Sunt aproape cinci ani de când poetul, prozatorul, jurnalistul și eseistul Constantin Iftime încearcă să înființeze la Botoșani Muzeul Vieții Cotidiene în Comunism. Deși pare de neînțeles într-un oraș cu atâtea relicve PCR-iste, Asociația CulturEst la care și-a unit eforturile împreună cu Dănuț Huțu, directorul Direcției Județene pentru Cultură, nu reușește să găsească o hală industrială pentru amenajarea obiectivului.
Municipalitatea botoșăneană, care și în acest 2017 îi sprijină în cadrul programului de finanțarea a organizațiilor neguvernamentale, nu și-a pus încă în practică promisiunea veche de atâția ani, de cedare a unui spațiu de la fostul CET. În aceste condiții, până la mutarea într-un loc adecvat, Muzeul Comunismului a intrat la apă și se va amenaja, ca expoziție și concept, în Centrul Istoric, într-un imobil total impropriu pentru așa ceva.
- Cum v-a venit această idee, de amenajare a unui astfel de muzeu?
- Începusem niște emisiuni la o televiziune și am făcut 16 emisiuni pe anumite domenii: cultură, agricultură, industrie locală și voiam să fac o istorie tematică a comunismului în zona Botoșani. Chiar vorbisem atunci cu primarul care este și acum să finanțeze aceste activități, nu știam că există proiecte de cofinanțare, nu știam nimic. El mi-a promis că va finanța și chiar în ziua alegerilor din 2012 am discutat să facem o asociație, am găsit și numele asociației, dar primarul de atunci și primarul actual nu a mai câștigat și a câștigat altcineva. Din fericire, când am trimis scrisoare dlui primar, a fost un răspuns pozitiv. Acum, ideea unui muzeu al comunismului, ca denumire, nu este mare lucru, ideea este să ai o viziune când faci o asemenea instituție și atunci ideea de bază a fost să găsim o hală industrială - în concepția mea, la care ținut foarte mult, cu dinții - că, comunismul românesc este ilustrat mai ales prin această industrie uriașă, falimentară, urâtă, crudă, rea și care nu ne-a adus mare folos.
.jpg)
Deci, dacă ar fi să ilustrăm comunismul cumva, ca o imagine, ca o expresie arhitecturală, ar fi neapărat ca sediul acestui muzeu să fie într-o hală de genul acesta. Întâmplător, când am găsit hala CET, nu m-am gândit că ea corespunde foarte bine pentru că nu este construită chiar în anii 1970 după un model occidental - așa făceau comuniștii, preluau clădirii după modelul industrial al clădirilor occidentale - ci este chiar o construcție făcută în anii 1960, a fost centrala termică a uzinelor ”Textila”. Ea arată ca un templu straniu și este în primul rând ea un obiect muzeal al perioadei comuniste și atunci corespundea enorm de bine viziunii noastre și în momentul când Consiliul Local a aprobat să ne dea acest sediu am anunțat public. La anunțul acesta public eu am vrut să mă asociez și cu Dan Lungu (scriitor, actual senator, unul dintre cei mai traduși autori români în viață, autorul romanului ecranizat ”Sunt o babă comunistă” - n.r.), dar n-a putut funcționa această colaborare pentru că trebuia să participi cu ceva. Atunci și eu eram naiv, credeam că un proiect înseamnă că punem mână de la mână și iese. Nu iese dacă nu insiști.
- A venit dlui și pe la Primărie cu niște sifoane, discuri, insigne. Ce s-a întâmplat, de ce nu s-a putut deschide efectiv acest muzeu, de ce durează atât de mult?
- Aici este o altă problemă pentru că, după ce mi-a făcut o promisiune oficială, toată lume era fericită, a urmat perioada în care trebuiau să îmi pună la dispoziție sediul în mod real. După patru-cinci ani cât a durat de atunci, nici până în ziua de azi nu mi-au dat mapa cu măsurători, cu proiecte. A trebuit noi, Asociația CulturEst, să aducem un arhitect de la București și am făcut măsurătorile proprii. Nici până în momentul de față Primăria n-a rezolvat problema, practic să ne dea sediul ca noi să facem un proiect.
- Asta voiam să vă întreb: sediul încă nu l-ați primit, nu?
- Nu l-am primit.
- Și care este problema, ați întrebat la Primărie, la Consiliul Local?
- Inițial mi-au spus că este un proces de faliment acolo și nu știau încă, dacă această hală nu trebuie și ea dată. Din fericire, nu, hala a rămas a lor, dar se pare că toată lumea se teme în momentul de față - l-am văzut și pe actualul primar - nu cumva să ne dea un obiect valoros, să nu cumva să facem noi ceva acolo și mai degrabă să o lăsăm așa, moartă.
- Este cel puțin paradoxal ca într-un oraș cu atâtea relicve comuniste, fabrici în care nu se mai desfășoară nici o activitate, să nu vă găsiți un sediu pentru acest muzeu.
- Am mai găsit o hală de genul acesta, hala de la forjă (Forma, fosta IMAIA - n.r.), dar era indianul și ne-a cerut 120.000 de euro. Și atunci eu l-am rugat pe dl. primar: până una-alta, spuneți că se rezolvă greu, sunt niște negocieri, dați-mi un alt sediu. O să vedeți, mi-au dat o chițibișcă, are 40 de metri pătrați. Cum pot să organizez eu acolo un muzeu al comunismului? Bine, Dan Lungu venise cu ideea să facem într-un apartament.
- Și unde este ”chițibișca” cum îi spuneți?
- Chițibișca asta este în Centrul Istoric, locul este foarte bun, dar este prea mic și atunci am zis așa: dl primar o să facem acolo o amenajare a unei expoziții, cum ar veni ne prezentăm proiectul nostru, ce pași am făcut noi. Și pot să vă spun ce pași am făcut noi, adică s-au consumat totuși niște eforturi, s-au consumat bani, bani proprii, efortul meu, efortul dlui Dănuț Huțu și a multor care au participat efectiv, periodic, cu insistență. Și ne-au dat acest spațiu, că avem și un proiect de finanțare câștigat la Primăria Botoșani, și sperăm să ieșim până la sfârșitul anului cu două expoziții acolo: să arătăm oamenilor proiectul nostru de Muzeu al Vieții Cotidiene în Comunism, cu obiecte, într-un mod spectaculos și o altă expoziție cu Mugur Călinescu. Deci, vom avea două expoziții.
- Au fost implicați inclusiv elevi în acțiuni de colectă publică, de obiecte de pe vremea regimului totalitar. Unde sunt aceste obiecte?
- Avem o magazie de obiecte. Eu am vrut să fac din colectare un fel de proiect de a introduce copiii în cunoașterea comunismului, adică prin participarea la aceste colectări publice, care să știți că s-au făcut cu bani, fie ai asociației, fie erau incluși într-un proiect de cofinanțare cu Primăria.
- Adică oamenii și-au vândut bunurile, sifoanele, discurile?
- Cam așa ceva. Mai mult ne-au costat campaniile de colectare decât dacă le cumpăram, dar am ținut la treaba asta, să imprimăm o chestie publică: iată, facem o colectare publică pentru un muzeu al comunismului și sunt niște obiecte care par la prima impresie că nu sunt expresive. Ele sunt expresive. Noi avem aceste obiecte și fiindcă nu avem alt sediu, tot firma Elsaco ne-a pus la dispoziție o magazie igienizată cu camere video.
- În Centrul Vechi va fi deci o expoziție, nu va fi efectiv un muzeu al comunismului, nu va fi muzeul pe care îl gândeați?
- Nici nu se pune problema! Pe 40 de metri pătrați să faci un muzeu!? Nici o expoziție nu poți să o faci. Deci, e o încăpere, nu pot să o explic acum, lată de 4 metri și lungă de 12 metri. Ce poți să faci acolo? Dar am luat-o în sensul de a arăta bunăvoința, de a arăta că putem face ceva pe spațiul acela vrem să facem o bijuterie, o expoziție frumoasă și să facem un fel de ofertă oamenilor: dacă vreți să veniți, să donați obiecte, să vină cât mai multe obiecte pentru muzeu în eventualitatea că vom duce până la capăt acest proiect.
- Când va fi gata această ”bijuterie”?
- Cred că până la sfârșitul anului, să o lansăm public la începutul anului viitor.
- În nenumărate rânduri ați amintit de bani, câți bani s-au cheltuit până acum?
- Noi, Asociația CulturEst, cred că am colectat - dar să știți că, în general, oamenii nu sunt atât de darnici.
- Se despart greu și la propriu, și la figurat de comunism...
- Așa este. În general firma Elsaco, prin presiunea pe care am făcut-o eu, inițial am făcut și un împrumut de la firma Elsaco, dar n-am mai dat înapoi împrumutul. Am găsit un om din Franța, Martin, care este un fel de colaborator al firmei Elsaco și care s-a arătat interesat de treaba asta și ne-a dat câte 1.000 de euro în fiecare an. Au fost și banii mei proprii, eu vin de la București, toate lucrurile pe care le-am cumpărat au fost aproape numai cu banii mei.
- Și ați făcut un calcul, până la urmă la cât s-a ajuns?
- Vă pot spune public că, de exemplu, dacă Primăria nu-mi pune la dispoziție locul de acolo, o dau în judecată și cer despăgubiri, iar banii care îi voi lua din despăgubiri îi punem să facem muzeu. Deci, o să cer în jur de 30.000 de euro.
- Deci cam pe aici spuneți că ați cheltuit?
- Cam pe aici este suma. Asta e suma cheltuită de mine, dar sunt sume mai mari.
- Și n-avem muzeul!
- Și n-avem muzeul, da! Acum, proiectarea unui asemenea muzeu, așa cum îl vedem noi acolo, numai într-o asemenea formă putem să ieșim în evidență și să facem un muzeu al comunismului care să iasă din comun pentru că muzee ale comunismului au apărut cam peste tot acum, într-un apartamentaș, într-o căsuță, dar astea nu sunt viziuni muzeale.
- Apropos de viziuni muzeale. Cred că avem unii dintre noi o percepție învechită asupra muzeelor. Am fost în Londra, în Munchen, în Salonic, muzeele sunt interactive, sunt imagini filmate.
- Ați văzut? În muzeul acesta, pe pătrățica asta vom avea și o anumită chestie de dialog. De exemplu, la un moment dat vom pune vizitatorul într-o asemenea situație încât, la expoziția Mugur Călinescu, să ne scrie o lozincă. Acea lozincă va rămâne pe o cameră înregistrată și vom ruga un grafolog să-i dea profilul psihologic al respectivului. Așa s-a întâmplat cu săracul Mugur Călinescu, scrisul său a fost cercetat de trei grafologi diferiți și atunci am spus «hai să facem și noi». Apoi, cu Liceul de Artă, tot în cadrul proiectului, cu bani puțini facem un film al acestei experiențe a lui Mugur Călinescu pe bandă desenată și vom avea trei filme pe care le vom da pe internet. În felul acesta vrem să îi atragem pe copii. Deci, vom avea o prezentare a cazului Mugur Călinescu pe bandă desenată. Acest caz tot a fost dezbătut și a fost folosit, dar nimeni nu a făcut o cercetare istorică a lui. Noi, Asociația CulturEst, am angajat pe banii noștri un istoric, este Dănuț Huțu care a coordonat aceste cercetări și în cele din urmă am obținut un produs, o monografie a cazului Mugur Călinescu, un studiu istoric. Avem interviuri făcute de noi, că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului n-a vrut să nea dea interviurile care le-a făcut pe banii statului acum vreo șase ani și atunci am făcut eu din nou cu tatăl lui Mugurel, cu prietenii lui, cu istorici și toate au fost strânse într-un volum care va apărea sub coordonarea dlui Dănuț, un volum de vreo 200 de pagini, cazul Mugur Călinescu cap-coadă. Și este un studiu de calitate istorică. Avem scrisori, avem fotografii. Din nefericire, familia nu ne-a pus la dispoziție, deși la un moment dat noi voiam să cumpărăm aceste obiecte. Am cerut un aparat de radio, el asculta la un moment dat ”Europa Liberă” la un aparat japonez. Apoi, am cerut niște caiete de ale lui, să vadă copiii. Apoi, am întrebat dacă au diploma de bacalaureat? Nu ne-au răspuns. Acum, poate noi nu am știut să negociem, dar a fost în schimb deschis tatăl lui.
- Nu v-ați gândit să abandonați proiectul acesta, fiind atât de greu de făcut?
- Nu, nu, nu. Eu de trei ani particip la niște colocvii făcute de că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și am fost invitat la întrunirile tuturor celor care inițiază asemenea instituții în România. Noi suntem cu doi pași în fața lor. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, cu bani luați de la Adenauer, o fundație foarte înstărită, deocamdată doar au stabilit numele muzeului, Muzeul Ororilor Comunismului. Atât! Dar eu am viziunea sediului, am viziunea interiorului. Cu niște bani pe care sper să îi obținem de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, vrem să facem o istorie a comunismului local pe un personaj. Personajul pornește de la 1947 - 1949 și îl aducem până în 1989. Cu bandă desenată! Va fi atractiv pentru elevi. Iată, venim cu o chestie originală. Numai chestiuni dintr-.jpg)
astea încercăm, numai cu astfel de lucruri poți să ieși în evidență și să creezi o noutate care este atractivă pentru că, dacă muzeul nu atrage, nu faci nimic. Noi aici asta încercăm, să facem o scenografie spectaculoasă.
L-am adus și pe profesorul Agostino Bossi care a venit aici la Botoșani, l-am rugat să facă o expoziție și a făcut o expoziție cu un singur obiect din comunism, proiect, l-a prezentat la Primărie și apoi a apărut într-o carte a Universității de Arhitectură din Napoli prezentarea acestei expoziții. Cum să mai pot da înapoi dacă există la Napoli două expoziții prezentate într-o carte, din care una este Muzeul Vieții Cotidiene în Comunism și este prezentată ca o noutate? Umberto Eco spunea la un moment dat că instituția muzeului se va schimba și se va simplifica în așa fel încât un muzeu va ajunge să fie și cu un singur obiect.
Eu, până la urmă, mă gândeam, ca să micșorez cheltuielile, să fie minimalist, păstrez hala și fac o expoziție minimală, cu bani puțini, dar spectaculoasă. cu obiecte ciudate, trăsnite. Dar asta în prima fază, pentru că în faza următoare avem colective care fac pe bandă desenată istoria comunismului, fac o istorie a comunismului în imagini, fac un muzeu virtual pe internet care va fi accesibil pentru toate instituțiile de învățământ din România, unde se va preda Istoria. Și vă promit acum că, la Botoșani, când facem lansarea acestui muzeu, vom face LIVE o lecție de istorie a comunismului. Adică, în muzeu fiind, vorbesc elevilor și elevii de la colegiile Eminescu și Laurian vor vedea exponate de acolo. Și așa se va putea face o oră de Istorie în Botoșani la muzeu, peste patru-cinci ani. Și în felul acesta comunismul va fi cunoscut. Așa, să cunoști comunismul numai cu niște tratate, cu istorie clasică, n-o să le răsfoiască nimeni.
DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL
