Unul dintre cei mai importanți exegeți ai operei lui Constantin Brâncuși, Ion Pogorilovschi s-a născut la Rădăuți-Prut, a absolvit Liceul de Băieți „Grigore Ghica Voievod” din Dorohoi, apoi Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1962). În timpul studenției, a înființat și condus Cenaclul literar „Nicolae Labiș” și a colaborat la revista (samizdat) „Cuvântul nostru”, editată de un grup de studenți de la Facultatea de Filologie (Mihai Drăgan, Dan Mănucă, Marin Sorescu). A fost cercetător la Academia Română. A publicat câteva zeci de studii și articole dedicate creației lui Mihai Eminescu și, în mod special, operelor lui Constantin Brâncuși: Comentarea capodoperei. Ansamblul sculptural Brâncuși de la Târgu Jiu (1976); Arhetipul expresiei lirice românești (1987); Pasărea Măiastră și sursele (1995); Miracolul Eminescu: trei abordări generative (1999); Brâncuşi, apogeul imaginarului: comentarea capodoperei de la Târgu Jiu (2000); Brâncuşiana&Brâncuşiada (2000); Viziunea axială a lumii (2001); Brâncuşi. Geneza: 1905-1910 (2007); Tăcerea Mesei Tăcerii / The Silence of The Table of Silence (2010) etc., etc.

Într-un articol publicat în „Gorjeanul” cu ocazia împlinirii a optzeci de ani de la nașterea lui Ion Pogorilovschi, Sorin Buliga observa că personalitatea complexă a exegetului care și-a dedicat toată viața operei lui Brâncuși „este revelată de multitudinea domeniilor cunoașterii pe care le-a abordat și în care, prin creațiile sale autentice, și-a adus contribuții serioase (datorită cunoștințelor sale pluridisciplinare, vaste și aprofundate, i-am putea atașa cu ușurință titulatura de «savant»): geneza logico-istorică a figurilor de stil, fenomenele generative ale culturii, antropologie culturală, determinațiile etnopsihologice ale umanului (act de mare curaj în timpurile comuniste, deoarece abordarea acestei teme i-a periclitat situația, fiind suspectat de «naționalism» și «gândirism»), educația estetică, formarea gândirii logico-tehnologice în procesul învățământului superior (prin activitățile de cercetare științifică) și abordarea filosofică a creației brâncușiene care a condus la prima teză de doctorat în exegeza brâncușiană («brâncușiologie»)”.

Scopul cercetărilor pe care le face criticul de artă Ion Pogorilovschi constă în „asimilarea frumuseții de conținut” a capodoperei brâncușiene. Excelent cunoscător al reperelor arhetipale ale culturii universale și naționale, el realizează – în aproape toate lucrările sale – „o interpretare a capodoperei [brâncușiene – n.m., L.Ț.] prin dovedirea consonanței sale adânci (nu numai pe părți, ci mai ales de ansamblu) cu viziunea vieții și morții proprie culturii noastre arhaice, adică demonstrarea exemplarei constituiri moderne a acestei lucrări ca personanță a mitului autohton al marii treceri”. Sunt absolut impresionante și revelatorii comentariile pe care le face pe marginea relației dintre Coloana infinitului, de exemplu, și simbolul bradului din ritualul funerar la români, pornind de la ipoteza că această lucrare a lui Brâncuși întrunește de fapt mai multe conținuturi spirituale românești:  „Să fie Coloana de la Tg. Jiu indefinită în semnificația ei, o transsimbolizare a tuturora și nici a uneia dintre conținuturile spirituale exprimate distinct prin brazii de nuntă, sulițele funerare, stâlpii de prispă, troițele, pietrele de hotar ș.a.m.d.? Faptele – consemnate – de geneză a capodoperei brâncușiene impun să considerăm Coloana sculptorului ca solidarizată unei anumite funcționalități, ca apoteozând un anume destin al coloanei cerului: acela de însemn funerar”. Demonstrația care urmează surprinde nu doar prin argumentele evocate, ci și prin stilul care evită sobrietatea și academismul proprii, în general, demersului științific. Descoperim aici, mai degrabă o relatare confesiv-poetică a ideilor, cititorul alegându-se nu doar cu informații noi absolut necesare pentru înțelegerea operei lui Brâncuși, ci și cu o mare bucurie estetică: „Suficientă încredere în felul orientării noastre spre identificarea și descrierea ascunsei determinări dinspre arhaic a Coloanei de la Tg. Jiu ne-a dat-o constatarea rolului de primă mărime deținut de brad în întregul context de obiceiuri zise «ale mortului», în Gorj (deci în aria de baștină a lui Brâncuși); un criteriu, așa zicând, al difuzării geografice. În acest cadru în special ne-a impresionat veghea – prelungită până în zilele noastre – a sulițelor de brad de la Hobița. Le-am văzut pentru prima oară într-un asfințit al verii anului 1964. Erau trei brazi tineri împlântați fără rădăcini în pământ. Tulpinile lor, doar cu câteva crengi scheletice spre vârf, se înălțau drepte până la trei-cinci metri deasupra mormintelor. Una dintre tulpini – cea mai veche – avea crengile și coaja desprinse de vreme și părea un catarg cenușiu ori o săgeată către zenit. Celelalte două mai păstrau ornamentele geometrice în coajă cu care fuseseră împodobite. Acolo, pre trupul subțire al acestor brazi, am regăsit nu numai motivul romboidal, ci însăși silueta Coloanei fără sfârșit. Era crestată de mai multe ori, jur-împrejurul trunchiului. Pe un fond decupat, romburile de coajă urcau în susul tulpinii născându-se unul din altul. O formă cojită a Coloanei am cules-o din iarbă…”.

