Mihail Sorbul (pseudonimul lui Mihail Smolschi) este dramaturgul începutului de secol XX care „a adus o viziune nouă” (Florin Faifer) în drama românească. Născut la Botoșani (1885), și-a făcut studiile liceale la Iași, Ploiești și București (1905), a urmat, temporar, Facultatea de Drept din București (1905-1906), apoi Conservatorul de Artă Dramatică (clasa profesorului C. Nottara). A fost secretar de redacție la publicațiile „Conștiința” (1907) și „Convorbiri critice” (1909); redactor la „Arta”, „Cronica artistică”, „Săgetătorul”; a editat, împreună cu Liviu Rebreanu, revista „Scena” (1910-1911). În 1923, a fondat Societatea Autorilor Dramatici Români, al cărui președinte a fost începând cu 1927. În 1931, a condus Teatrul Național și al Operei din Cluj. A debutat editorial cu piesa Eroii noștri (1906), semnată M. Smolschi, publicând ulterior: Letopiseți (1914); Patima roșie (1916); Praznicul calicilor. Săracul popă! (1916); Răzbunarea (1918); Dezertorul (1919); Prăpastia (1921); A doua tinerețe (1922); O iubești? (1933); Mângâierile panterei (1935); Glasul neveste-mi (1937); Miting (1948).

Deși a scris și romane, nuvele, schițe umoristice, Mihail Sorbul este, întâi de toate, dramaturg, autor de drame istorice sau „comedii tragice” cu miză pe conflictul psihologic. „Judecat global, scria Aureliu Goci, teatrul său nu este omogen, reductibil la o idee – forța care să-l individualizeze în contextul dramaturgiei și să-i fixeze un loc distinct în polifonia istorică a genului. Disponibil pentru o varietate de teme, va schimba frecvent și registrul modalităților, de la drama istorică tradițională până la comedia tragica de moravuri”.

Drama istorică în cinci acte (scrisă în versuri) Letopiseți îl are în centru pe Ion-Vodă Armanul, domnul Moldovei, „înfățișat ca un curat iubitor de țară cu atitudini de martir”, desfășurând „o energie considerabilă spre a strânge boierimea laolaltă în vederea rezistenței împotriva turcilor” (G. Călinescu):

„ION

                                               Tot divanul

Ceru cu bărbăție războiul cu Sultanul.

Au fost doar două glasuri fricoase de boieri,

Încolo toți o gură: Războiul!... Parcă ieri

Cătând tăios la mine, văzui dușmane fețe

Și-urechea mea primit-a șoptiri pizmătărețe

De ură, de iubire, de blestem… ca-n povești,

O-nvârtejire-a soartei schimbă boieri-acești

Și iată că privirea tăioasă e blajină,

Nici ură, nici hulire, nici blestem… toți se-nchină

Cerându-mi cu smerenii, dar dârji și într-un glas:

Moșia la cheremul turcesc să nu mi-o las.

                                    (clătind din cap cu mulțumire)

Ei, Golio, azi e ziua schimbărilor la față

Și-a cugetului nostru. Trăim o nouă viață,

O viață ce unește pe toți într-unmănunchiu.

…Hai, scoală-te, Moldovo, prea mult stași în genunchiu!”

Prin această piesă, Mihail Sorbul introduce în drama istorică românească viziunea prozaic-realistă, anti-romantică, prezentând conflicte nutrite de interese meschine, trădări, dezamăgiri și multe alte moravuri și relații ce duc la diminuarea sentimentului patriotic.

Cea mai cunoscută piesă a lui Mihail Sorbul, Patima roșie, este o dramă psihologică, o „comedie tragică”, în care sunt prezentate zbaterile și tulburările personajelor într-o lume plină de ostilități. Amestecul de comic și tragic constituie, după Perpessicius, „cel mai fericit augur al carierei dramatice” a lui Mihail Sorbul. Patima roșie este, după G. Călinescu, „o foarte bună dramă și pentru teatrul românesc ea reprezintă o dată. Remarcabilă este siguranța tehnică, repeziciunea acțiunii, simplificarea personificației. Sunt numai cinci eroi (Sbilt, Castris, Rudy, Tofana, Crina) care vin mereu pe scenă și au toți un rost fundamental. Acțiunea este limpede formulată în trei acte. /…/ Personagiile /…/ sunt vii, distincte, memorabile, posibile în ordinea ficțiunii și asta e de ajuns” (G. Călinescu). Trăind profunde conflicte interioare, personajele sunt marcate și de un acut sentiment al neîmplinirii și zădărniciei, iar dialogurile dintre ele devin meditații asupra sensului existenței:

„SBILT: Vrei sa mergi cu mine, Crino?

