Gheorghe Avram a avut curajul destăinuirii. Vorbește fără patimă. Uneori fără falsă modestie, alteori cu necesare justificări.
Gheorghe Avram s-a născut pe 7 mai 1940, la Ipotești. Medic cu manifestări în ”simptomatologia” politică sau politician format în laboratoarele vechilor doctrine? Personaj emblematic sau ”beneficiar” al unor vremuri degrabă dăruitoare cu cei dornici de privilegii? Unde se află adevărul şi la ce (mai) folosește el? Dacă ar fi să parafrazăm titlul unei cărți de Ingo Schulze, am putea numi acest interviu ”Gheorghe Avram: Viața lui fericită povestită de el însuși”.
Acceptând, așadar, pe Gheorghe Avram drept autor al ”fericitei sale vieți”, extragem pentru copertă un colaj de personaje care mai de care mai surprinzătoare: Scarlat Callimachi (supranumit ”Prințul Roșu”, fondatorul ziarului ”Clopotul” la Botoșani), Ion Iliescu, IPS Teoctist, Ion Gheorghe Maurer, Silviu Brucan, am putea strecura chiar și o înrudire cu Nadia Comăneci, iar surprizele nu se opresc aici.
Gheorghe Avram a fost senator PDSR în legislatura 1996-2000. În cei patru ani de mandat, a inițiat patru propuneri legislative, două dintre acestea devenind legi. Una dintre ele se referea la interzicerea publicității produselor de tutun în sălile de spectacol și interzicerea vânzării produselor din tutun minorilor.
Astăzi, Gheorghe Avram împlinește 83 de ani. Locuiește tot în Ipotești. Vorba cuminte, fără stridențe sonore, este susținută de o căutătură vie, fără să trădeze vătămări pe care vârsta i le-a îndesat în trup.
Familia Avram a ajuns la Botoșani la începutul secolului al XX-lea, adusă de pe Valea Oituzului de familia Callimachi, ce avea nevoie de om de încredere care să-i țină în frâu hanul abia înființat. Dar să lăsăm să curgă povestea așa cum ne-a împărtășit-o medicul Gheorghe Avram...
-V-ați născut în 1940, în satul copilăriei lui Eminescu. Iată, trăim astăzi în coasta războiului, deși nu avem percepția reală a unui război, din fericire. Cum a trecut familia dvs. prin greul anilor 40?
-Vremuri grele, da. Grele și frumoase. Am fost al șaptelea copil. După mine au mai fost, dar în viață, adulți, am ajuns cinci, doi băieți și trei fete. Am fost și în refugiu. Noi, ca familie, suntem din Valea Oituzului. Mama - născută Oancea - a fost verișoară dreaptă cu bunica Nadiei Comăneci.
-Părinții dvs. erau căsătoriți când au venit în nord, la Botoșani. Aveau chiar și un copil.
-La Botoșani, părinții se aflau cu activitatea profesională. Ei au fost aduși în 1928, de familia Callimachi. O soră de-a mamei a fost căsătorită cu primarul de la Răcăciuni, Bacău. Primar liberal, care s-a cunoscut în activitatea politică cu familia Callimachi de la Stâncești. La moșie, la Stâncești, erau vizitați mereu ba de prefectul de Dorohoi, ba de prefectul de Baia... Și pentru că la Stâncești era mai greu de ajuns de la șoseaua principală Dorohoi - Botoșani, au zis că vor să facă la Cătămărăști Deal o unitate, un local, un han unde să se poată mai ușor primi acești musafiri. În discuții cu primarul de la Răcăciuni, acest unchi al meu a spus: îți dau eu un om bun, a fost de la băiat de prăvălie până la calfă, îl poți folosi. Era vorba despre tatăl meu, care așa a venit, s-a stabilit la Cătămărăști Deal. Familia boierului Callimachi i-a asigurat tot pe gratis: teren, casă, îi dădea și vin de la vie. Localul înființat se numea ”La pisica neagră”, vestit aici era puiul la ceaun.
(Castelul familiei Callimachi de la Stâncești)
-Cât a durat această colaborare cu familia Callimachi?
-Până într-o zi când nu s-au înțeles cu administratorul. S-a desfăcut înțelegerea. Tata nu a plecat înapoi la Răcăciuni, pentru că a fost solicitat de comercianții evrei din Botoșani. Deci părinții au rămas aici, și-au luat întreprindere în nume propriu și s-au retras în Ipotești, la început la o familie situată chiar vizavi de actualul memorial. Acolo m-am născut eu.
-Aţi copilărit la Ipoteşti, alături de fraţii dvs.?
-Nu, școala primară am făcut-o pe Valea Oituzului, la bunici, dar mama și tata, împreună cu ceilalți frați ai mei, au rămas aici, la Botoșani, unde tata își făcuse o dugheană. La Ipotești a prins înființarea cooperativelor de consum, la un moment dat tata era singurul calificat în comerț din cooperație. A ieșit la pensie prin 1967-1968, când eu eram student prin anul patru la Cluj. Când s-a și retras în Valea Oituzului.
-Ce imagini v-au rămas întipărite în memorie din Ipoteștii acelor vremuri?
-Prin 1950, când s-a înființat Casa Memorială ”Mihai Eminescu”, sora Aneta a fost numită directoare acolo, de către secția de Cultură a raionului. Un singur om era acolo, deci ea era și directoare și femeie de serviciu. Casă care a fost, se ştie, controversată, ulterior s-a dărâmat.
-În schimb, alături de acea casă se aflau două biserici, una ridicată cu contribuţia lui Nicolae Iorga?
-Era frumoasă, da, era portretul lui Eminescu acolo, ca sfânt. Cum spuneam, eu am făcut clasele primare la Oituz. În clasa a V-a am venit la Botoşani, toamna am venit la Liceul Laurian. După ce am terminat clasa a VII-a am dat admitere la liceu. Atunci învățam și limba rusă. Diriginta clasei era profesoară de rusă, deci am învățat bine limba rusă și mi-a folosit mai târziu. În 1957 am dat bacalaureatul. Se dădeau toate examenele orale, 5-6 examene într-o singură zi. Cam trei din cinci treceau. Am avut profesori extraordinari. Am fost coleg de clasă cu Adrian Ochișor, în clasa a V-a l-am avut coleg pe poetul Mihai Ursachi, bunicii lui erau din Ipotești, dar ei stăteau pe undeva pe lângă Biserica Catolică. Colaboram cu Mihai Ursachi, eu având surori mai mari aveam multe cărți prin casă. Și el avea multe cărți. Apoi Mihai Ursachi a plecat, m-am reîntâlnit cu el când eu eram senator, iar el a venit la sărbătoarea de la Ungureni, la aniversarea Universității Populare.
-Din generația dvs. de cine vă mai amintiţi?
-Unul a ajuns poet, Ion Crânguleanu. A fost în serie cu mine, numele lui real era Ion Avasilinei, din Coșula.
-Ați părăsit din nou Botoșaniul, de data asta pentru a urma studiile universitare. Dar drumul până la Medicină a fost mult mai ocolit decât s-ar crede.
-Îmi plăcea matematica. Am plecat să dau admitere la Construcții de mașini și tractoare la Brașov. Era la 100 de km de casa noastră de la Valea Oituzului. Acolo, la Brașov, m-am certat cu profesorul de fizică la examen. Eu am aplicat o formulă la problemă și el m-a întrebat ce e cu găselnița aceea? Aveam 17 ani, mi-a dat 1. Și nici nu ne-a dat actele să plecăm, ne repartizase deja locurile la Școala de Ofițeri. Pentru mine, la tanchiști, la Pitești.
-Ați plecat în armată?