Ion Pogorilovschi nu a debutat însă cu un studiu despre Brâncuși, cu un articol despre Mihai Eminescu –Eminescu și geneza figurilor de stil, publicat în „Revista de filozofie”, nr. 9 din 1965. După mai bine de două decenii, timp în care i-au apărut mai multe lucrări dedicate celebrului sculptor, criticul de artă revine la preocupările lui de exeget literar, publicând, în 1989 (în „Cronica”, nr. 27-31, și „Revista de filozofie”, nr. 4), un studiu comparat – Arhitecturi imaginare la Eminescu și Brâncuși –, pe care îl va prelua și dezvolta mai târziu în cartea Miracolul Eminescu: trei abordări generative (Editura AXA, Botoșani, 1999). Cele două repere ale culturii românești se întâlnesc astfel într-un singur studiu, iar cel care le comentează opera stabilește conexiuni între ei la nivel de valorificare a acelorași arhetipuri. Iată câteva exemple: 

- „Brâncuși repeta celor cărora le vorbea despre Templu că lucrarea trebuia să permită accesul doar a câte unei singure persoane: traseul în Templu și ajungerea în miezul lui comportau astfel regia arhitecturală a unei separări de lume, în numele rămânerii omului față cu sine însuși. un soi de «strungă» pentru un singur itinerant este, am văzut, și pătrunderea pe eminesciana insulă. Poezia și proza lui Eminescu abundă în ambulațiuni inițiatice solitare ce duc spre un centru existențial.”

- „…în reveriile artistului (amintind, ca la nici un alt român, titanismul construcțiilor imaginare eminesciene) motivul «Coloanei» urca uriaș, până la înălțimea de sute de metri, și până la condiția de arhitectură locuibilă. La fel, motivul «Măiastrei», fabuloasa Măiastră care și la Eminescu putea crește enorm: «Din ce în ce-și întinde-aripa-albastră,/ Din ce în ce se face tot mai mare,/ Încât doar din mărimea unei vrăbii/ Ea seamănă acum unei corăbii» (Fata-m grădina de aur), sculptorul o vedea umplând bolta cerului, cu putința practicării unui spațiu interior în trupul lucrării.”

- „Există o mandala brâncușiană, după cum există o mandala eminesciană. /…/ Când Eminescu versifică memorabil: «De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint» (Călin) – recunoașterea concordanței viziunii sale spațiale (fie ea numită și mandala eminesciană) cu cea engramată în psihomentalul autohton tradițional  e deja un truism. Când însă e vorba de Brâncuși, de imaginarul său arhitectonic prin excelență apt să vizualizeze o geografie mitică și o alcătuire ca de incintă sacră a lumii, nu știm de ce rădăcinile din pământul patriei ale imaginarului său nu se mai văd. Un injust divorț e strecurat astfel între Brâncuși și Eminescu fără a i se aduce, în susținere, probe și argumente. Ele nu există, prin firea lucrurilor. Și tocmai fiindcă nu pot fi formulate, unii critici (nominaodiosa) fac cazuistică spre a impune ideea că imaginarul brâncușian ar descinde direct dintr-un soi de esoterism apatrid, universal, dar… de aiurea, și ca atare exclusivist față de fenomenul originar autohton. Or, nu se poate contesta că viziunea românească originară a lumii, cu arhitectura-topografia-cosmologia ei, aparține ea însăși de fenomenul planetar al constituirii formelor de reprezentare simbolică, forme care, datorită surprinzătoarei lor consonanțe, par că ar deriva dintr-o unică Tradiție Primordială. De la primarele noastre eresuri cosmologice și de la geografia basmelor românești, eresuri și basme sub zodia cărora au copilărit Brâncuși și Eminescu, și până la viziunile din filosofia modernă a culturii noastre, cum sunt, de pildă, cea a «satului-idee» și cea a «fenomenului horal» –, o mandala românească, ca mod de structurare imaginară a spațiului, își lasă ghicită perenitatea subiacentă.”

Prin astfel de comentarii, care pun alături poezia și sculptura, Ion Pogorilovschi ne oferă posibilitatea să descoperim noi fețe și semnificații ale operei celor doi titani ai culturii române și, în același timp, ne dezvăluie modelele ancestrale autohtone după care funcționăm noi ca mentalitate culturală colectivă.

(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: