Anul acesta, Ziua Internațională a Poeziei ne găsește cu inima chircită sub amenințarea unui război căruia îi simțim răsuflarea mai mult ca niciodată în ultimii zeci de ani. Și se naște întrebarea: mai avem timp de Poezie, mai avem loc de Poeți?
Începând din anul 1999, pe 21 martie sărbătorim Poezia, zi consacrată de UNESCO nu doar creației poetice, ci și promovării poeziei ca artă deschisă tuturor.
Poezia nu are nevoie de confirmări, fie ele și de la UNESCO, ci de poeți și de cititori. Poezia este arta sufletului. O artă care s-a adaptat vremii și vremurilor. Iar poeţii sunt ”inima umanităţii”, potrivit unei celebre definiții formulată odinioară de Eugen Ionescu.
Anul acesta, Poezia ne găsește cu inima chircită sub amenințarea unui război căruia îi simțim răsuflarea tot mai aproape. Și se naște întrebarea: mai avem timp de Poezie? Mai avem loc de Poeți?
O sărbătoare e mereu prilej de bucurie, dar și de asumare, de meditație, de reașezare a inimii în calapodul ”cuvintelor potrivite”.
De data aceasta așezăm - și în semn de omagiu - înainte versurile unui mare poet, versuri pe care nu puțini le-am rostit în mijlocul vremurilor: ”Al dracului am fost, cu patimă în toate,/ greşind fundamental de-atâtea ori/ - şi totuşi printre fericiţi mă număr - / trăiască poezia şi marii visători!”
Sunt versurile lui Ioanid Romanescu (1937-1996), poet moldav care a trăit și a scris la Iași. Poet damnat, marele însingurat, apostol al idealurilor romantice, poet al uriașilor, „paznicul lumii la recolta postumă”.
Și în acest an, de Ziua Internațională a Poeziei, vă aducem poeții aproape. Poeți care scriu în Botoșani sau poeți botoșăneni care creează în alt pământ, dar care ard în același Cuvânt. Un poet, un poem, un mesaj. Asta vă oferim în acest an, prin ”ziditorii” de poezie: Gellu Dorian, Theodor Damian, Cristina Șoptelea, Dumitru Ignat, Vasile Larco, Remus Octavian Câmpean, Marius Irimia, Al. D. Funduianu, Mihaela Arhip, Bogdan Cărăușu, Raluca Pavel, Costel Zăgan, Florin C. Ciobîcă (Cezar Florescu).
.jpg)
Poezia a arătat dintotdeauna aşa cum a fost sufletul celui care o crea, o percepea, o căuta; era frumoasă, era încărcată de emoţie, de empatie. Era născută, nu făcută! Din momentul când omul s-a artificializat, când în sufletul lui nu a mai vibrat mai nimic de Doamne ajută, nici receptarea frumosului, a poeziei în fond, care nu este doar cea din textele scrise, ci este mai ales cea de peste tot, din fiinţe şi lucruri, din stări şi meditaţii, din fizică şi metafizică, deci, nici perceperea poeziei n-a mai fost pe măsură. Astfel receptarea poeziei de azi este mai slabă şi din cauza acestei artificializări a actului de creaţie. Poate şi din această cauză poezia este sărbătoriră la nivel mondial doar o dată pe an, când ea ar trebui sărbătoriră zilnic, trăită zilnic, ea fiind în fond nivelul cel mai înalt de comunicare cu semenul prin divinitatea care ne uneşte. Poate şi din această cauză poetul nu mai reprezintă azi o raritate, un reper de la care se pleacă în viaţă, prin limba maternă şlefuită pînă la esenţă, deşi la tot pasul vezi stricători de poezie, de limbă, care-şi spun Poet. Iar lumea nu mai ştie ce să aleagă, pentru că nu mai vibrează cîtuşi de puţin la ceea ce i se oferă din această categorie estetică de excepţie, care a adus frumuseţea lumii adevărate, native, pînă la noi.
Izbăvirea prin poezie
Scriu întins pe spate cu mîinile direct pe cer,
literele devin nori, unele chiar păsări în stoluri,
altele, ca nişte puncte mici, îmi cad în ochi
şi acolo se nasc poezii frumoase ca nişte icoane
care nu vor vorbi niciodată,
şi aşa zile în şir, de cînd mă ştiu, şi de aici înainte
la fel, pînă ce se va termina cerul
iar în ochii mei se vor stivui poezii frumoase
ca nişte îngeri pe care nu i-a văzut nimeni,
din cînd în cînd mă odihnesc în cîte un nor,
acolo sunt mulţi poeţi cu care nu pot vorbi,
dar ne înţelegem de minune, de fapt aceasta
este şi singura minune despre care iau cunoştinţă,
ei sunt mulţi, foate mulţi, numele lor nu mai contează acum,
dar cît timp fac pauza de o secundă, veşnicia
sunt chiar ei,
apoi mîinile mele se întind pe tot cerul şi cerul este imens,
încît pot scrie stoluri de păsări,
şiruri de nori, puncte mici care mi se aşază în ochi,
una cîte una, de acolo, din irişi, îmi sunt
scoase afară poeziile, şi afară e trist şi sunt multe cîrciumi
din care ies obosit, iar odihna
vine dintr-o poezie pe care a scris-o acum o sută de ani un poet
cufundat în lumină, stingher
într-o ţară care moare odată cu moartea poeţilor,
stau întins pe spate şi scriu cu o mie de mîini
o mie de cuvinte, cu o mie de cuvinte mii şi mii de poezii,
cu mii şi mii de poezii scriu un cer nesfîrşit,
cu un cer nesfîrşit
scriu chiar nesfîrşitul
din care iese o singură mînă care şterge totul
şi, întins pe spate, reiau fiecare cuvînt
sub un alt nume pierdut în şirul lung al acelor poeţi
care au scris pe cer cu mîinile lor
norii din care ies stoluri de păsări, care devin
puncte mici care la rîndul lor nasc în alţi ochi
alte poezii pînă cînd va veni şi odihna,
ce isbăvire va fi...
Poezia e ca pustia. Este ardere. Ca să scrii poezie trebuie să arzi ca Maria Egipteanca. Este rugul aprins ce arde fără mistuire. Tu aduni vreascurile; focul vine de sus.
Singura scăpare-i poezia
(Singurul dincolo, 2015)
Când mi-au spus să nu mă joc cu focul
nu mi-au explicat ce-nseamnă să te frigi la tălpi
mai bine-mi spuneau să nu mă joc cu pustia
că de acolo vin demonii
şi tot acolo trebuie să-i învingi
pustia te frige la inimă
şi-ţi răscoleşte rărunchii
şi-ţi risipeşte tăria
din pustie iese cu adevărat poezia
ca să scrii trebuie să te frigi
ca atunci când nu te aude nimeni
dar tot strigi
Când pustia de-afară se mută-năuntru
eşti rug aprins
nu te mai frige căci mergi deasupra
ca Maria Egipeanca
şi trăieşti cum trăieşte necuprinsul în cuprins
când strigi în inima ta ca-ntr-un templu
de se surpă pereţii ca zidurile Ierihonului
şi când te invadează doru-n pustiu
şi încă strigi
singurul mod în care exişti
cum spunea Cristina Şoptelea
şi ecoul încă vine la tine
deşi cu mult mai târziu
când a fi e singurul mod în care strigi
atuncea nu te mai frigi
atunci eşti aripă învolburând
pustia şi universul
aşa cum zideşte din temelii lumea poetul
când şi-a înpustiit versul
Când devii aripă ca Egipteanca
atunci pentru tine se creează lumea din nou
atunci eşti înlăuntrul şi în afara marelui ou
vorba lui Crama
prin tine istoria îşi crucifică drama
totul se schimbă
numai tu rămâi neatins
aşa cum fulgerul
nu fulgeră în necuprins
Când mi-au spus să nu mă joc cu focul
nu mi-au explicat că din toate jocurile vieţii
acesta e Jocul
Totul e să treci proba de foc
când pustia te cucereşte
şi moartea e-un joc
dar nu-l pierzi
căci pustia-i mai tare ca moartea
aşa cum e dragostea
când nimeni nu e cu tine
şi nu-ţi ţine partea
Poezia pustiei
e ca flacăra ce se pune
în sufletul poeziei
arde ceea ce trebuie să ardă
şi nu-l frige pe cel ce nu mai poate
să piardă.
Când te cuprinde pustia
te cuprinde deodată
nu-ţi dă timp să te gândeşti sau
să te retragi
cauţi un loc unde să te bagi
nu-l găseşti
Singura scăpare-i poezia
doar acolo locuieşte cu adevărat
pustia sau aripa
dar aripa nu-i un loc
ci o stare
ca atunci când tot ce poate muri
nu mai moare
aşa şi poezia
când moartea şi-a pierdut boldul
de când a năpădit-o pustia
şi când pustia şi-a alungat demonii
de când a pătruns-o Maria Egipteanca
Maria
A mai trecut un an, am ajuns din nou la sărbătoarea Poeziei. Dar e cu atât mai importantă azi, când războiul e lângă noi și moartea e plină de treabă la doar câțiva kilometri.
Contează ca fiecare cuvânt spus și scris acum să însemne speranță, să arate curajul și determinarea, să arate că ziua de mâine există și ne așteaptă cu brațele deschise. Poezia poate face asta. Pentru că ea există în fiecare dintre noi, chiar dacă nu se vede întotdeauna, chiar dacă nu o auzim, nu o vedem. Ceaiul cald și felia de pâine, pătura și ursulețul de pluș, patul curat și îmbrățișarea sinceră sunt cele mai frumoase poezii. Ieri și azi și mâine.
Da, sărbătorim din nou Poezia, dar într-un fel nou, necesar și oferit.
Labirint
Nimeni nu este cu adevărat singur
nici atunci când tăcerea celorlalți construiește ziduri împrejurul inimii
nici când bolborosește iadul deasupra capului
iar îngerul a plecat să se culce
nici când degetele strâmbe stau încleștate pe focul negru
dintre picioare
și nu stârnește simțurile
nimeni nu este cu adevărat singur închis în capsula timpului prezent
pentru că trecutul sau viitorul nu se mai pot alege de-acum
Moartea se joacă, fluieră simfonii complicate între două raiduri.
Au plecat toate trenurile 100 de trenuri din care nu rămâne nici fum
nici zgomot
nici lumină
doar imaginea pierzându-se în pământ,
sub podea rădăcini
(oglinda cu două fețe pare că le aduce înapoi)
trecând dincolo de aburul amar al cafelei tale ca o ceață
împotriva memoriei comune.
Labirintul a închis toate rănile poate că vom surzi între timp
așteptându-ne rândul la rugăciunea de seară.
În ce mă privește, cred că Filozofia e o îndeletnicire rămasă fără obiect, de mai multa vreme. Cugetarea profundă are alt vehicul și acesta e poezia: Poezia înaltă se definește prin metafizica sa!
Logos
Un cal priponit își așteaptă stăpânul
plecat într-o eternitate vecină,
abur e fânul,
peste tot numai semne de vină.
Un călăreț își așteaptă calul,
nu poate străbate pustiul întins
până-n malul
unui imperiu învins.
Călăreț și cal, veșnicii diferite,
una de aer, una de foc,
inconștiențe trecute prin site
din alt în alt loc.
Când împreună, când despărțirea,
în care vreme, tărâmul care?
Obscure-s dovezile, ascunsă-i menirea,
trec lumile ca o ninsoare.
Așteptarea își arde făcliile ude…
Nevrută,
numai tăcerea poeziei se-aude
în noaptea surdo-mută.
Poeții din întreaga lume își aduc o contribuție însemnată la îmbogățirea culturii și spiritualității universale, poezia poate schimba modul în care oamenii văd lumea înconjurătoare, poate inspira remedierea legăturilor dintre oameni și poate crea armonie între aceștia. Adună oamenii de pe întreg mapamondul, oferă posibilitatea de cunoaștere, de a se înțelege mai bine. Apreciatul nostru poet Nichita Stănescu spunea că ”poezia este singura avuție pe care omul o are, încă, nejefuită”. Omul a scris versuri din cele mai îndepărtate vremuri, prima poezie de dragoste datează de pe timpul sumerienilor (cca 6000 de ani), scrisă pe o tăbliță de argilă. Trăirile sufletești ale oamenilor, de-a lungul mileniilor, s-au păstrat inscripționate în piatră, în lemn, pe sticlă sau în argilă, imprimate pe hârtie sau prin alte mijloace moderne, iar o parte din ele au căpătat și acorduri muzicale. Ion Heliade-Rădulescu, întemeietorul Academiei Române și primul Președinte al acesteia, îndemna: ”scrieți, băieți, numai scrieți!” Fără a descuraja pe cineva, m-am exprimat, cândva, epigramatic, făcând o constatare, anume că: POETUL are un statut,/ Valabil de o veșnicie, / Scriind când nu e cunoscut/ Și-i cunoscut când nu mai scrie!
Anul acesta Ziua Internațională a Poeziei este marcată, la modul cel mai trist posibil, de războiul de la granițele țării noastre, unde mor oameni de mâna omului. Ziceam într-o epigramă: RĂZBOIUL vine ca taifunul,/ Urmările sunt dezastruoase,/ Dar unii-s cei ce rag cu tunul,/ Iar alții-s cei ce trag foloase!
Sperăm ca prin cuvânt și prin poezie oamenii să se înțeleagă și să pună capăt conflictului oribil, de neconceput pentru mileniul trei. Am atașat un poem pe această temă a războiului, cu urmări în toate domeniile vieții noastre de zi cu zi, inclusiv în cel familial.
Destin întrerupt
Venea bărbatul din război,
Neras, netuns, cu păr vâlvoi,
Avea la ochiul drept un semn,
Baston şi un picior de lemn.
Ajunse-n gara lui din sat,
Un câine l-a întâmpinat,
Ce-l petrecuse când s-a dus
Şi-acum se bucura nespus.
Ai lui crezându-l decedat
Pomană-n urma lui i-au dat,
Părinţii-ntruna l-au bocit
Şi soaţa care l-a iubit.
Acum pe dealul plin de cruci
La umbra unor falnici nuci,
Plecând cu suflet sângerând
Părinţii-s duşi cu el în gând.
Cum nimeni nu-l mai cunoştea
El şchiopătând prin sat mergea,
Aflând când s-a interesat
Că soaţa i s-a măritat.
Pe front atunci când a plecat
Aveau o fată şi-un băiat,
Acum cu noul soţ al ei
Au mai venit pe lume trei.
Strângând din dinţi a hotărât,
Simţind un nod cumplit în gât,
Gândindu-se la viitor,
Să nu le strice casa lor.
S-a dus mâhnit în lumea lui,
Pe unde n-a spus nimănui,
Atât a mai adăugat:
Războiul fie blestemat!
Mesaj către cititorii botoșăneni și nu numai. Acum aproape 2000 de ani, Marcus Aurelius, împăratul filozof care murea la 17 martie 180 d.H, în timpul unei campanii militare, răpus de o pandemie din acele vremuri, scria în cortul său în clipele de răgaz: „Nu se știe câte sensuri pot avea cuvintele a fura, a semăna, a cumpăra, a fi liniștit, a vedea ce trebuie făcut; acest lucru nu se realizează cu ochii, ci printr-un alt fel de vedere”. Într-o lume ce, astăzi, pare să-și piardă direcția, exercițiul privirii pătrunzătoare jur-împrejur ne poate salva rostul fiecăruia dintre noi. Cât despre poezie... ea ne e dată continuu pentru a înțelege sensurile lumii. Cu fiecare poet, cu fiecare poem, încă o valență a existenței se deconspiră. Iar dreptul lor la viață e dat prin aceea că toate versurile ‒ după cum opina Marin Sorescu despre peisajul poetic al lumii ‒ „trebuie să existe din moment ce există”.
extras din manuscrisele de la marea neagră
[…] până la urmă,
locul unde poemele se pot termina, fără niciun pericol,
a fost găsit
în câteva fotografii minunate în care
se văd coastele bărbaților,
cele din care nu s-a mai putut face nimic,
pe când
femei nespus de frumoase
privesc din anonimat prin găuri de chei,
de după uși transparente,
ca profetul înfrigurat în fața despicăturii mării roșii,
în timp ce
contoarele s-au înroșit
de la vârtejul încuietorilor ce se învârt în ochi
băgate iar și iar
prin strâmtura aparatelor de luat vederea,
de s-au lăsat privirile oamenilor ca lăuzelor bine cusute
pletele.
[…] ce risipă de boală ascultătoare,
cum se așterne ea lipicioasă în straturi
ca o ciumă glorioasă, de nerefuzat;
merita să fie ridicată la rang de orânduire,
să nu se mai chinuie neterminată, prin capete,
ca o femeie cu bărbatul plecat la […]
*Textul a fost găsit pe un hard-disc, într-un centru părăsit pentru reciclarea serverelor, pe malul Mării Negre. Textul, posibil poem cu autor necunoscut, nu a putut fi recuperat în întregime de pe fostul suport electronic din cauza distrugerilor provocate de polarizare.
.jpg)
Mi-a luat atât timp pentru a înțelege că stilul „dadaist”, început de mine prin 96, este ceva de evitat! Sigur, am mai avut tentative de a înlătura „sonetele”. A doua mea carte nu conține acest experiment, dar va fi fost un eșec din alte motive, precum introducerea poeziilor scrise cu limită de timp. Fără gândire și fără sentiment nu se poate. Fără să-mi placă nu se poate. Istoria poeziei mele cuprinde etape greu de unificat: primele poezii din 86-89 (etapă pe care o apreciez enorm pozitiv deoarece atunci am fost poet, mergeam cu tot sufletul în întâmpinarea poeziei!), poeziile „liniștite” din 90 (în special), poezia de după 96. Filonul experimental este cel care mă supără, deși uneori a fost apreciat (la un cenaclu). Filonul oniric mi-e drag, dar rămâne un semn de întrebare. Nișa „japoneză” ar putea fi acceptabilă. Aceste filoane și nișe s-au și împletit, dând naștere la câte o străfulgerare. Bineînțeles, abținerea de la o viață interioară după 90 (din cauza „apocalipsei” personale din 89-90), chiar și consumul de alcool de la un timp, apoi viața socială, mult mai complexă după 2010, m-au împiedicat să-mi dedic timpul și energia valorificării diferitelor „filoane” și „nișe”. (notă jurnalieră din 13.02.2022)
Foame de marmură
Văluriri de cranii şlefuite,
netede, schimbătoare,
degete de oase albe, întinzându-se.
Dar prea mici:
încap pe pieliţa ochiului,
noaptea, când el nu-şi află punctul,
când nu mă mai satur de marmură.
Răsar, din adâncimile lucrurilor,
se apropie talazuri împietrite în zbor,
spărgându-se de ceea ce sunt:
închipuiri ale orbitei,
cutremure de pământ,
apropieri şi depărtări,
începuturi ale dezacordului.
A vedea cu inima... În vremuri tulburi / potrivnice, precum cele prezente, sau mai așezate, în care investim credință și speranțe, poezia e - deopotrivă - iscusință și nevoie umană. Poezia e mângâiere, e un fel de a vedea (...) cu inima.
(meditație
la un poem)
singur
seara
- și de atâtea ori încă -
sfios îmi acopăr cu palmele ochii
să nu mi se citească în gânduri
păzește-te alexandre îmi spun
păzește-te de a fi grăbit când
dai bună dimineața unui poem
cuvintele -
cuvintele au rădăcini
nu poți fi grăbit să le mături fluierând
în poeme
cuvintele sunt
- cum să vă spun -
ca o tavă cu jăratic în mijlocul unei herghelii
în care uneori și
numai
cu aripi poți pătrunde
de care nu te poți apropia decât
cu mâna pe inimă
ei, cam atât îmi știu
întru dimineața prezentului poem
și nu înțeleg de ce trebuie să spun
să îmi tot spun
păzește-te
păzește-te alexandre -
când eu
tălmăcitorul
grăiesc din atâtea ecouri o veche
poruncă:
festina lente -
nu avem decât o singură libertate...
Ce-aş putea să doresc Poeziei mai mult decât are, mai mult decât este deja? Să fie, să rămână, să ajute la recompunerea acestei lumi aflate acum în derivă! Să ne aibă pe toţi alături, să ne fie pâinea cea de toate zilele şi gând, şi lumină, să-şi facă palmele căuş ca să ne strângă lacrimile şi zâmbet, ca să (re)învăţăm la rândul nostru să zâmbim! Să rămână de-a pururi oglinda în care ne reflectăm chipul lăuntric şi pe cel din afară!
M-am trezit de câteva ori.
prima dată,
cred că se lovise de fereastră o pasăre de noapte,
i-am simţit spaima prin somn
- inima a început să îmi bată cu putere
şi aripile nu mă mai ascultau,
zborul reflectat în întunericul amăgitor al sticlei
era al meu –
şi am scris despre asta.
pe urmă, m-am trezit a doua oară,
s-a spart undeva o fereastră
– m-am risipit în cioburi peste umbrele de afară
lăsând lumina lunii să se răsfrângă în mine –
şi am scris despre asta.
şi târziu, pendula a măsurat cu ecou miezul nopţii,
a treia trezire,
– cădeam ritmic, desfăcută în clipe egale,
peste cadranul unui timp perfect rotund
şi am gustat eternitatea, am atins-o,
cu vârful degetelor doar -
şi am scris despre asta.
ultima dată,
cântau cocoşii la periferie,
era aproape 4 dimineaţa, ştiu,
eu nu m-am lepădat de Cuvânt, nu am putut,
scriam.
Şi, de fiecare dată când adormeam, luam de la capăt
acelaşi vis,
pe care nu-l terminam niciodată.
Şi am scris mai departe.
Trăim vremuri în care păstrarea dreptei măsuri și a echilibrului sufletesc a devenit o luptă în sine. Orice părere, orice cuvânt, orice gând ne transformă automat în ținte ale argumentelor ad hominem. Părem condamnați la a alege o tabără sau alta, fără posibilitatea enunțării de opinii nuanțate. Dialogul nu mai are loc în dezbateri, tot ce contează este nivelul decibelilor cu care ne strigăm adevărurile. Patima și înverșunarea cu care ne susținem punctele de vedere sunt singurele repere care par să conteze. Retragerea în Sine, prilejuită și de perioada postului, este singura cale de urmat pentru a scăpa din cercul vicios al îndreptățirii de sine. Dar nu despre retragerea în sinele închircit al fiecăruia dintre noi este vorba, ci despre retragerea în Sinele după asemănarea și chipul Căruia am fost cu toții făcuți. Acel Sine care este Adevărul și care, cu dreaptă judecată, ne va așeza, într-un final, acolo unde ne este locul. Să stăm bine, să stăm cu credință și dragoste și să ne punem nădejdea în iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Să ne readucem aminte să fim din nou precum copiii, „căci a unora ca aceștia este Împărăția Cerurilor.”
Copilărie
Copilărie, julitura din genunchiul sufletului
de care nu vreau să pot să mă vindec,
Cu zilele lipsite de griji, agățate de urechi ca cireșele furate din vecini,
Copilărie în joacă și plescăitul mingii de cauciuc
atunci când mușca din asfalt
sau din bujorii din obrajii noștri,
Săruturi nevinovate furate de la fete șirete,
jocuri câștigate și pierdute cu aceeași confrați,
Greșeli trecute de părinți în uitări fără regrete
și-o sinceră credință că toți suntem frați,
Purtam cerul senin în ghiozdan,
desenat stângaci pe o coală pentru școală
Și-n suflet o mână-ntinsă-n nesfârșire,
Copilărie, întinde-ți mâna înc-o dată
să îmi ridici inima în nori…
Nu doar în aceste vremuri, ci mereu, avem ocazia de a alege. Să alegem frumosul și binele, să alegem să rămânem oameni. Fiecare dintre noi își poate face din viață cea mai frumoasa poezie!
Poezia aleasă face parte din volumul "Locul unde îngerii ațipesc" (2014, ed. Contrafort).
Aripi de spin
În cer nu mai locuiește nimeni.
niciun mirean pierdut de viață
nu strică ce a început liniștea.
vitraliul se izbește de stele
cu forța unui bulgăre de ceară
îngropat sub straturi de oase.
Cerber nu a găsit sâmburi de caiși.
îngerii și-au uscat lacrimile
cu veșminte de fecioare
întinate de ochii muritorilor.
nimeni nu le cunoaște drama,
nimeni nu știe de unde vine ploaia.
e un iz de scorțișoară în cimitir.
de când s-au sinucis îngerii,
Dumnezeu își plânge singurătatea.
nici păsările nu mai vor cerul
Eu am avut o copilărie fabuloasă: inconștientă, poate, politic, fără Facebook, jucând fotbal cu o minge de cârpe, fără sex și incultură agresivă și revanșardă! O copilărie, la țară, ruptă dintr-un basm incomensurabil.
Odă femeii mele
Raţiunea merge desculţă pe drumul de ţară
În căutarea sensului pierdut bunul simţ era
şi el la locul
accidentului Viaţa pe o planetă uitată de Dum
nezeu Marşul triumfător al omului este între
rupt de războaie şi surâsul copiilor Ca orice
animal sălbatic omul vânează pe om Unde să
mă ascund frica mă urmează peste tot Am şi-o
ghilotină pentru orice eventualitate Căpitanul
Rusia cu puşca la ochi mă urmăreşte peste tot
Nevinovat ca şi ceilalţi mă îndepărtez de casă
Lătrăturile câinelui mă urmăresc şi-n gaură de
şarpe În coaste simt răceala unui pistol Mergi
înainte dobitocule Merg Înainte e raţiunea În
spatele meu poezia târăşte frumuseţea
la groapa comună
Poezia suferă, pare să fie în moarte clinică… Cine să o mai ia în seamă când oamenii se calcă-n picioare ca să-și facă provizii de tot felul de chestii pentru a trece mai ușor peste greutățile cotidiene? Dacă, în schimb, Poezia ar fi un medicament de ultimă generație, care să-i ajute pe semenii noștri să scape de boli, să fie mai fericiți și să trăiască cât mai mult, să vedeți atunci ce căutată ar fi!
Pe zi ce trece, în toate sferele societății, crește alarmant numărul analfabeților culturali pentru care Poezia, dacă nu-i ceva care să meargă c-un grătar și-o bere, e-o aberație transgresivă, dăunătoare…
Și unde nu-i măcar un pic de imaginație în receptarea ei, atunci, din păcate, nu-i nici contemplație, nici empatie. Și astfel se ajunge pe culmile disperării unde Poetul se-adâncește-n uitare, rugându-se pentru mântuirea sufletelor celor rămași fără har… Și oare nu-i chiar Dumnezeu în fiecare Poet?
passepartout
în timp ce dumnezeu
cu căștile-n urechi
se uită probabil la starea speciei umane
și ronțăie popcorn
toți așteaptă înfrigurați
călare pe plăcile de surf
valul cinci
toți se tem de criza monetară
și de sfârșitul lumii
și-și fac stocuri de sânge
de aer de apă de mâncare
de gânduri și de sentimente
unii își construiesc buncăre
prin cimitire
și nimeni nu se mai pocăiește
tata așteaptă
trăgând din țigară absent
analizele de la oncologie
vecina de deasupra așteaptă
întoarcerea fiului rătăcitor
făcând mătănii cât e ziulica de lungă
soacra-mea așteaptă rezultatele la loto
voi nu știu sincer ce-așteptați
poate pe sărmanul godot
dar acesta-i încă pe insula lui circe
grohăind în căutarea timpului pierdut
tuturor pare să le fie o frică teribilă
numai poetul
condamnat la poezie veșnică
cu cei șapte pitici în jurul lui
ca niște maeștri ai spiralei tăcerii
își așteaptă muzele mofluzele
și îndrugă verzi și uscate
trecătorilor depresivi și posaci
plini de colbul istoriei
ce-așteaptă să le fie
developate moca
memoria credința convingerile
prejudecățile spasmele
visele premonitorii
și alte semne de întrebare
unde ești doamne
să vezi ce s-a ales din oameni
