Un grup de cercetători botoşăneni a reuşit să scoată la iveală şi să publice o serie de documente inedite despre copilăria lui George Enescu, din satele judeţului Botoşani, unde părinţii acestuia deţineau mai multe moşii.
O copilărie umbrită de moartea celor şase fraţi ai săi, dar luminată de farmecul descoperirii muzicii. George Enescu, cel mai important compozitor român, s-a născut acum 135 de ani în ţinuturile Dorohoiului, la Liveni, şi a trăit până în 1955.
Despre George Enescu s-a scris mult, atât în presa vremii, cât şi ulterior, i-au fost dedicate muzee, precum cele de la Bucureşti, Dorohoi, Tescani şi Liveni, iar biografia sa este binecunoscută, la fel ca şi opera muzicală. Dincolo de ceea ce se ştie despre marele Enescu, un grup de cercetători botoşăneni, condus de colonelul în rezervă Sergiu Balanovici, şeful Secţiei de Memorialistică de la Muzeul Judeţean, a scos la lumină din arhivele naţionale documente inedite, care zugrăvesc un altfel de George Enescu. Este vorba despre mărturii unicat şi articole din presa botoşăneană. Toate aceste documente au fost adunate într-o lucrare de memorialistică, „George Enescu. Memoria arhivelor botoşănene“, publicată cu sprijinul directorului Arhivelor Naţionale de la Botoşani, Rodica Crăcană, acum două săptămâni la Botoşani şi lansată la Casa Memorială „George Enescu“ din Dorohoi, un loc cu totul special pentru genialul compozitor român.
„Sunt informaţii de un real interes din viaţa marelui compozitor şi muzician George Enescu. Sunt documente din arhivele judeţene de la Botoşani care pun în evidenţă legăturile artistului cu locurile natale. De asemenea, sunt anumite scrisori, trimiteri din presa scrisă care fac referire la Enescu“, precizează Florin Ştirbăţ, muzeograf şi coeditor. Totodată, este pentru prima dată când aceste documente inedite au fost reunite într-un volum. „Lucrarea încearcă să cuprindă, sperăm noi, toate documentele existente în arhivele din Botoşani, cu referire la George Enescu“, adaugă şi Rodica Crăcană.
Totodată, coordonatorul proiectului, Sergiu Balanovici, spune că în 2017 va apărea un nou volum cu documente privind viaţa lui Enescu. Aspecte din copilăria marelui compozitor, dar şi aspecte mai puţin cunoscute din viaţa şi familia lui Enescu au fost scoase la iveală prin prisma lucrării cercetătorilor din Botoşani şi a documentelor strânse. În cercetare au fost incluse lucrări şi mărturii strânse de preotul Nicolae Hodoroabă în perioada interbelică.
Strămoşii compozitorului erau deosebit de înzestraţi în plan muzical, asta a descoperit preotul Nicolae Hodoroabă, în urma cercetărilor sale de amploare privind viaţa şi moştenirea genetică a lui Enescu din perioada interbelică. De altfel, în familia acestuia, muzica avea o tradiţie specială, născută în stranele bisericilor din judeţul Botoşani. Cele mai vechi informaţii privind înclinaţia către muzică a familiei Enescu provin tocmai de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Preotul Hodoroabă, bătând satele din zona Dorohoiului, a aflat că străbunicul lui Enescu era un cântăreţ aparte, considerat un adevărat talent al lumii rurale.
Este vorba despre Enea Galin, un ţăran din satul Zvorâştea, din apropierea Dorohoiului. A trăit şi a muncit pe moşiile prinţului Alexandru Moruzi, la cumpăna dintre veacuri. Nu avea niciun fel de studii şi, implicit, nu văzuse în viaţa lui un portativ cu note, după cum arată preotul Hodoroabă, dar avea un glas frumos, arată acelaşi autor.
Datorită calităţilor sale vocale, de la munca pământului a fost pus cântăreţ în strana bisericii, fiind şi un om deosebit de credincios. Cânta atât de frumos, încât, aşa cum arată mărturiile vremii, inclusiv prinţul Moruzi cu familia sa şi numeroşi boieri veneau doar să-l asculte pe Enea Galin din Zvorâştea.
„El era cântăreţ la strană la biserică şi cânta atât de frumos, încât îi mersese vestea. Din breasla lui, prin partea locului, nu se găsea un altul care să-l întreacă sau să-i stea împotrivă.(...) Proprietarul moşiei, boier vechi de viţă grecească, cu obiceiuri orientale, ţinea mult să aibă cântăreţi speciali la biserică, pe care îi plătea singur, mai făcându-le şi alte înlesniri, iar la slujbă, după heruvicul şi axionul cântate cu măiestrie, zurăiau galbenii pe strana iscusitului dascăl Enea Galin“, scria preotul Nicolae Hodoroabă la 10 octombrie 1927, în volumul „George Enescu. Contribuţii la cunoaşterea vieţii sale cu 16 clişee în text“.
De altfel, preotul care a realizat prima biografie inedită a lui Enescu spune că, deşi nu are informaţii clare, este convins că acest talent muzical era în familia lui Enescu de generaţii întregi, poate chiar de mai bine de trei secole. „N-am putut afla dacă şi răs-străbunicii lui George Enescu aveau frumosul dar al cântului, dar putem presupune că posedau această divină înzestrare“, adăuga Hoboroabă în aceeaşi lucrare. Talentul muzical al Eneştilor din zona Dorohoiului, după Enea Galin, a devenit proverbial şi a însemnat de fapt ridicarea familiei la un rang superior pe scara socială.
Boierii, aşa cum arată mărturiile vremii, erau fascinaţi de calităţile vocale ale ţăranilor din Zvorâştea, coborâtori ai neamului Enescu. De alfel, cea mai bună dovadă o reprezintă fiul lui Enea Galin, Gheorghe Enescu, bunicul după tată al marelui artist. Născut în familie de ţărani în aceeaşi localitate, Zvorâştea, Gheorghe Enescu îi calcă pe urme tatălui său, atât de apreciat în stranele bisericilor. Văzând că fiul său este credincios şi înzestrat cu calităţi vocale, profitând de veniturile suplimentare furnizate de prinţul Moruzi, Enea Galin îşi trimite copilul la şcoală.
Gheorghe Enescu reprezintă, aşa cum arată documentele, desprinderea familiei de condiţia de plugar şi ţăran pe moşiile boiereşti. Învaţă carte bisericească la mănăstirea Vorona, în judeţul Botoşani, şi apoi la şcoala catihetică din municipiul Botoşani. Este hirotonit diacon şi apoi, după 1861, devine preot. Slujeşte în această funcţie peste 37 de ani, la biserica din Zvorâştea. Cum era de aşteptat, talentul său muzical a fost descoperit de marii boieri. La fel ca şi tatăl său, Enea Galin, Gheoghe Enescu, este răsplătit pentru calităţile sale de familia Moruzi, care continua să vină la biserică doar pentru a-i asculta vocea.
„Preotul Gheorghe Enescu cânta straşnic din gură; avea o vocea îngerească de tenor. Toţi musafirii şi neamurile boierului Moruzi, care se găseau la curtea sa, veneau la biserică s-asculte slujba în zilele de duminică şi sărbători, căci pe atunci, boierii noştri ţineau strana adesea, pentru că în clasa de sus, credinţa era fierbinte şi puternică. Pentru evlavia şi frumuseţea cu care oficia la sfinte slujbe, furnicând inimile celor din biserică cu minunatul său glas, boierul i-a dat loc şi lemn de casă, îi da salar bun şi-i făcea şi alte înlesniri pe moşie. În partea Siretului îi merse vestea, de aceia era poftit la multe slujbe şi prin alte sate şi târguri“, scria Nicolae Hodoroabă.
Nu doar bunicii din partea tatălui lui George Enescu au fost talentaţi. Dacă cei din neamul lui Enea Galin şi Gheorghe Enescu erau cântăreţi renumiţi pentru glasul lor, din partea mamei, bunicul compozitorului, Ioan Cozmovici, preot la rândul său (de această dată în târgul Mihăilenilor, la graniţa cu Bucovina austriacă), era renumit pentru calităţile sale ca pianist şi chitarist. Mărturiile vremii, adunate în „Memoria arhivelor botoşănene“, spun că talentul de a cânta la chitară era foarte rar în această parte de ţară şi că, de fapt, preotul Cozmovici era atât de talentat, încât reuşise să înveţe singur să deprindă cu măiestrie acest instrument.
Aşa cum arată şi Nicolae Hodoroabă, talentul muzical al familiei Enescu a dăruit un alt statut şi o altă perspectivă asupra viitorului urmaşilor, mai ales prin contribuţiile prinţilor şi boierilor îndrăgostiţi de muzică bisericească. Tatăl lui George Enescu, nepotul renumitului Enea Galin, era, de asemenea, un mare talent în domeniul muzical. Se numea Constantin Enescu şi s-a născut la 1848 în Zvorâştea. Iniţial, tatăl său, văzându-l înzestrat cu acelaşi talent nativ în domeniul muzical, doreşte să-l facă preot.
Deşi cunoştea perfect latina, era credincios şi cânta dumnezeieşte, cum spune preotul Hodoroabă, Constantin Enescu nu a călcat pe urmele lui Enea Galin. Pleacă de la seminar, ajunge pentru o perioadă învăţător la Vârful Câmpului şi, mai apoi, se îndreaptă către agricultură. Mai precis, ajunge arendaş de moşie, devenind un personaj înstărit. Ajunge administratorul moşiei familiei Cozmovici din Mihăileni şi astfel ajunge să-şi cunoască viitoarea soţie, pe Maria Cozmovici, mama lui George Enescu. Se căsătoresc şi devin o familie de muzicieni deosebit de talentaţi. „Dar tatăl maestrului nu cânta admirabil numai din gură, ci şi din vioară.
Talent muzical înnăscut a avut şi mama sa, care cânta foarte bine din chitară. Tatăl ei, preotul Ioan Cozmovici din Mihăileni, i-a tocmit un muzician reputat din Bucovina, de la care a luat lecţii de piano şi chitară, specializându-se, însă, în chitară. Tot de la acesta a mai luat lecţii de germană şi de franceză“, mărturisea Hodoroabă, citat în „Memoria arhivelor botoşănene“. Familia Enescu dădea adevărate concerte în casele lor din Liveni şi Dorohoi. Constantin Enescu cânta la vioară, acompaniat de soţia sa, Maria, la chitară sau la pian. Mărturiile epocii arată că tatăl lui George Enescu era deosebit de cult, învăţând singur limbi străine. „Citea mult. Era un autodidact. Cunoştea bine literatura şi limba franceză pe care le-a învăţat singur. A vizitat principalele oraşe din Apus: Viena, Budapesta, Paris, Berlin şi Londra“, se arată în „Memoria arhivelor botoşănene“.
În familia înstărită şi deosebit de cultă a lui Constantin şi a Mariei Enescu se naşte George Enescu la 7 august 1881 în sătucul Liveni-Vârnav, la acea vreme în comuna Cordăreni, judeţul Dorohoi. Astăzi, din punct de vedere administrativ, Liveniul se află în comuna George Enescu, denumită astfel omagial după numele muzicianului din judeţul Botoşani. Specialiştii Muzeului Judeţean din Botoşani au reuşit să găsească în arhive inclusiv actul de naştere al lui George Enescu. Conform acestui act, de fapt, marele compozitor se numea Ghiorghe. „Din anul una mie opt sute optezeci şi unul, luna august, în nouă zile, oarele opt post-meridiane.
Act de naştere a lui Ghiorghe Enescu, de sexul bărbătesc, născut alaltăieri, pe oarele opt post-meridiane, în comuna Cordăreni, fiu al dlui Costache Enescu, în etate de treizeci şi trei de ani, şi al dnei Maria Enescu, în etate de treizeci de ani, ambii de profesie arendaşi, domiciliaţi în comună“, se arată în actul original. Oamenii din sat ţineau minte exact cum a văzut lumina zilei George Enescu. „Iaca, părinte, aici l-o făcut duduca pe conaşu’. Aici o lehuzât, pe-un divan aşezat lângă peretele cu fereastra. Parc-o văd amu’ pe duduca Marhioliţa, Dumnezeu s-o hodinească!“, îi povestea o bătrână din Liveni preotului Hodoroabă în anii ’20. Era al şaptelea şi ultimul copil al familiei Enescu.
Din Ghiorghe, micuţul născut la Liveni, devine George, un nume franţuzit de tatăl său, în urma călătoriilor la Paris. Ţăranii de pe moşie nu reuşeau să-i spună decât Jurjac sau Jorjâcă. George Enescu a avut încă de la naştere o situaţie specială în familie, aşa cum arată mărturiile. Toţi cei şase fraţi ai săi muriseră la vârste fragede.
Cinci băieţi ai familiei Enescu au murit până la vârsta de 6 ani, iar fata a supravieţuit doar până la 12 ani. Din această cauză, George Enescu a fost protejat într-un mod aparte, în special de mama sa, speriată că ar putea rămâne şi fără acest ultim copil. Practic, pentru a nu purta ghinion şi acestui prunc, familia se mută în satul Cracalia, aflat la o distanţă mică de Liveni, tot pe moşiile lui Constantin Enescu. Aici, Jurjac, cum îl strigau sătenii, a fost ţinut o bună perioadă ascuns de ochii lumii.
Maria Enescu nu dorea să-l arate nimănui. „De la 1 an, de teamă să nu-l deoache, mama sa nu dădea voie să-l vadă nimeni şi de aceia ţinea copilul mai mult ascuns în casă“, spunea preotul Hodoroabă în biografia dedicată lui Enescu. Mai mult decât atât, Maria fiind şi foarte religioasă, îşi ducea în permanenţă copilul la Mihăileni şi apoi la mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou“ de la Suceava, pentru a-l împărătăşi. Maria Enescu trăia în permanenţă cu teama că George ar putea muri, la fel ca fraţii săi. „La mănăstire, plătea la călugări ca să-i închine odorul pe la icoane, să-i citească acatiste şi să-i facă rugăciuni, pentru sănătate şi fericirea lui“, scria Nicolae Hodoroabă. În perioada interbelică, oamenii din Cracalia îşi aduceau aminte că micul Jurjac a crescut printre fustele mamei, mai mult închis în casă. Doar intervenţia energică a tatălui a făcut ca micuţul George Enescu să se poată juca în bătătură. „Marhioliţă hăi, lasă bre, băietul să se gioace şi să iasă pe-afară, ce-l ţâi închis ca la arest? Vrai să-l creşti un sălbatec?“, spune Constantin Enescu într-o mărturie cuprinsă în „Memoria Arhivelor Botoşănene“.
Odată ce Constantin Enescu a pus piciorul în prag şi a luat atitudine faţă de protecţia exagerată din partea soţiei sale, George a crescut pe uliţele satului printre copiii ţăranilor, aşa cum îşi aminteau localnicii în perioada interbelică. Însă copilăria idilică a fost scurtă, fiindcă la vârsta de numai 7 ani, George Enescu deja pleca pe drumul devenirii sale ca muzician, tocmai la Viena. Până atunci, însă, a copilărit la Liveni, Cracalia şi Mihăileni. C. Livan, un ţăran din Cracalia, care avea 60 de ani în anii ’20, îi povestea preotului Hodoroabă cum oamenii de pe moşie îi făceau jucării lui Enescu.
„Dacă-l ştiui pe băiet? Îi făceam mingi de păr pentru gioacă“, îi spune bătrânul preotului. Un alt bătrân, care avea 80 de ani la vremea aceea, îi povestea şi el preotului Hodoroabă despre copilul George Enescu şi despre plăcerile lui din pruncie. „Satu nostru, părinte, o oblicit, că el o agiuns om mare! Ave sămne bune aş de mâţâţăl: ave conţăt în cap. Că iaca, o lua aşa spre asfinţit pe gios, pe malul gârlei şi-i plăce tare cum şusâie apa, cum rag gitile, cum cântă păsările, cum orocăiesc broaştele“, spunea Toader Duper.
De altfel, şi în perioada studiilor, Enescu venea acasă şi petrecea vacanţele pe plaiurile natale. „Îi plăceau mult plimbările pe câmp, prin lanuri, prin văi, pe malul apei. Plimbările nu le făcea călare, numai pe jos sau cu trăsura. Pe la 1890, mama sa mutându-se în casa părintească din Mihăileni, marele muzician petrecea o parte din vară la Cracalia, iar restul, în Mihăileni“, scria preotul Hodoroabă. Această din urmă localitate era un târg dezvoltat cu o viaţă economică înfloritoare. Aici a rămas în tradiţia locală o suită de amintiri despre micul Enescu.
„Eu aşa ştiu de la bunicul meu. A învăţat să cânte la vioară şi la pian. Aveau un pian mare aici în casa bunicului. Moşul meu îmi povestea cum mergea desculţ şi îl vedea pe Jorjâcă, nepotul popii Cosmovici, cum îi cânta bătrânului la vioară pe prispa casei. Din casă se auzea pianul. A învăţat şi de la lăutarii de aici“, spune Petru Bozeac, un bătrân care şi astăzi locuieşte chiar lângă casa lui Enescu de la Mihăileni.
Cu toate că era lăsat să bată uliţele şi să stea cu copiii de ţăran, era diferit, iar spaimele mamei sale şi-au pus amprenta pe copilul George. O recunoştea singur în amintirile sale. „Îmi plăcea învăţătura şi aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simţământul că pierd timpul; fugeam de zgomot şi de vulgaritate, iar mai mult decât orice, simţeam un fel de spaimă înnăscută în faţa vieţii. Ciudat copil, nu?“, povestea compozitorul în „Amintirile lui George Enescu“ consemnate de criticul muzical Bernard Gavoty. (Sursa: Historia)
INCENDIU violent într-o gospodărie din județ: Proprietarul a sunat după ajutor
Redacția Botoșăneanul
Nov 19, 2024
Redacția Botoșăneanul
Nov 19, 2024
Redacția Botoșăneanul
Nov 19, 2024
Redacția Botoșăneanul
Nov 19, 2024