-Nu. Eram cu băiatul unui director de la Utilaj petrolier de la Ploiești. Fratele meu era atunci șef la restaurantul din Ploiești Sud. Fusese înainte băiat de prăvălie în Bacău, responsabil cu sportul la Bacău, l-au luat la București la centru și de acolo a plecat la Ploiești. Era la unul dintre cele mai renumite restaurante. S-a dezvoltat bine. De acolo a fost luat la Athénée Palace București și în 1970, când s-a făcut Intercontinentalul, a ajuns în boardul de conducere, era al treilea. Acolo a lucrat ca șef de braserie.
-Un frate despre care spuneți că a avut ”o carieră interesantă”.
-Era des solicitat să intre în gospodăria de partid. Nu a vrut să lucreze niciodată pentru ei, însă el făcuse studii – când s-a pregătit pentru Intercontinental – în Germania, în Austria. Când Nicolae Ceaușescu a dat o recepție pentru Regina Olandei, când s-a trecut de la mesele dreptunghiulare la cele rotunde, fratele meu a fost șef de sală. A fost folosit și ca majordom când a fost în vizită Haile Selassie (nota red., ultimul împărat al Etiopiei), la plecare i-a oferit fratelui meu un inel de aur. Pe care, potrivit normelor de atunci, a trebuit să îl predea statului.
-Să revenim la dvs. Plecaserăți la Ploiești, și totuși foarte repede ați făcut cale-ntoarsă către Botoșani.
-Când am ajuns în Ploiești, în gară am văzut două afișe. Unul cu o școală postliceală de contabili la Botoșani și unul despre grupul școlar sanitar Botoșani, care pregătea asistenți. Fratele meu a spus: uite, mergi și fă contabilitate la Botoșani, apoi te întorci la mine și facem echipă. M-am întors la Botoșani, dar nu la contabilitate, ci la postliceala sanitară. Atunci, pentru prima dată în țară, s-a înființat specializarea de asistenți medicali, anatomie patologică. Cu regim de studenți, aveam vacanță doar în februarie. Vara, după anul I, se făcea practică în spitalele din Botoșani, Iași și București. Eu am plecat la București.
-A fost greu la admitere, la Botoșani?
-Era concurență. Atunci erau mulți prigoniți politic, am avut foarte mulți colegi feciori de preoți, oameni cu activitate politică neconformă, care nu aveau voie în universități. Am făcut doi ani de postliceală sanitară. Semestrul doi din anul doi am plecat din nou la București, pentru lucrarea de diplomă. În București am cunoscut inclusiv pe viitorul profesor de la catedra de Anatomie Patologică din Cluj. La Botoșani am absolvit vreo 30 și ne repartizau în toată țara. Am ajuns la Cluj. Profesorul ne promisese că ne ia la clinică. Dar directorul Direcției Sanitare mi-a spus: bine că ai venit, cu tine înființez un nou serviciu la spitalul din Turda. Nu aveam doctor acolo, doar un autopsier. Și nu puteam să fac laborator anatomopatologic, dar am făcut unul de analize clinice. La Turda am primit un medic, dar eu trei zile pe săptămână lucram la Institutul Oncologic din Cluj. La Turda făceam necropsii pe care apoi le lucram la Cluj. ”De ce nu dai la medicină”, m-a întrebat medicul. Și în 1964 am dat admitere și am intrat la Facultatea de Medicină din Cluj. Aveam 24 de ani.
-Așadar, Medicina la Cluj. 1964.
-Colegul meu era în conducerea pe institut a organizațiilor studențești, m-a pus și mine acolo și am fost de la început președinte la comisia de Muncă Patriotică. Eram în anul I, dar aliniam toți colegii din institut. Eram totuși cu șapte ani mai mare decât colegii de an. Plecam cu tricolor de la institut și mergeam să facem muncă patriotică prin cartierele din Cluj. Mă ascultau, întotdeauna am fost adaptat la cei cu care lucram. Șase ani de zile am făcut facultatea.
-Ați amintit deseori despre implicarea dvs. în înființarea unor reviste. Cum s-a întâmplat acest lucru, având în vedere că erați student la Medicină?
-Eram în anul cinci de facultate. Ministrul Tineretului era Ion Iliescu. Ion Traian Ștefănescu, președinte la Asociația Studenților Comuniști. Zoia Ceaușescu, vicepreședinte. Iliescu a fost șef de comisie la cursul de instruire a studenților pentru înființarea revistelor studențești. Când s-a înființat ”Echinox”, pentru că nu voia nimeni să se ducă la instruirea asta, am fost singurul de la Medicină care a mers. Între timp eram și ghid de turism pentru străinii care veneau cu autocare în București, prin BTT și OJT. Am fost pregătiți să fim ghizi.
La Izvoru Mureșului, unde s-a ținut instruirea, eu fiind singurul de la Medicină, mă numiseră președinte la Comisia Socială, răspundeam de meniu, de ce se servește, de cazare. Acolo am băut prima dată Pepsi. Iliescu era foarte apreciat de studenți. În pauze eram toți în jurul lui. Fusese atunci chestia cu Cehoslovacia. Și el îl cunoștea foarte bine pe Irji Pelikan, președintele Uniunii Internaționale a Studenților, care era ceh. Când au intrat rușii în Praga cu tancurile, Pelikan a plecat în Germania. Iliescu spunea: ”Nu îl înțeleg, era cel mai apropiat de ruși, cum de a plecat?”.
-Au fost atunci și mișcări studențești, tot pe chestiunea cu Cehoslovacia?
-În 1969, pe 1 decembrie, am prins când unul de la Drept, un student parcă berbant, cu o umbrelă ce îi folosea drept baston, a luat un steag tricolor de la Teatrul Național, a venit în congresul studențesc și a adunat studenții: ”Hai cu noi, hai cu noi!”. Eu i-am întâlnit prin oraș, dar m-am dat după o poartă până au trecut, și am venit la cămin. La cămin au venit și ei, s-au oprit în fața căminului la mediciniști. Toți am ieșit la geamuri, i-am aplaudat, ei strigau de jos: ”Hai cu noi, hai cu noi!” Nu știu dacă a ieșit unul sau doi de la noi, că de jos s-a auzit: ”To-ci-la-rii!”
-Se spune că a fost un moment în care Ceaușescu a avut foarte mult de câștigat, ca imagine, în acel moment cu Cehoslovacia. Ce alte nume din politică ați mai întâlnit atunci?
-Iliescu a fost la cursul de instruire de la Izvoru Mureșului. La noi venea Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru al României în perioada 1961-1974, nota red.), ne aduna din când în când și ne povestea.
-Ați terminat în 1970 Medicina. Ce a urmat după cei șase ani de facultate? Cum de nu ați rămas la Cluj?
-Am revenit în Botoșani, aici erau mai multe posibilități de a merge la o specializare. La Botoșani o aveam pe sora mea, părinții erau la Ipotești... Aici era posibilitatea să merg la specializare pentru medicină legală, mai ales că eu fusesem înscris și la Drept la Cluj, unde făcusem doi ani... Cel puțin dreptul roman și dreptul constituțional îl știam.
-Cum v-au ajutat cei doi ani de Drept când ați venit la Botoșani?
-Da, dar până la urmă a intrat doctorul Isăilă la Medicină Legală (Vasile Isăilă, fostul șef al Serviciului Județean de Medicină Legală Botoșani, nota red.), iar eu am intrat pe Ftizio-pediatrie, TBC copii. Am plecat la București la specializare. Eram conștiincios. Lucrările mele la radiologie erau cele mai bune. Am avut un statut bun în București.
-Erați într-un domeniu delicat al acelor vremuri. Și astăzi TBC-ul pune încă multe probleme...
-Erau meningitele încă foarte grave la copii... Și așa, întâi am ajuns inspector la Direcția Sanitară Botoșani, apoi l-am detronat pe doctorul care era președintele de sindicat sanitar pe județ. L-am înlocuit eu. Am avut și atunci beneficii. În 1982, prin relații internaționale, s-a făcut schimb de oameni ai muncii la odihnă între România și mai multe țări. Unii în Croația, alții în Grecia, dar eu am mers două săptămâni în Portugalia.
-Din felul în care povestiți, nu pot să nu remarc faptul că, pentru cineva care nu cunoaște perioada, pare ceva idilic.
-De exemplu, dr. Dumitrache a ajuns și secretar de partid la Spitalul 3 ca să își termine doctoratul...
-...un compromis, așadar...
-...dar când a terminat doctoratul, când am venit și eu acolo, m-a și ”încălțat”. Am fost secretar de partid în locul lui.
-Fără aceste compromisuri v-ați mai fi bucurat de amintitele „beneficii”?
-Nu m-au obligat niciodată să fac ce nu îmi place, nici colegii nu au suferit din cauza mea.
-Vă întreb pentru că ați pronunțat de câteva ori cuvântul ”beneficii”. Ori, în acea perioadă, aceste recompense veneau la pachet cu altceva, de obicei înregimentare politică.
-Așa, printre altele, îmi amintesc de un anume Velea, botoșănean, care a ajuns și scriitor... (Eugen Velea, ofițer de Securitate implicat în urmărirea unor personalități precum Doina Cornea, Nicolae Steinhardt, Dorin Tudoran, Paul Goma, nota red.). Era unul dintre șefii Securității pe Cluj. L-am cunoscut pe când am terminat postliceala, l-am reîntâlnit în Cluj, în Turda, dar accidental.
-Anticipez întrebările celor care, citind povestea dvs., ar dori să primească niște lămuriri. Trebuie să recunoașteți că ”beneficiile” ridică multe semne de întrebare...
-Eu sunt creștin-ortodox. Știu Tatăl Nostru, nu-s dus la biserică de prea multe ori, doar aprind două lumânări la vii și la morți. Dar am avut norocul să îl cunosc pe Teoctist. În 1985, fratele meu care a fost la Intercontinental, cu toată conducerea de acolo, a fost băgat la închisoare. Pe motiv de delapidare. El făcuse armata la Securitate. Era pregătit securist... Să zicem așa, el făcea serviciu la Intercontinental, de pildă punea o scrumieră cu microfon cuiva... Dar nu era altfel de executant. Și atunci, prin părintele Diaconu, care era protopop la Botoșani, am ajuns în 1985 la PF Teoctist, care era atunci Mitropolit al Moldovei. Am lăsat un dosar la Teoctist. Eu până atunci ajunsesem la procurorul general Popovici, dar în zadar. M-a ajutat foarte mult Teoctist, pentru că dosarul fratelui meu a ajuns la Ion Coman (secretar al Comitetului Central al PCR și șef al secției militare și juridice între anii 1980 și 1989, nota red.) și m-a programat pe 29 decembrie 1985 să merg în audiență la București. Era Diamandescu la Miliție la Botoșani (Ion Corneliu Diamandescu, șeful Miliției Botoșani până în decembrie 1989, nota red.). M-am dus la București, am trecut de două filtre, la al treilea am aflat că nu mă primește Ion Coman, ci altcineva, că atunci Ceaușescu își schimbase protocolul, în acea zi primea copiii cu urările. M-am retras și am plecat...
-Cum a rămas cu fratele dvs.?
-M-am dus la procese... Până la urmă l-au condamnat la 13 ani de închisoare pentru delapidare.
-Apare totuși o curiozitate. Spuneați că fratele dvs. punea microfoane în scrumiere, la Intercontinental, era în slujba Securității. Cum de Securitatea a acceptat ca un om de-al ei să fie judecat și condamnat, fie și pentru delapidare?
-Eu nu am încercat niciodată să iar legătura cu careva, să cer din partea lor ajutorul. Eu am cerut doar de la partid. El fusese apreciat, își făcuse un mod de a lucra...
-Cum au fost cei 13 ani de pușcărie, pentru că foarte repede a venit Revoluția?
-A ieșit înainte! Pentru că el a fost un om bun.
-Știți și dvs., nu era de ajuns să fii ”om bun” ca să ieși din închisoare mai repede...
-Au fost niște facilități... Întâi a stat la Jilava, apoi l-au dus la Gherla. Acolo, la Gherla, știind să prepare masa bine, i-a ajutat foarte mult. La câteva luni mergeam și eu cu pachet. A avut un statut în închisoare... Când mergeam la vorbitor și spuneam la cine am venit imediat veneau și luau pachetul. A ieșit din închisoare, a mai lucrat apoi la o fabrică de mase plastice în București. Pe urmă, prin cunoștințe, a intrat ca majordom la Ambasada Olandei. A ieșit la pensie, a stat și la Botoșani. Fratele meu a murit la 83 de ani, acum trei ani.
-O poveste cu de toate, am putea spune, domnule Gheorghe Avram... Ce a mai rămas nespus?
-Când am făcut specializarea la București, un an de zile, am avut și cursuri de politologie. Cu profesor de politologie Silviu Brucan (cunoscut nomenclaturist, ideolog comunist și analist politic român, nota red.). Ținea cursurile o dată pe săptămână. Trebuia să mergi cu o oră jumătate, două înainte pentru că era mereu plin. Toate specialitățile care făceau specializarea în București trebuiau să facă acest curs.
-Acum, după atâția ani, unde l-ați așeza pe Silviu Brucan ca personaj istoric?
-Este recunoscut că a fost ambasador la ONU... Un politician. Când am fost senator, pe la ședințele de partid unde mai venea și Iliescu, am încercat să îi aduc aminte cum am dat examen. Examenul la el se ținea cu șampania pe masă și cu pișcoturile. Fiecare își prezenta subiectul. Brucan a fost un politician, nu pot să evaluez eu cât rău, cât bine a făcut României. În activitatea mea de parlamentar, țineam legătura mai ales cu Ministerul Învățământului și Inspectoratul de aici, cu Ministerul Sănătății. A fost ministru al Sănătății Hajdu Gabor (ministrul Sănătății în Guvernul Radu Vasile în perioada 10 iulie 1998 - 29 decembrie 1999, nota red.). Am reușit să scoatem HG cu creșterea sporului de periclitate pentru TBC – de la 50% până la 100%...
-Spuneți că s-au făcut eforturi, dar au existat și rezultate în urma acestor eforturi de tratare a TBC-ului și a modului prin care este astăzi tratat?
-Specialitatea se pretează la niște reguli exacte, ca în matematică. Schemele terapeutice cele mai bune din lume erau și la noi. Am avut profesori foarte buni și la nivel de țară, de regiune.
-Cu toate acestea, TBC-ul rămâne o problemă stringentă în România.
-Este. Pentru că bacilul acesta are acomodare... Când organismul își revine și luptă, acest bacil își pune cojoace pe el, se protejează. Dormitează ani de zile. Vaccinarea este bună și trebuie să o păstrăm în continuare, deși unele țări nu o mai fac. Dacă se face nu se ajunge la cazurile grave. Nenorocirea este că s-au selectat tulpini rezistente.
-Ce părere aveți despre politicile de sănătate de astăzi? Cât de mult se implică la nivel guvernamental?
-Nenorocirea este că se bagă foarte mulți bani și mulți se înfruptă de aici.
-Spuneți că avem bani, dar nu ajung unde trebuie?
-Și mai este și o invidie mare între medici.
-Nu se întâmpla asta și pe vremea dvs.?
-Atunci era ceva mai colegial...
