Interviuri
Ada D'Albon, nepoata lui Sadoveanu, între debutul de la Botoșani și viața în exil: Nimeni nu a îndrăznit să trăiască ce am trăit noi / Am fost foarte singură la Botoșani, extrem de singură! - FOTOGALERIE

O poveste de viață fascinantă, construită pe un fir care se confundă deseori cu istoria unui timp greu încercat.

Ada D'Albon s-a născut la 7 iunie 1944, în Cehia. Acolo, la Praga, tatăl ei era diplomat în delegația României. Tot acolo se cunoscuseră părinții, chiar dacă amândoi veneau din Iașul moldav. După numai două luni, viața familiei D'Albon lua o întorsătură cruntă: România întorcea armele, iar în ambasadele ocupate de nemți toți diplomații, inclusiv familiile lor, sunt luați prizonieri, urcați în trenuri și duși în Germania. Pe drum, pentru că nu mai avea lapte să alăpteze, Rodica D'Albon își hrănește copila abia născută cu coji de cartofi fierte în apa de la locomotivă. Mai târziu, familia reușește să fugă în Italia. Rudele de aici îi ajută să reintre în diplomație. Fetița crește, până la doi ani, într-o mănăstire de maici.

 

Sunt chemați în România de către Valeria, sora mamei. Valeria se căsătorise cu Mihail Sadoveanu, astfel că familia D'Albon se întoarce în țară și locuiește alături de marea familie a scriitorului până în anul 1961.

 

 

Ada D'Albon se căsătorește cu Laurențiu Azimioară, cel care i-a fost și primul profesor de teatru. Li se naște un copil, Ion. După moartea lui Mihail Sadoveanu, presiunile în țară au devenit insuportabile. Părinții emigraseră din nou, iar comuniștii nu priveau cu ochi buni acest lucru. Astfel că în 1981 pleacă și Ada d’Albon alături de soțul ei, mai mult alungați de un regim căruia le deveniseră dușmani.

 

Își amintește cum chiar Octavian Cotescu, pe atunci rector la Institutul de Teatru, i-a chemat pentru a-i avertiza: „Dacă mai rămâneţi, să ştiţi că Laurenţiu nu mai e conferenţiar, iar tu, Ada, nu mai ai nicio şansă să urci pe scenă aici, în ţară“.

 

Pleacă la Paris, în 1981. Cu greu, cu eforturi supraomenești, înființează acolo un teatru, Teatrul de l’Orme. Unul dintre cele mai frumoase din Paris, se spune și astăzi.

 

Ada d’Albon a debutat pe scena de la Botoșani. Erau anii 1969-1970. Primul rol a fost în „Acul cumetrei Garton“ (farsă engleză) la Teatrul ”Mihai Eminescu”.

 


*În farsa englezească „Acul cumetrei Gurton“, la Teatrul din Botoşani

 

Regia spectacolului „Acul cumetrei Garton“ (farsă engleză) era semnată de Zoe Anghel Stanca (n. 1920, Cluj-Napoca – m. 2015, Snagov). Asistent regie era Eugen Traian Bordușanu, iar scenograf decor Elena Buzdugan. Tot Zoe Anghel Stanca semna scenografia și costumele. În distribuție îi regăsim, pe lângă Ada d’Albon, care interpreta personajul Cumătra Gurton, pe Sergiu Boiangiu, Teodor Brădescu, Carmen Burlacu, Teodor Buzea, Dumitru Ianculescu, Dorina Păunescu, Mihai Păunescu, Dumitru Petrescu, Gheorghe Tara, Ana Vlădescu Aron.

 

Ada d’Albon a mai jucat, apoi, şi în filmele „Concert din muzică de Bach“, „Fraţii Jderi“, „Tănase Scatiu“ şi „Frunze care ard“.

 

În 2017, actrița a publicat autobiografia în limba franceză „Dernier été en Bretagne. Récit d’exil“, apărută ulterior și în limba română, la Editura Curtea Veche (”Ultima vară în Bretania”). O poveste de viață fascinantă, pe care vă invităm să o parcurgeți cu răbdare.

 

 

”Am fost foarte singură la Botoșani, extrem de singură!”

 

-Doamnă Ada D'Albon, biografia dumneavoastră este fabuloasă, cu pagini ce se pot transforma oricând în secvenţe cinematografice. Biografie care conține, iată, şi numele unui mic oraş din nordul ţării. Este vorba despre debutul dvs. în teatru, care s-a petrecut pe scena de la Botoșani.

 

-Pentru că, așa este, debutul este obligatoriu să se scrie peste tot. Dar eu am jucat și înainte de a termina facultatea. Am scris și o piesă de teatru preluată de Institutul de Teatru și am jucat-o la festivalul studențesc din Erlangen, în Germania (”Nenorocirile din dragoste ale lui Arlechino”, nota red.), era prima mea ieșire în Occident. Am făcut film până atunci...

 

 

 

-Și cum ați ajuns la Botoșani?

 

-Eram obligată să fiu angajată undeva, pentru ca apoi să pot veni în București.

