Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să prezinte, în ediția de duminică, un nou proiect intitulat Scriitori botoșăneni dincolo de Styx. Astăzi este despre Petru Creția.
Născut la Cluj, cu o carieră universitară și academică la București (din 1952), Petru Creția (21 ianuarie 1927 – 14 aprilie 1997) a devenit și botoșănean în 1992, când ajunge director al Memorialului Ipotești, de numele său fiind legată și deschiderea Centrului Național de Studii „Mihai Eminescu”. Deși a condus această instituție doar un an, și-a continuat activitatea de muzeograf la Ipotești până la sfârșitul vieții, iar contribuția sa la valorificarea operei eminesciene este fundamentală.
În 1989, a publicat, la Editura Academiei, o nouă ediție a cărții „Poesii” de Mihail Eminescu, scriind și o Notă asupra ediției, care conține „266 corecțiuni și emendări” la volumul editat de Maiorescu în 1884. Alături de Dumitru Vatamaniuc, a continuat ediția Mihai Eminescu „Opere”, inițiată de Perpessicius. În 1990, sub îngrijirea lui Petru Creția, apare: M. Eminescu, Teatru (Decebal, Bogdan-Dragoș, Cornul lui Decebal, Alexandru Lăpușneanu), un volum ce reprezintă, cum subliniază editorul însuși, „forma cea mai evoluată de restituire a celor trei capodopere teatrale eminesciene”. După 1989, Petru Creția a condus revista de istorie literară „Manuscriptum”, iar în 1991, a scos un număr special, care a fost, „în materie de cunoaștere a operei eminesciene, cel mai însemnat act editorial” (Petru Creția) de după Maiorescu, Călinescu, Perpessicius. La mai bine de o sută de ani de la prima ediție a Poesii-lor, Petru Creția adună pe paginile revistei 24 de poezii de Eminescu „care nu numai nu au văzut încă lumina tiparului, dar de a căror existență în manuscrisele poetului nimeni nu a știut până acum”, 16 poezii „publicate ca inedite cu deosebire în 1989 și 1990, dar numai ocazional, în periodice, neincluse, cu o singură excepție, în niciun volum” și 12 „reconstituiri și autonomizări, dintre care 5 inedite ca atare”, prin care aduce o schimbare esențială în receptarea poeziei eminesciene și îndreaptă cititorul către profunzimile acesteia, către „adâncimile nebănuite” care susțin poemele celebre.
În 1998, la Editura Humanitas, apare postum cartea Testamentul unui eminescolog, „un volum izvorât din datoria sa de filolog și om de carte prin care își dorea să dea seamă de cei șaptesprezece ani de lucru asupra manuscriselor eminesciene” (Ofelia Creția) și în care formulează obiectivele majore ale eminescologiei: problema reeditării operei poetice eminesciene și dificultățile editării; necesitatea alcătuirii unui volum „de impecabilă ținută științifică închinat întregii memorialistici rămase de la cei care l-au cunoscut personal pe Eminescu”; respectarea unui canon metodologic în ce privește exegeza eminesciană (folosirea, pentru tema cercetată, a unui corpus complet, adică a tuturor textelor și variantelor; explorarea și exploatarea exhaustivă a acestui corpus de texte; neforțarea faptelor); refuzul idolatriei. Caracterul testamentar al acestei cărți, susține Petru Creția, „este pe cât de legitim, pe atât de regretabil. Aș fi vrut să mai am în mine destulă viață să las înfăptuiri, multe și bune, cum simte nevoia orice om care a învățat ceva de preț și știe că poate face un lucrul de folos cu ce-a învățat și cu atâta lumină minții câtă i-a hărăzit soarta”. Toate ideile formulate în Testamentul unui eminescolog au, de fapt, caracter programatic și constituie un adevărat îndrumar pentru oricine intenționează să întreprindă cercetări asupra operei eminesciene. Într-un interviu publicat postum, Petru Creția preciza: „E o carte scrisă cu o ușoară tristețe și cu nu puțină lipsă de nădejde, pentru că, dacă vă uitați mai bine pe câmpul cercetătorilor eminescologi, veți vedea că nu mai sunt oameni. Gândiți-vă, numiți-mi un eminescolog!” Tocmai din aceste considerente, Testamentul unui eminescolog ar trebui să devină „carte de căpătâi, esențială pentru cultura română și neamul românesc, posibil manual de vindecare pentru un neam care, în termeni eminescieni vorbind, pare să se disprețuiască pe sine” (Mircea A. Diaconu).
Deși și-a dedicat cea mai mare parte din viață cercetării operei lui Mihai Eminescu, Petru Creția a debutat, în 1979, cu o carte de poezii, Norii. Versurile sale sunt produsul „conjuncției astrale între poezie și filozofie” (Radu Vancu), conținând multiple referințe culturale și exerciții metrice diverse, autorul inspirându-se, în special, din versificația greacă și latină. Impresionant însă este studiul său Poezia (1983), un credo ce conține „zeci de pagini de o temperatură întotdeauna aproape de ebuliție (ba chiar ducând câteodată cuvintele dincolo de temperatura la care ele sublimează), rostogolind frazele epifanice una după alta, participând afectiv cu toate celulele (și chiar la nivel subcelular) în fiecare articulație a frazei, în fiecare silabă pe care o enunță” (Radu Vancu) și dovedind astfel că Petru Creția a trăit poezia – literatura, în general – viu, intens, cu o bucurie ce derivă, după cum mărturisește însuși autorul în ultimele fraze din Testamentul unui eminescolog, „dintr-o relație corectă a intelectului cu lumea și a voinței cu scopul” propus.
(Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)
TU DULCE-NEAGRĂ
Tu, dulce-neagră, furios amară
Esență
Care bântui arborii și gândul,
Făcând și desfăcând gânduri și lumi,
Iluminând pe dinlăuntru pătimirea
Și sfâșiind fragile existență
A clipelor chemate să se ducă
Și să urce
În alt timp.
Ție, trecere și stavilă, ar trebui să-ți dăm
Un nume
Pe care iadul ființei să nu-l știe.
TRECÂND DIN TIMPUL VECHI ÎN NEȘTIUT
Ca printr-un ochean întors am privit înapoi
La clipa abia dusă, încă vie și puțin rănită:
Mici și departe ne vedeam,
Foarte prezenți, dar în alt timp ori niciodată,
Eram frumoși și tineri (chiar eram)
Și nimeni nu ar fi putut să spună câtă bucurie
Ne locuia și câtă nu
În miezul potolit al unei veri și-al unei zile
Care devenea deja trecut și viitor.
Ca o noapte ascunsă în lumină ne împresura
Durerea care e în tot și nu putea lipsi de lângă noi,
În timp ce se simțea cum murmură în nevăzut
Apele grele și amare ale unei mări
Altfel de neștiut.
Din altă parte, ca dintr-un alt, mai aspru, gând,
Venea spre noi, călcând ușor cenușa clipei și zâmbind,
Cu ochii mari, împărătești, Iubirea,
Însăși ea, și s-a oprit apoi, privindu-ne cum numai ea
Știe privi, dulce-amar, făpturi atât de pieritoare și pierdute;
Destrăinându-le, desingurându-le, iertându-le.
Știi bine că așa a fost, în timp ce timpul încerca,
Doar încerca, să șteargă chipurile omenești și chipul clipei,
Dar ce a fost rămâne veșnic cum a fost atunci.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
