INTERVIU Maria Ţiprigan : „Soţul mă înţelege cel mai bine”

După aproape două decenii, Maria Ţiprigan se află la conducerea filialei judeţene a Sindicatului Învăţămîntului Preuniversitar. Cel puâin declarativ dovedeşte un real devotament faţă de drepturilor celor care îi reprezintă, cadrele didactice. Şi nu sunt puţini aceşti oameni. Sindicatul numără acum circa 4.000 de membri, fiind cel mai mare la nivel judeţean pe toate ramurile de activitate. Zilnic la uşa „d-nei Ţiprigan” se perindă zeci de oameni simpli, împovăraţi de cîte o problemă şi cu speranţa în suflete că sindicalista le-o va rezolva. Şi a reuşit în cele mai multe dintre cazuri, susţine ea. După atîta drum parcurs se simte obosită pe de o parte, însă împăcată pe de altă parte: timp de 20 de ani s-a gîndit mai mult la alţii decît la propria familie. A făcut enorm de multe sacrificii, şi-a neglijat familia şi nu şi-a luat niciodată în cei 20 de ani concediu de odihnă, totul pentru sindicat, spune ea.

„Am pornit de la 50 de membri, am ajuns la 4.000"

- Ce anume v-a determinat să vă implicaţi în activitatea sindicală şi cît timp aveţi de cînd faceţi acest lucru?
- Sindicatul Învăţămîntului Preuniversitar din judeţul Botoşani ... de fapt la început noi am pornit un grup inimos de educatoare după revoluţia din decembrie 1989 să înfiinţăm un sindicat, eram entuziasmaţi şi am vrut să ne apărăm drepturile noastre. În concluzie s-a înfiinţat primul sindicat din România din învăţămînt, Sindicatul Educatoarelor din judeţul Botoşani şi datorită implicării noastre în a rezolva toate problemele cadrelor didactice, după un an de zile, peste 500 de cadre didactice, învăţători, profesori şi instructori ingineri au solicitat transformarea Sindicatului Învăţătoarelor în Sindicatul Învăţămîntului Preuniversitar. La nivelul judeţului s-a mai înfiinţat un sindicat, actuala Ligă a Sindicatelor din Învăţămînt, noi i-am ajutat să facă sindicat, noi eram deja înfiinţaţi şi i-am ajutat şi pe ei la acel moment în ‘90, după care am trecut la rezolvarea tuturor problemelor din învăţămînt.

- După două decenii de sindicat, care ar fi părţile frumoase ale acestei activităţi?
- Este o muncă foarte grea, lucrez de 18 ani în fiecare duminică şi chiar sîmbăta, este un volum de lucru foarte mare şi atunci cînd te pui în slujba oamenilor trebuie să nu îi dezamăgeşti. Sindicatul a progresat în timp numeric şi strategic, ca atare pornind de la 50 de membri am ajuns la 4.000, suntem cel mai puternic sindicat din judeţ, din învăţămînt şi asta a însemnat o muncă de zi cu zi perseverentă, trebuie să îţi neglijezi familia, sănătatea, trebuie să te pui mereu, în postura celui care trebuie ajutat şi care atunci cînd vine la sindicat el are importanţă şi nu trebuie dezamăgiţi. Dacă nu poţi face faţă, te dai la o parte, eu sunt de principiul acesta, nu omul trebuie să sufere că tu ai probleme, trebuie să fii mereu prezent în rîndul oamenilor.

„Am fost persecutată de acest regim comunist”

- S-a întîmplat adeseori să vă neglijaţi familia?
- Da, întotdeauna am neglijat-o, absolut totdeauna, chiar singurul meu concediu a fost cînd m-am operat în urmă cu cinci ani de zile la Spitalul Universitar dar, după operaţie am venit direct la birou, cu cîrja în mînă, dar am venit direct la birou. Nu am avut nici o zi de concediu de odihnă în 20 de ani şi lucrez şi duminică. M-am implicat datorită faptului că nu am fost nici membru PCR nu am fost nici în slujba comunismului, am fost persecutată de acest regim comunist şi mi-am jurat să fac oamenilor dreptate în mod condiţionat. Pierd foarte mult la salariu de cînd sunt preşedintă deoarece colegele mele cu aceleaşi studii iau în plus cu 7 milioane jumătate lei vechi, eu am gradaţie de merit care oricum aş fi avut-o anual, am sporul de predare, ştiu foarte bine că există nişte riscuri.

- Familia dvs. a fost de acord cu calea pe care aţi ales să o urmaţi?
- Soţul meu este cel care mă înţelege foarte bine, pentru că a avut şi el funcţii de conducere nedorite pe vremea regimului comunist, scos de la catedră în mod abuziv şi pus în funcţie de secretar adjunct, ori el ştie foarte bine că aşa i se întîmpla şi lui cînd avea această activitate… eu ştiu cînd plec, dar nu ştiu cînd vin, deci uneori plec şi la 10 noaptea din birou, uneori plec la 8, nu am un program de lucru fix, programul nu este afişat pe uşă pentru că aici biroul este deschis aproape non stop, mai nu dorm aici, în rest…

„20 de ani, fără să îmi depun candidatura, am fost aleasă”

- Şi ca satisfacţii profesionale?
- Satisfacţia acestei munci este că am fost dorită de oameni şi timp de 20 de ani fără să îmi depun candidatura la funcţia de preşedinte am fost aleasă 100% de către oameni, de către colegii mei membri de sindicat. Este o dovadă de recunoaştere a muncii mele şi a zbaterilor noastre. De fapt nu conduc eu singură, există un birou de conducere care se implică atunci cînd este nevoie, suntem foarte uniţi, avem şi Clubul Educatorului care este o activitate în plus, dar una peste alta, nu există om, să spună cineva din învăţămînt că, eu ca preşedintă nu i-am rezolvat problema, dacă omul are dreptate merg pînă în pînzele albe să îi găsesc dreptatea, chiar şi în instanţă mă duc. Dacă eu sunt convinsă că respectivele persoane au dreptate, mă implic nemijlocit şi îmi fac mii de duşmani. Nu are importanţă că sunt în duşmănie sau am fost cu IŞJ-ul, dar m-am implicat şi nu am lăsat oamenii la voia întîmplării şi oamenii cînd vin aici, vin ca la o icoană sfîntă, sunt foarte respectată de colegi şi chiar primesc sute de telefoane şi mesaje de Paşti sau de Crăciun, iar toate aceste gesturi mă fac să vin la serviciu cînd sunt chiar şi bolnavă. Pentru că ştiu că oamenii mă aşteaptă.

- Munca de sindicalist presupune o serie de activităţi pe care unii nu cred că le-ar face. De exemplu să strigaţi pe stradă, sau să spuneţi poezii la microfon, există vreun grad de ruşine în acest lucru?
- Nu este plăcut. Dar niciodată nu mi-a fost ruşine să îmi exprim public ceea ce simt, de fapt, eu exprim gîndurile colegilor mei şi trăirile lor. Şi chiar fac abstracţie de orice interpretare din partea unuia sau altuia, nu mă interesează pe mine ce zic cei de pe lîngă sau cei care vorbesc din invidie sau răutate. Gura lumii nu o poţi opri niciodată, dar cert este că oamenii din sindicatul acesta au încredere în mine şi chiar mi-au propus să rămîn şi după pensionare numai că eu nu ştiu dacă voi mai putea să îi reprezint. Sunt obosită, nu este uşor să ai un judeţ, să îi mulţumeşti pe oameni, mai ales că problemele se tot înmulţesc.

„Dacă voi fi sănătoasă îmi voi prelungi activitatea încă trei ani de zile”

- Cînd ar urma să vă pensionaţi?
- În mod normal la limită de vîrstă ar urma să mă pensionez în 2011, o să îmi mai prelungesc un an activitatea. Mandatul meu se sfîrşeşte în 2012, cînd va avea loc o conferinţă de alegeri, nu trebuie să las organizaţia la voia întîmplării şi datorită insistenţelor membrilor de sindicat dacă voi fi sănătoasă îmi voi prelungi activitatea încă trei ani de zile cît am voie. Totdeauna am fost cea care a fost împotriva prelungirii activităţilor celor care se pensionează pentru a lăsa tineretul să mănînce o bucată de pîine. Pe mine mă plăteşte grădiniţa unde sunt titulară, nu sunt plătită de sindicat. Dacă voi prelungi această activitate voi pregăti conferinţa de alegeri din 2012 şi voi da posibilitate oricărui coleg să depună candidatura.

- Apropos de acest lucru, în general fiecare lider sindical aflat la final de mandat obişnuieşte să îşi formeze oameni pentru preluarea ştafetei, la fel procedaţi şi dvs.?
- I-am pregătit pe colegii mei de circa 10 ani încoace. Avem oameni foarte capabili, oricînd gata să preia ştafeta, eu nu spun că nu o să îi ajut şi nu o să mai vin pe la sindicat pentru că e firesc.

- Ar exista o persoană care credeţi că s-ar descurca?
- Nu e numai o persoană, sunt 30. Biroul nostru de conducere are 30 de persoane. Oricine poate conduce pentru că au lucrat efectiv şi ştiu despre ce este vorba, m-au însoţit pe teren, în delegaţii. În ultimii doi ani i-am trimis în locul meu la şedinţe pe foarte mulţi, ca să îi formez.

„Suntem nevoiţi să ieşim în stradă”

- Pe data de 15 aprilie aţi participat la acel marş de protest pe străzile municipiului. Comparativ, cum erau acţiunile de protest odată şi cum a fost cea de ieri?
- Mie nu îmi face nici un fel de plăcere să ies în stradă, nici atunci şi nici acum, pur şi simplu suntem nevoiţi să ieşim în stradă. Ca să spun că a fost mai bun sau nu, eu nu fac astfel de afirmaţii, toate acţiunile înseamnă un efort din partea noastră şi o expunere publică de cele mai multe ori controversată mai ales din partea părinţilor şi din partea elevilor, chiar din partea celor care stau şi ne văd.

- Cum i-aţi simţit pe oameni?
- I-am simţit descurajaţi, i-am simţit foarte trişti, oamenii strigau din cauză că le-a ajuns cuţitul la os. Nu că ar ieşi doar pentru bani, oamenii într-adevăr atunci cînd nu au cu ce trăi strigă şi nu le mai pasă de cei din jur că se distrează, unii o iau drept o distracţie. Pulsul este următorul: descurajare, lipsuri, nevoi şi o viaţă grea, precară.

„În bucătărie am gresia ciobită în mai multe locuri”

- Vis a vis de inspectorii şcolari care s-au perindat pe la conducerea acestei instituţii, pe unii i-aţi criticat, pentru ca ulterior să reveniţi asupra declaraţiilor lăudîndu-i…
- Nu cred că am făcut acest lucru, pentru că am coloană vertebrală. Cu privire la venirea d-nei Macovei, am fost de părere că este un lucru bun pentru că fiind tînără aduce un alt suflu în învăţămînt şi un alt mod de abordare a problemelor şi de rezolvare a lor.

- Şi a adus?
- Da, a reuşit şi reuşeşte pentru că şi din cîte am înţeles din discuţiile cu domnia sa se implică şi îşi petrece multe ore acolo în Inspectorat şi pînă în zorii zilei uneori.

- Comparativ cu dl. Pavel Rusu?
- Eu am avut o colaborare, chiar dacă am avut foarte multe conflicte cu aceste conduceri ale IŞJ nu le-am avut că aşa am vrut, erau probleme care trebuiau să fie rezolvate. Am intervenit şi la federaţie care de patru ori s-a deplasat aici cu reprezentanţi ai ministerului pentru rezolvarea problemelor. Dar după ce am reuşit să rezolv aceste neajunsuri, eu nu le-am spus decît cuvinte frumoase celor care s-au perindat de-a lungul anilor pentru că oamenii mai greşesc şi nu sunt un om ranchiunos. Spuneaţi că întîi îi criticam şi apoi regretam, da, dacă e nevoie să îi critic, o fac aşa e felul meu, eu sunt Scorpion, eu nu am altă avere decît demnitatea mea, pe mine nu mă poate cumpăra nimeni. Toţi cei care au crezut că mă pot pe mine cumpăra s-au înşelat amarnic. Puteam în aceşti ani să devin miliardară sau să am nu ştiu ce vile sau averi. Vreau să vă spun că singura mea avere este apartamentul de pe vremea lui Ceauşescu şi dacă veniţi la mine şi vă invit într-o zi acasă, o să vedeţi că în bucătărie am gresia ciobită în mai multe locuri şi am pus cîte un preşuleţ. Cu trei copii nu a fost uşor să mă descurc şi nici dacă cineva mi-ar da vile poleite în aur pe degeaba nu le-aş da. Nu-mi trebuie decît un pat în care să dorm şi un televizor la care să mă uit, pentru că eu dacă văd ştirile naţionale, pentru mine înseamnă foarte mult, înseamnă relaxare totală. 

Interviu realizat de Gabriela ERDIC