar fi însemnat încă de pe atunci momente importante în dezvoltarea poeziei noastre moderne: Filosofia copilei (1867), De ce să mori tu? (1869), Locul aripelor (1869), Basmul ce i l-aș spune ei (1871), Frumoasă și jună (1871), Demonism (1871-1872), Eco (1872), părți întregi din cele două mari poeme Feciorul de împărat fără de stea și Memento mori fac din Eminescu, încă înainte de Împărat și proletar (1874), cel mai mare poet pe care l-a avut literatura noastră”.
Prin felul în care sunt organizate textele, prin „comentariile eminesciene” incluse la finalul fiecăruia dintre cele trei volume, dar și datorită corectării „unor erori strecurate și transmise de la o ediție la alta” a poeziei eminesciene, ediția M. Eminescu, Poeziide D. Murărașu rămâne un instrument de lucru valabil și de o valoare incontestabilă pentru cercetătorii din zilele noastre, dar și o lucrare care îi facilitează cititorului accesul la laboratorul creației eminesciene.
(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