 

-...celebrele repartiții din vremea comunistă!

 

-Da, exact! De fapt am fost repartizată inițial la Brăila, am refuzat și atunci am ajuns la Botoșani. Acolo am jucat într-un spectacol-coupe, două piese, o farsă franceză și o farsă englezească, ”Acul cumetrei Gurton”.

 

-Care era atmosfera din Botoșanii anilor 70?

 

-Eu am ajuns la Botoșani într-o cabină mică, la teatru, doar cât intra un pat și o jumătate de masă. Această cabină era cabina actorilor. Deci, seara, când se jucau spectacolele - erau două săli la teatrul din Botoșani, una mică și una mare - trebuia să ies din cabină pentru că intrau zece actori acolo.

Am fost foarte singură la Botoșani, extrem de singură! Nu pot să spun că am legat prietenie cu cineva în perioada cât am stat la repetiții și în spectacole. Nici nu am stat foarte mult la Botoșani, căci nu am jucat nonstop. Am stat un an și jumătate și jucam în perioade.

În primul rând, repetițiile erau încântătoare. Pentru că, chiar dacă nu eram prieteni, cu actorii mă înțelegeam foarte bine pe scenă. Dintre actorii cu care am jucat era Gelu Ivașcu, partenerul meu. Sigur că erau toți încântători. Zoe Anghel, care a fost profesoara mea, cea care m-a pregătit pentru institut...

 

-...și care semna regia spectacolului!

 

-Regia, da. Soțul meu rămăsese în București, deci era complicată toată viața mea. Spectacolul a fost absolut neașteptat, am fost și la Iași, un succes mare. Dar apoi au început turneele în sate. Doamne-Dumnezeule!

 

-Culturalizarea la sate, cum i se spunea atunci.

 

-Da, era obligatoriu. Jucam în cârciumă. Și în fundul sălii erau oameni care beau țuică (râde). Noi eram pe scenă și din fundal auzeam: ”de unde ți-ai cumpărat rochia?” Ca să ieșim la toaletă, cum eram și cu rochii lungi, că era farsă din Evul Mediu, mergeam prin păpușoi, și era iarnă, ningea, era zăpadă cum numai în Moldova mai găsești... Noi, printre resturile de păpușoi... Râdeam cu lacrimi!

La Botoșani, o singură dată am fost invitată cu Zoe Anghel la o familie de actori mai în vârstă. Atât. Odată ce terminam activitatea în teatru, nimeni nu mai venea cu mine. Eram singură. Ori făceam plajă sus, pe acoperiș, căci cabina mea avea geamul direct spre acoperiș. Făceam plajă de una singură și citeam ori plecam prin oraș să mă plimb, să văd case... Dar nu întâlneam oameni, nu aveam contacte. Eram trecătoare, știa toată lumea că vreau să plec la București. Apoi a venit Sorana Coroamă, voia să mă distribuie nu mai știu în ce piesă, și nu m-a mai lăsat soțul meu. Am venit în București...

Singurul lucru care a fost extraordinar de dezagreabil a fost că, la teatru, cabina a fost invadată de ploșnițe. Am făcut o pauză de Botoșani ca să se dezinfecteze, timp de două săptămâni, cu Verde de Paris. Nu o ploșniță-două, era plin! Groaznic! Și apoi a fost o toamnă lungă, până a venit iarna cu turnee... Și după repetiții sau dimineața, când nu aveam nimic de făcut, plecam prin Botoșani să mă plimb. Parcul era sublim, cum e toamna. Mă plimbam singură. Am fost foarte mult singură, extrem de mult singură. De aceea nu pot să spun că m-am pătruns de ceea ce se numește atmosfera Botoșaniului. Aveam problemele mele de spectacol. Seara de singurătate...

 

 

”Dacă mai stăteam la Botoșani, nu mai puteam pleca”

 

-În toată viața, apoi, de teatru, de spectacole. V-ați mai întâlnit vreodată cu acest gen de experiențe precum cele trăite în satele Botoșanilor?

 

-Nu! Niciodată! Noi ne-am făcut teatru aici, la Paris, după vreo 20 de ani. Am jucat în toată Franța unde puteam avea angajamente, până ne-am făcut teatru. Noi am venit în 1981 și abia în 2001 sau 2002 am reușit să ne facem un teatru închiriind o sală. O sală la subsol, unde era o mizerie îngrozitoare, unde fusese un lac și apa era de un metru și ceva... Am muncit cu mâinile, cu actorii pe care îi formam noi. Am făcut un teatru minunat, dar am muncit absolut ca muncitorii, pe schele. Am spart ziduri, am spălat, am pus parchet, tot ce trebuie pe scenă.

 

-A fost dificilă trecerea aceasta de la teatrul de stat din România la cel din Franța?

 

-Nimeni nu poate să știe ce înseamnă, într-o țară străină, unde niciun român nu a putut să facă ce am făcut noi... Vă spun de ce... Noi nu am câștigat niciun ban. Singurii bani pe care îi câștigam erau cu cursurile de teatru. Pentru că aveam un copil și trebuia să îmi plătesc chiria și mâncarea... Dar teatrul înghițea enorm... Chiria, lumina, căldura, costumele, actorii. Enorm! Noi eram tot timpul datori.

