S-a născut pe 21 septembrie 1940, într-un sat cu oameni destoinici, demni și harnici. Este membru al Academiei Române și conduce Institutul de Biologie al celui mai înalt for academic. A fost, vreme de un sfert de secol, directorul celui mai mare muzeu de științe naturale din țară, care poartă și numele savantului Grigore Antipa.
S-a născut în Ungureni, județul Botoșani, într-o zi de 21 septembrie a anului 1940. După școala din satul natal, au urmat anii de liceu la oraș și, mai târziu, Facultatea de Biologie - Geografie din Iași (secția Zoologie), absolvită în 1966. După trei ani în laboratorul de bacteriologie de la Spitalul Pantelimon, se înscrie la un concurs pentru un post la Muzeul Antipa din București. În 1975 obține titlul de doctor în Științe Biologice, Universitatea București. În același ani câștigă o bursă Fulbright în Statele Unite.
A condus Muzeul Național de Istorie Naturală "Grigore Antipa" București (în cadrul căruia activase mai întâi ca șef de secție) din 1990 până în anul 2014. După 1989 se implică în restaurarea clădirii Muzeului Antipa, grav afectat de cutremurele din 40 și 77. Urmează modernizarea instituției, sub toate formele ei: imobil, dotări, expoziții, Muzeul Antipa devenind unul dintre cele mai moderne nu doar din țară, ci și din Europa.
L-am invitat pe ilustrul academician la un taifas aniversar. Mărturisiri despre Ungurenii din secolul trecut, despre foametea cruntă de după război. Reverențe pentru învățătorul din sat, dar și neștearsă amintire pentru dascălii unui Laurian de legendă, într-un interviu pe care îl dăruim astăzi cititorilor Botoșaneanul și prin intermediul căruia îi urăm Academicianului Dumitru Murariu mulți ani cu sănătate și bucurii pe măsură.
-”Mama este geniul copilului”, spunea Hegel. "Nu sunt genial, în niciun caz. Dar conștiincios da", spuneați dvs. într-un interviu târziu, cu modestia care v-a caracterizat mereu. Domnule Academician Dumitru Murariu, vă propun o întoarcere în timp, acel timp al devremelor copilării, în Ungurenii Botoșanilor. Vorbiți-ne, vă rugăm, despre mama dvs., căreia îi datorați, bănuim noi, omul care ați devenit.
-Mama mea provenea dintr-o familie relativ bine situată material, pentru condițiile satelor din răsăritul județului Botoșani. Acel confort și-l asigura printr-o muncă asiduă, a întregii familii, în care erau șapte copii - doi băieți și cinci fete. În perioada interbelică, chiar imediat după Primul Război Mondial, întreaga țară era în refacere după tributul, mai ales cu vieți omenești, greu plătit pentru reîntregirea țării. Bunicul după tată a fost unul dintre cei căzuți pe front. Dar cum, de obicei, un necaz nu vine singur, bunicul după mamă – om vrednic, ales un timp Primar al comunei Ungureni, s-a înțepat la picior, într-un cui ruginit, și cum mai fusese înțepat, dar n-a pățit nimic, de data aceasta i-a fost letală.
Această scurtă incursiune în istoricul familiilor părinților mei este doar pentru a menționa că bunica după mamă a rămas văduvă, cu șapte copii, între care mama era în clasa VI-a când și-a pierdut tatăl. În acele condiții, bineînțeles că bunica avea nevoie de ajutor în gospodărie, din partea tuturor copiilor.
Mama mea, altfel cu o minte deosebit de ageră, a rămas cu suferința întreruperii școlii și și-a jurat să nu precupețească niciun efort pentru a-și da copiii la școală; și i-a îndemnat să învețe, pe toți cei cinci copii ai săi.
Când am ajuns eu elev, după cel de-al Doilea Război Mondial, vremurile nu erau deloc senine. De data aceasta, un frate al tatălui meu căzuse pe front, iar eu, spre deosebire de verișoarele mele, am fost norocos să cresc cu ambii părinți.
De aceea, pot să spun că am avut parte de o copilărie fericită, în care și cu treabă și fără, cutreieram dealurile învecinate și, mai mult, îi ceream tatălui meu să mă ia și pe mine când plecau la Botoșani (24 km), miercurea, la iarmaroc. La tot pasul prin oraș, eram fascinat de mulțimea de lume, grăbită să-și rezolve treburile pentru care ajunseseră în oraș. ”Treburile” mele erau să mi se cumpere înghețată, bomboane și dacă mai rămâneau bani – covrigi.
Bineînțeles că evoluția mea în viață o datorez eforturilor ambilor părinți, dar după clasa a IV-a devenisem bun să-l ajut pe tata la treburile gospodărești. După clasa a VII-a (cât era Școala generală în acel timp) – devenisem și mai bun la treburi.
Dar lupta reală a mamei să mă dea la școală a început chiar din clasa I. Fiind născut pe 21 septembrie 1940, înscrierile pentru școală erau pană la 1 septembrie, iar Domnul Director al școlii nu mă înregistrase și ”nu aveam ce să caut în școală”, pentru că nu împlinisem 7 ani. Mama mă pregătea și mă trimitea la școală, în fiecare zi. Domnul director mă trimitea acasă. Mama îmi poruncise să vin acasă odată cu ceilalți copii din clasa I. La un moment dat, Domnul director m-a supus unei evaluări. M-a întrebat ce poezii știu. I-am recitat primele strofe din ”Luceafărul”. Întrebat dacă știu vreo rugăciune, i-am spus pe nerăsuflate Crezul. A urmat ”proba” de aritmetică, să spun câte picioare are o găină, ….. dar un cal? Da, o găină și un cal? etc.
I-au plăcut răspunsurile și mi-a zis că pot veni la școală în fiecare zi. La sfârșitul anului școlar mi-a acordat premiul I, cu coroniță și ”Povestiri” de Ion Creangă. Aceasta, în condițiile în care am fost coleg de clasă cu fiul său (Nelu), căruia i-a dat Premiul II. O moralitate inegalabilă, prin care am înțeles eu mai târziu că, de fapt, din această cauză îl iubeau și l-au sprijinit sătenii, în oricare situație s-ar fi aflat Domnul Director.
-Cum erau Ungurenii copilăriei? Anii 40, ai unei Românii greu încercate, rușii ocupaseră Basarabia și Bucovina de Nord, sărăcia mușca din viața botoșănenilor cu disperare. Ce vă amintiți din primii ani, care au fost, iată, anii unui război care a sfârtecat țara?
- Au fost vremuri triste, inimaginabil de grele. După distrugerile din timpul războiului și instaurarea regimului socialist (la acea vreme), după daunele de război care trebuiau plătite (prin toate avuțiile solului și subsolului țării) către Uniunea Sovietică, după despărțirea Moldovei prin hotarul de pe Prut, Dumnezeu ne-a încercat și cu o secetă care îi determina pe oameni să-și vândă ce aveau prin casă (în special covoarele de pe pereți) sătenilor din zonele sudice ale țară, unde recoltele au fost ceva mai rodnice. Ce îmi amintesc din acea vreme? Numai grozăvii: mâncam mămăliguță din făină de orz; borșul de lobodă era la ordinea zilei; având grădina cu porumb semănat până sub streașina casei, iar cineva a stat la pândă (în porumb) până când a răsturnat mama mămăliga pe fundul de lemn, pe care ”l-a înșfăcat”… și dus a fost. Îmi amintesc ”cugetările” sărmanilor oameni – ”goliciunea înconjură, dar foamea dă de-a dreptul”. Și îmi mai amintesc cum, vara, se întorceau oamenii plângând acasă, de la aria de treierat grâul, pentru că totul (absolut totul) trebuia colectat (sub stricta supraveghere a milițienilor) pentru ”iubitul Stalin și poporul rus”. Și de asemenea îmi mai amintesc cum pe ulițele satului oamenii vorbeau în șoaptă că vor veni americanii să ne scape… că doar nu ne vor lăsa ei asupriți… Speranțele au crescut după moartea lui Stalin, dar au trebuit să mai treacă aproape 40 de ani, ca visul lor să devină realitate.
-Cum era școala în Ungureni? Ce și cât datorați primilor dascăli și care credeți că ar fi cauzele care au dus astăzi la prăbușirea învățământului rural?
-În ciuda faptul că am prins organizarea învățământului liniar, după sistemul sovietic – o materie odată parcursă, nu mai era reluată pe o treaptă superioară de înțelegere, școala n-a coborât ștacheta educației elevilor. Din fericire, dascălii erau formați după sistemul occidental (programa sau curricula, cum i se spune astăzi) era după sistemul francez, iar disciplina în școli era după sistemul nemțesc. Astăzi, ”ne-am democratizat”, iar dascălul trebuie să fie foarte atent, să nu ajungă să i se ”interzică” de către elevi și studenți, intrarea la ore.
Sunt deplin de acord cu respectarea personalității tânărului în școală. Nu sunt de acord cu bătaia/pedeapsa în școală. Dar elevul și studentul trebuie să înțeleagă că se află în clasă pentru a învăța, și nu pentru a încuraja dezordinea.
Cât despre școlile din mediul rural, este de neînțeles ca în gândirea din secolul XXI să se vorbească despre restrângerea unităților școlare și nu de extinderea lor în toate satele, cum a procedat Spiru Haret, cu peste 100 de ani în urmă. Eu am prins organizarea cursurilor de alfabetizare a adulților, după-amiaza, în școlile anilor 40, și sper să nu se mai ajungă niciodată la o asemenea stare. Principiul ștergerii diferenței dintre sat și oraș nu trebuie înțeles numai sub aspectul confortului de racordare la rețeaua electrică, la cablu pentru internet, la gaze pentru încălzire, ci mai ales – sub aspectul gradului de educație, de civilizație.
-Tot mama a fost cea care v-a ”împins” către școala din oraș, după ce tata i-ar fi spus că mai bine ați rămâne în sat, spre a-i fi de ajutor în gospodărie: ”...măi omule, crezi că dacă ar sta acasă noi am fi mai bogați? Tot săraci am fi. Lasă-l să se ducă la școală”. Și povestiți cum, ascultător, tata înhăma caii la căruță și vă ducea la Botoșani, la internat. S-a convins tata, pe parcurs, că mama a avut dreptate să vă îndemne către școală?
-Ei! Tata era de fapt foarte mândru de băiatul său. Acele discuții reale, contradictorii cu mama, erau de fapt expresia greutăților în care se zbăteau pentru creșterea și educarea celor cinci copii. Ajungând student, eu însumi îi ajutam în vacanțe (cât puteam) la cositul fânului și al grâului, la săparea sfeclei, la culegerea florii soarelui, la tăiatul porumbului. Și nu-mi era greu. Mama avea darul femeilor, să descoase tinerii. Ce fată am mai cunoscut. Dacă este frumoasă. De unde este. Și ce proiecte am. În acest fel, greul lucrului din întreaga zi sub soare era mai puțin simțit. Tata era mai tăcut, dar îi plăcea să afle de la mama dacă mă gândesc și la viitor. Când plecam de acasă, îmi dădea sfaturi să am grijă cu cine mă împrietenesc, să am grijă ce vorbesc, căci după el, nu trebuie uitat că ”vorba este de argint, dar tăcerea este de aur”.
-Liceul Laurian. Un spațiu legendar și deopotrivă simbol al Botoșanilor. Ce profesori v-au marcat în acea perioadă?
-Am mai prins vremea pe când Liceul ”A.T. Laurian” se numea ”Liceul de Băieți Nr. 1” din Botoșani, după cum pe Bd. Lenin (atunci) – Eminescu astăzi. Din anul 1958, liceele au devenit mixte și cred că astfel era normal. Și totuși, morala profesorilor era diferită pentru băieți și pentru fete. Dirigintele (Prof. Dumitru Munteanu) ne certa că nu învățam, ”că de milă, de silă” poate vom termina liceul și vom ajunge ”conțopiști” pe la Primărie, prin gară etc. și ”… că vom strica fetele oamenilor”. Era de fapt în această morală îndemnul de a învăța, căci după liceu se poate aspira spre facultate, iar viața de student va fi și mai frumoasă decât aceea de licean.
Eu n-am fost un elev eminent, dar pleiada de profesori de la Liceul ”Laurian” cuprindea distinse personalități specializate la Sorbona (Doamna Prof. Luiza Andrieș), în Germania (Doamna Munteanu), Profesorul Zelembizi era de matematică și de la el știu și astăzi binoamele de bază ale algebrei, Profesorul de limba română (Constantin Varvaric) era un enciclopedic, iar Profesorul meu de științele naturii (Remus Cehovski) fusese profesor universitar, refugiat de la Universitatea din Cernăuți. Acesta, așa cum am menționat și în alte ocazii, nu cerea memorarea mecanică a lecțiilor, ci să redăm ce am înțeles noi din lecțiile de ”Bazele darwinismului”, cum se numea atunci materia. După ce ne căzneam să-i răspundem, intervenea el cu clarificări, redate în scheme cu principalele idei, de reținut. Se poate spune că Liceul Laurian a fost un spațiu legendar și sper că standardul înalt de pregătire a elevilor să se păstreze și chiar să crească.
-Numele savantului Grigore Antipa v-a marcat, se pare, întreaga viață. Când ați intrat prima oară ”în contact” cu personalitatea acestui mare botoșănean? Ce v-a fascinat mai mult la Grigore Antipa?
-Din păcate, n-am fost contemporan cu Academicianul Grigore Antipa, dar știu de la cei care au lucrat cu el că era, într-adevăr, fermecător și în același timp foarte exigent. La Universitatea din Jena (Germania) unde a studiat a fost îndrăgit de mentorul său Ernst Haeckel – părintele ecologiei, care la susținerea tezei de doctorat i-a acordat distincția Summa cum laude, pe care n-a mai a cordat-o decât altor trei studenți în toată cariera sa.
Mi-a plăcut la Antipa că era foarte bine pregătit în domeniul său teoretic, dar avea și spirit practic. De altfel, cu propunerile sale practice de organizare a pescăriilor Statului l-a cucerit pe Regele Carol I, când a fost primit într-o audiență pentru 30 minute, și care a durat două ore, după care l-a reținut la dineu, și a cerut miniștrilor ”… să-l sprijiniți pe acest tânăr cu tot ce va avea nevoie pentru realizarea proiectelor sale”. Și a fost sprijinit să organizeze Stațiunea Biooceanografică de la Constanța – astăzi Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Marină – Constanța, Stațiunea de Cercetări Piscicole – astăzi Institutul pentru Cercetare-Dezvoltare pentru Delta Dunării – la Tulcea, ceea ce mai toți românii cunosc – Muzeul care îi poartă numele – București. Antipa era de principiul pe care am încercat să-l aplic în atribuțiile mele administrative, temporare: ”Un lucru bine organizat este pe jumătate făcut”.
-Anul 1975. Bursă Fulbright în Statele Unite, ați activat în colecțiile Institutul Smithsonian din Washington și la Universitatea de stat din Lawrence, Kansas. Privind în urmă, ați regretat vreodată că nu ați rămas atunci în SUA, așa cum vă îndemnau specialiștii americani?
- Când am plecat în S.U.A., mama mea (tot ea), mi-a spus cu lacrimi în ochi ”Să nu-ți părăsești țara ta!”. Nu mi-a încolțit niciodată gândul să rămân în străinătate, în primul rând din convingerile că trebuie să fac ceva în țara mea, din experiența dobândită în afară. Așa au făcut marii noștri înaintași, specializați la marile școli din lume, dar care s-au întors în țară, unde au lăsat urme neșterse, pentru creșterea gradului de civilizație și pentru vizibilitatea României în lume.
În Botoșani mai există și astăzi casa în care s-a născut și a copilărit savantul Grigore Antipa, însă într-o stare avansată de degradare, în pericol iminent de prăbușire și, mai ales, sub amenințarea unor construcții ce sunt gata să acopere și să îngroape definitiv un tezaur unic.
În urmă cu un, Botoșăneanul l-a contactat pe academicianul Dumitru Murariu, care s-a exprimat fără echivoc în sprijinul salvării patrimoniului:
”Toate popoarele cinstesc cum se cuvine memoria oamenilor de seamă şi dacă se spune că „... cine nu are istorie, nu merită să aibă nici viitor”, românii (punctual botoşănenii) au o foarte bogată istorie a contribuţiilor la progresul civilizaţiei mondiale şi la sporirea patrimoniului cultural şi ştiinţific al omenirii.
Grigore Antipa şi-a dedicat toată energia creatoare, din întreaga sa viaţă să ridice economic, social şi cultural poporul român. Casele din care s-a ridicat savantul Grigore Antipa în Botoşani, ca român de valoare internaţională, trebuie păstrate cu religiozitate”,
Dumitru Murariu, biolog, fost director al Muzeului Național de Istorie Naturală ”Grigore Antipa” din București
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
