A murit în culisele căminului cultural din satul botoșănean, după câteva minute de la ieșirea de pe scenă.
Maria Lătărețu s-a născut pe 7 noiembrie 1911 la Bălcești, în Gorj, într-o familie săracă. Încă din copilărie a cântat la hore, nunți și petreceri, iar în 1928, la vârsta de 17 ani, s-a căsătorit cu vioristul Mihai (cunoscut ca Tică) Lătărețu din comuna Lelești, cei doi colindând împreună satele gorjene.
Tânăra a ajuns pentru prima dată în București în 1933, a fost angajată pentru o scurtă perioadă de timp la localul „La fânăreasă”, apoi a revenit în Gorjul natal. Aici a fost descoperită în 1937 de o echipă de cercetători în etnomuzicologie formată din Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, Tiberiu Alexandru și Mihai Pop care, încântați de vocea ei, au invitat-o la București pentru a o înregistra în studiourile Institutului de folclor.
De-a lungul carierei, Maria Lătărețu a cântat cu cei mai mari șefi de orchestră și dirijori ai epocii, printre care Gelu Barabancea, Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, George Vancu sau Florea Cioacă. Artista a imprimat zeci de discuri cu Orchestra Barbu Lăutarul, Orchestra Electrecord, Orchestra de muzică populară Radio, în prima parte a carierei, înregistrându-și piesele pe cilindri de fonograf pentru Arhiva de Folclor a Societății Compozitorilor Români, apoi pentru casa de discuri Columbia. Din 13 martie 1939, datorită lui Constantin Brăiloiu, a făcut imprimări pentru casa de discuri Cristal (viitoarea Electrecord).
Pe 27 septembrie 1972, Maria Lătărețu, care se afla într-un turneu în zona Botoșani, a murit în culisele căminului cultural din satul Românești, după câteva minute de la ieșirea de pe scenă, scrie dosaresecrete.ro.
Cel care o cunoscuse cu ani în urmă, folcloristul Harry Brauner, a scris în revista Ramuri:
“Mă împac greu cu gândul… Cuvinte, nu găsesc cuvinte… (…) Săli arhipline o aclamă. Cântecele născocite de Maria Lătăreţu intră în patrimoniul folclorului cu o repeziciune uimitoare, în vorbe pline de gingăşie şi optimism cântă oamenilor frumuseţile naturii, iubirea, dragostea de viaţă, bucuria. Şi, de la un timp, şi-a manifestat insistent dorinţa de a i se înregistra un cântec. „Va fi ultimul meu cântec”, spunea, poate cutremurată de un fior.
Iată un fragment din textul scris de ea însăşi pentru sârba ce-o compusese:
„Lume, dragă lume, / Ca mâine mă duc din tine, / Ştiu că nu vă pare bine, / Lume, draga mea. / Vă las vouă cântecu’, / Inima şi sufletu’. / Vă las cântecele mele, / Să vă petreceţi cu ele! / Lume, dragă lume, / M-ofilesc ca frunza-n vânt, / Când cade jos pe pământ, / O plouă şi-o bate vântul, / S-amestecă cu pământul, / O suflă vântul pe toată, / Parcă n-a fost niciodată…”
În ziua de 27 septembrie 1972, în comuna Româneşti din judeţul Botoşani, Maria Lătăreţu încheie programul concertului de muzică populară cu acest ultim cântec, îl cântă odată, a doua oară, îl cântă de cinci ori. Cu ochii înlăcrimaţi de emoţie părăseşte în sfârşit scena, în delirul unei săli arhipline. Şi, aşa cum şi-a dorit, s-a întâmplat ce ne-a mărturisit la înregistrarea ultimului ei cântec: „Aş vrea să-mi sfârşesc viaţa pe scenă, pe scena care mi-a prilejuit cele mai mari bucurii…”
Aşa şi-a sfârşit viaţa Maria Lătăreţu. A murit pe scenă…
Au tăcut viorile, au tăcut cobzele, tarafurile toate au amuţit, în acea zi de tristă duminică a ultimului drum” (Ultimul cântec, Harry Brauner, Revista Ramuri, 1974)
“Maria Lătăreţu! În gâtul ei cântau zece mii de viori. Cam atâtea câte sunt în Gorj. Şi am văzut oamenii sărutându-i poalele fotelor. Şi Televiziunea nu are un film cu ea! Şi a susţinut cu vocea ei bolţile Ateneului!”, spunea, cu durere, Mia Braia în 1977.
