Zona de nord a Moldovei este renumită pentru poveștile cu năluci și fantome. Puțini au trăit, însă, experiențele localnicilor din localiatea Călugăreni, loc unde a trăit o femeie despre care oamenii spun că era slujită de necurați, scrie Evenimentul Zilei.
În perioada interbelică, vremuri în care mulți oameni credeau mai mult în vrăjitoare și în farmece decât în știință sau în Biserică, în zona de nord-est a României, în județul Botoșani, era o vrăjitoare celebră. Niciunul dintre săteni nu își amintește, exact, cum o chema. Uni îi ziceau baba, alții Anastasia.
Bătrânii zic că era o țigancă ce ghicea, dădea în bobi, lega și dezlega farmece, blesteme, ori lega cununii. Baba Anastasia locuia în Călugăreni, o comună situată pe malul unei ape, Jijia.
Râul desparte localitățile Călugăreni și Podeni. În anii ,40-,50, atunci când oamenii erau loviți de război și de necazul ce a venit după aceea, comunismul, la poarta Anastasiei se făcea coadă. Elena, o femeie din satul Dorobanți, și-a amintit un episod în care mama ei, mânată de dorința de a câștiga un proces, s-a dus la vrăjitoare.
Ajunsă acolo, în ceas de seară, așa cum îi spusese Anastasia, a fost poftită în casă. Acolo, se aflau doi tineri, îmbrăcați la costum. „Ăștia sunt băieții mei”, i-a prezentat Anastasia.
A discutat cu ei, în prezența Babei, despre procesul pentru o bucată de pământ. Mama Elenei se judeca cu o rudă, pentru moștenire. Au stabilit, împreună, ca „băieții” să îi rezolve problema, la Tribunal, în Botoșani. În toiul discuției, ochii femeii s-au aplecat spre pământ.
Atunci a văzut ceva înfiorător: tinerii aveau copite, în loc de încălțări. Vocea i s-a gâtuit și n-a mai putut spune nicio vorbă. Anastasia a înțeles și a zâmbit: „Nu îți face griji”, a fost răspunsul vrăjitoarei. Femeia a plecat cu inima cât un purice. Între Călugăreni și Dorobanți este o distanță de câțiva kilometri. Venise cu căruța, cu bărbate-său. La fiecare răscruce, parcă, îi apăreau, zâmbind, cei doi „băieți” ai vrăjitoarei. Sătenii își amintesc, și acum, că, la moartea vrăjitoarei, atunci când au vrut să depună sicriul în biserică, coștigul s-a îngreunat atât de mult încât preoții nu au avut altă variantă decât să îi facă o slujbă în fața sfântului lăcaș.
„Vrăjitoarea asta avea lucrătura Diavolului și păcatele atârnau atât de greu că nici șase inși nu au mai putut să ridice coștigul”, a spus un moș, Dumitru pe numele său.
Și nevasta lui Dumitru a fost, la vrăjitoare. I-a dispărut un fiu pe front iar femeia a continuat să creadă, până de curând, când a închis ochii, că băiatul trăiește și e, undeva, prin lume. Vrăjitoarea i-a băgat în cap lucrul ăsta. I-a mai zis că are o comoară în curte, lângă un nuc mare. Femeia avea un astfel de arbore în curte și a rămas mirată de precizia vrăjitoarei. I-a zis să înfingă un țăruș lângă gard și să i-l aducă, dar să împartă comoara cu ea.
Nu s-a mai dus de atunci...Nici comoara n-a găsit-o, dar nici feciorul nu i-a mai întors acasă... Moșul ne-a spus că auzise că fusese zdrobit de un proiectil rusesc, pe frontul din Basarabia.
Tot în zona Botoșaniului, pe drumul care desparte localitățile Călugăreni de Podeni, un grup de lăutari a avut parte de cea mai înspăimântătoare noapte din viața lor. Stând împreună cu ei la gura sobei, într-una din iernile trecute, câțiva bătrâni din satul Dorobanți și-au amintit întâmplarea.
Cântăreții, din Podeni, au fost tocmiți la o nuntă, în satul vecin. Era pe la mijlocul lunii octombrie a anilor ,50, după culesul viei, cam atunci când erau programate nunțile la țară. După ce i-au încântat pe nuntași, cei patru lăutari – unul cu vioara, altul cu trompeta, altul cu toba și unul cu țambalul - au plecat, pe jos, cu sculele în spate, spre casă.
Pe drumul de câțiva kilometri, aveau de trecut un pod, peste râul Jijia. Când, încă, se îngâna ziua cu noaptea, în dreptul podului, câteva fete frumoase le-au ieșit, vesele, înainte. Una dintre ele zicea că o cheamă Mărioara și le-a cerut să le cânte, dar sub pod, pe malul apei. Hipnotizați, parcă, de frumusețea tinerelor, îmbrăcate curat și albe la față, ca spuma laptelui, lăutarii au „încins” instrumentele. Și fetele tot jucau, tot jucau și nu oboseau deloc...
Lăutarii n-au mai știut nimic, la un moment dat. S-au trezit la răsăritul soarelui, sub pod. Buimaci, s-au uitat unul la altul. De jur împrejur, nici urmă de fete. Obosiți și fără vlagă s-au târât de pe malul râului până la drum. La un moment dat, unul s-a făcut alb ca varul la față: privea către o cruce, înmărmurit. Pe ea scria: Mărioara. Cu chiu, cu vai, au ajuns acasă. Muți, parcă, nevestele și cei apropiați n-au putut scoate de la ei aproape nicio vorbă, timp de câteva zile. Auziseră de năluci, așa cum li se spun fantomelor în acea zonă, dar era prima oară când au avut parte de o întâlnire cu ele.