CRINA: Unde?

SBILT: În lume.

CRINA: Și ce să facem?

SBILT: Apostolat.

CRINA: Apostolat?

SBILT: Cartea mea. Lumea noua! Sunt încredinţat că nu-mi este dat să-miscriu opera mea cu condeiul, ci cu fapta. Trebuie să plecăm în lume şi să propagăm sinuciderea.

CRINA: Sinuciderea?

SBILT: Să nu mai rămână un om pe pământul acesta.

CRINA: Vorbeşti serios, domnuleSbilt?

SBILT: Ştii tu de ce oamenii sunt răi? Ştii tu de ce Tofana nu măcinsteştecum trebuie şi nu-şiiubeşte amantul, deși eu am învăţat-o să bucherească întâile slove, iar Castris îi dă adăpost, hrană şi îmbrăcăminte, cum neam de neamul ei n-a avut? Și eu sunt un ticălos, Crino. Sunt leneş, dar leneşde tot!Mai sunt şibeţiv! Beau. Beau foarte mult. Dar nici Fana nu-i vinovată că nu-icumsecade, nici eu, precum nimeni dintre oameni nu-i vinovat că-n loc de adevăr scuipă o minciună, că-n loc să dea, fură, iar în loc sa îmbrăţişeze pe aproapele său, îi sugrumă. Suntem toţi bolnavi. Tot pământul ăsta e un spital,daca nu cumva un uriaşaşezământ de sănătate!

(Tofana a apărut de mult în pervazul uşii.)/…/

TOFANA: Ce are a face spitalul cu sinuciderea?

SBILT: Are, fetiţo. Dacă toată omenirea se distruge, se distruge şigermenul degenerării rasei omeneşti.

TOFANA (râde nervos): Sănătate fără omenire!

SBILT: Nu te îngriji de asta. Pământul va avea grijă să creeze a doua oară pe om, şi-l va crea.

TOFANA: Ei, și?

SBILT: Omul primitiv, deci sănătos şi la trup şi la minte, cu civilizaţiamoştenită de la răposata omenire, va izbuti sa atingă culmea geniului uman. /…/ De ce nu măîntrebaţi care-i acea culme?

CRINA: Care?

SBILT: Elixirul vieţiiveşnice! Nemurirea! /…/ Am zis! (Iese.) /…/

TOFANA: Eu nu l-am luat niciodată în serios. Aiurează câteodată frumos,şi-atâta tot. E un original negativ. Un geniu pustiu. Și totuşi, îl iau câteodată şieu în serios. Simt ca înrudirea noastră e mult mai adâncă. Mintea lui, inimamea parca sunt surori. Asta tot el a remarcat-o, eu doar am controlat-o şi simt că e adevărată, o simt. Poate din pricina asta, cu toate că mă scoate din sărite, îl iubesc ca pe un frate geamăn”.

Unii critici au comparat-o pe protagonista Patimii roșii, Tofana, cu Fedra – eroină cu pasiuni violente, femeie fatală, înzestrată cu inteligență, eșuând în încercarea ei de a cunoaște fericirea.

În epoca sa, Mihail Sorbu trecea drept „ceea ce numim astăzi «om de teatru complet»: autor, regizor, scenograf, actor, cronicar și toate la un loc – animator, dedicat cu toate forțele pasiunii unice a scenei. Specializat total și rămas fidel rampei, a scris, condus de modă sau de imperativele politice ale timpului, puțin și insignifiant în alte genuri. De fapt, vocația de «a dramatiza» și de «a vedea» total teatrul, de «a traduce» scenic, constituie facultatea sa primordiala” (Nicolae Eftenie).

În fiecare an, la Botoșani, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale organizează Concursul Național de Creație și Interpretare a Piesei de Teatru într-un Act „Mihail Sorbul”, ajuns, în 2020, la a XXVII-ea ediție.

(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: