Pe simezele Colecției de Artă din Botoșani, cei trei artiști expun lucrări de pictură și grafică, realizate în tehnici și maniere care îi diferențiază, dar îi și apropie, întâlnindu-se în peisajele urbane sau rurale, în atmosfera naturilor cu tematică florală sau abstractă.

Fără asperități artistice care să producă scurtcircuite cromatice, dar cu un adaos de expresivitate, lucrările expuse pe simezele Colecției de Artă dovedesc deopotrivă măiestria autorilor în a stăpâni penelul. Întâlnim, la fiecare dintre ei, armonii și acorduri cromatice, dar și contraste, în cadrul aceluiași tablou. Fără să ignore desenul, dar rareori trasat în linii aspre, astfel că privitorul nu are cum să nu observe intensitatea nuanțelor coloristice, caracterul luminozității, legătura dintre culori și obiecte.

Despre George Șpaiuc se poate spune că este un artist de șevalet, care și-a dezvoltat propriile percepții picturale și le-a cultivat într-un soi de autodidacticism bazat în special pe instinct și mai puțin pe curente mai mult sau mai puțin academice.

Deși la prima vedere previzibile și recognoscibile, lucrările lui George Șpaiuc surprind de fiecare dată printr-un dinamism din care se desprinde nota de autenticitate, de prospețime cromatică.

Chiar și dinamismul – siluete umane în peisaj urban, mișcarea valurilor, încovoierile copacilor legănați de vânt sau păsări în zbor - arată nu atât fluxul rapid al vieții în genere, cât o anumită stare a ei durabilă. Durabilă, dar nicidecum încremenită. Pentru că găsim în tablourile lui George Șpaiuc acea structurare a compoziției care îl face pe privitor să continue mental imaginea, prelungind-o în timp și spațiu.

Expresivitatea poetică a pânzei lui George Șpaiuc, de pildă, se construiește pe o varietate de teme și subiecte, în maniere și modalități stilistice diferite. Se spune că mijloacele picturale nu permit decât redarea suprafeței, a învelișului exterior al unei imagini, însă talentul și experiența artistului vor completa întotdeauna tabloul cu propriile meditații dătătoare de emoție.

”A ști să desenezi e meserie. A ști să exprimi, prin linie, o undă emotivă, e o artă”, spune Nicolae Tonitza, iar pictura lui George Șpaiuc este impregnată de o emoție fină, care nu copleșește, dar nici nu își lipsește privitorul de fiorul artistic.

Grație calităților sale picturale, putem afirma că George Șpaiuc și-a fixat definitiv un loc printre peisagiștii români și nu numai.

Spre deosebire de muzică sau poezie, care oferă răgazul unei povești, care dezvoltă o situație sau o acțiune, pictura are foarte rar privilegiul succesiunii schimbărilor. Pentru un pictor, a ilustra prezentul înseamnă aproape întotdeauna a elimina momentul care îl precede, precum și pe cel care îl urmează. De aceea, pictorul va încerca mereu să comprime timpul într-un singur punct. Or în această ”comprimare într-un singur punct” a ceea ce precede cu ceea ce urmează se află de multe ori povestea, aici se ascunde poezia, de aici se simte uneori și muzica.

Reușește Liviu Șoptelea comprimarea într-un singur punct? Este de ajuns să privim îngerii, să trecem dincolo de linii, de tiparele coloristice care au devenit, la Liviu Șoptelea, granițe între lumi, dar și între stări: precum anotimpurile, îngerii se diferențiază și ei după cromatică. Însă de această dată artistul urcă pe simeze mai ales peisaje rurale sau urbane, în pensulații și tonuri diferite. Liviu Șoptelea este scrutătorul unei lumi în necontenită frământare, dar pe care pictorul reușește să o cumințească prin culoare. Oferind lucrări de perspectivă pe care le cuprinde într-o privire ansamblu, artistul nu exclude defel detaliul expresiv, traducându-l în forme limpezi, sintetice, deseori îmbrăcate într-o simplitate austeră.

Iernile lui Liviu Șoptelea atrag atenția prin tonalitatea caldă, prin armonia coloristică menită să încălzească privirea. Chiar dacă așezate pe pânze de mică suprafață, peisajele oferă spațiu, respiră și prin paleta vibrantă, vioaie, bine articulată.

Chiar dacă a abordat tehnici și modalități diverse de lucru, Liviu Șoptelea știe să rămână în propriile impresii, fără concesii în funcție de împrejurări. Fie că vorbim despre îngeri, flori, naturi statice sau peisaje, arta păstrează nealterată nota puternicei personalități.

Nu mai puțin vibrantă se dovedește a fi pictura lui Cristian Bîrzoieș. O vibrație exteriorizată prin mijloace materiale, dar pe care privitorul o percepe și după ce trece de hotarul ramei ce încadrează tabloul.

”Pictura este o artă de adâncă chibzuială, gustarea căreia cere o inițiere deosebită”, spune un cronicar francez, iar Cristian Bîrzoieș pare că a înțeles cel mai bine că, pentru a spiritualiza materia, este musai să lucrezi cu emoția estetică pe care, ulterior, să o transmiți privitorului nealterată, neprelucrată ideologic sau academic.

Armonic organizat în culoare, atent studiat și serios până la scrupulozitate, Cristian Bîrzoieș pare să fie încă tributar studiului, însă nu în detrimentul artei. Suprapune griurile în tonuri deopotrivă puternice și fine, reuşind nu de puţine ori orchestraţii ireproşabile.

Incontestabil pictor cu talent, viziune și sensibilitate artistică, impresionează tocmai prin disciplina coloristică, prin ordinea cromatică în care își construiește tema, dovedind un meșteșug îndelung lucrat, dar și o disponibilitate sufletească aparte. Fără să alunece în descripțiuni grave, Cristian Bîrzoieș știe să ajungă la adevărul profund, aproape naiv, neprefăcut. Or asta ține în primul rând de structura nativă a unui pictor și mai puțin de acribia meseriei.

Atelierul de iarnă 3 ne aduce înainte trei pictori reprezentativi ai spațiului nord-moldav. Iar prezența lor pe simeze, fără să fie ostentativă, are darul de a ilustra un crâmpei al timpului zbuciumat și tot mai fragil – mai ales din punct de vedere artistic - pe care îl trăim împreună.