Dar tocmai acesta e motivul pentru care nimeni nu a îndrăznit să trăiască ce am trăit noi. Dar pentru noi a fost o enormă bucurie. Enormă! Enormă! Nu am depins de nimeni, absolut de nimic. Făceam ce voiam în teatrul acela. Am jucat tot ce am vrut. A fost insula noastră în exil, a dat bucurie foarte multor actori francezi. Pentru că am format mulți actori francezi, am avut sute de elevi pe mână.

Deci, nu, experiența cu ploșnițele nu am mai avut-o, dar am avut alte experiențe. Eu cu mâinile mele am spălat ziduri, tavane, closete...

 

-Diferențe enorme față de teatrul din România...

 

-În România, da, aveai un salariu foarte mic, dar îl aveai. M-aș fi putut instala la Botoșani, unde mi se oferea un apartament. Dar eu nu voiam să mă instalez la Botoșani absolut deloc. Soțul meu lucra în București și, dacă mai stăteam la Botoșani, nu mai puteam pleca. De asta am acceptat să stau în cabină la teatru.

Eu am fost educată în așa fel încât m-am adaptat întotdeauna, în toate condițiile. Niciodată nu pot să spun că am suferit de condiții grele. Am suferit din alte puncte de vedere. Din punct de vedere uman, din felul în care am fost dată afară din țară. Chiar la Botoșani anumiți actori mă priveau cu ochi cruciș...

 

 

”Nu am avut zi de 40 de ani să nu lăcrimez după România”

 

-Avea legătură cu înrudirea dvs. cu scriitorul Mihail Sadoveanu?

 

-Da! Plus faptul că mă numesc  D (apostrof) Albon. Două păcate considerate pete negre care au terminat prin a mă da afară din țară efectiv. Eu nu am plecat de bună voie, nu am vrut să plec. Asta am spus-o peste tot. Nu am putut să mă întorc până la moartea lui Ceaușescu, nu am avut voie.

 

 


(Ada D'Albon alături de Mihail Sadoveanu, 5 noiembrie 1960, cu un an înainte de moartea scriitorului)

 

 

-V-a fost dor mereu de România...

 

-Nu am avut zi de 40 de ani să nu lăcrimez după România. La mine s-a instalat o boală. Nu regret faptul că am venit aici, nu aș fi scris niciodată cărțile mele în alte condiții. Aș fi scris altceva, poate. Am cunoscut lucruri extraordinare, nu regret, dar de plâns pentru România... E o catastrofă pentru mine. Nu m-am adaptat în Franța. Nu iubesc Franța decât prin frumusețea ei. Oamenii au un univers foarte bizar. Am prieteni francezi care mă iubesc, dar nu e suficient. Te primesc bine dacă faci afaceri, orice altceva, dar să vii ca român și să ai succes la nivel cultural în Franța pentru ei este ceva absolut insuportabil.

 

-Totuși, v-ați făcut iubită, plăcută, apreciată și acolo.

 

-Eu am crescut actori. Timp de 3-4 ani i-am format, apoi au rămas alături de mine timp de 10-15 ani, am jucat în atâtea piese și am petrecut vacanțe împreună... Bineînțeles că te legi de oameni. Dar oamenii aceștia nu reprezintă Franța, ci o unire între România și Franța. Ei au descoperit în ei valori pe care nici nu și le imaginau. Francezii au o educație foarte introvertită. Ei nu trebuie să își exprime sentimentele. Ori eu sunt exact contrariul. Eu îmi exprim toate sentimentele public, nu văd de ce aș avea această pudoare când sentimentele mele sunt atât de frumoase.

E mult mai acceptabil pentru lume să scrii pe hârtie înjurături și răutăți decât să scrii sentimente frumoase.

 

 

”Eu nu asociez și nu confund comportarea unor oameni cu poporul”

 

-Se și vede din bucuria cu care scrieți. Se simte atenția, se vede minuțiozitatea, plus tot ce înseamnă frazarea și mai ales respectul pentru cel care vă citește. Niciodată nu lansați public un cuvânt la întâmplare, totul e scris cu mare grijă și cu mare respect.

 

-Da. Am un foarte mare respect pentru ființa umană. Indiferent de cât de urât s-au purtat unii oameni cu mine. Eu nu asociez și nu confund comportarea unor oameni cu poporul. Nu pot. Eu am trăit vacanțe enorme la Mănăstirea Neamțului, vacanțe lungi, din acelea de trei luni pe an. Și în Casa Sadoveanu, bineînțeles. Cu un respect deosebit față de personalul din casă. Eu nu aveam voie să ridic tonul la personal. Dar nici nu era nevoie să ridici tonul...

Ce era foarte frumos, în casa de la Mănăstirea Neamțului, veneau țărănci care ajutau la gospodărie. Mă iubeau atât de tare încât mă luau și câte două-trei zile la ele acasă, mă învățau să cosesc fânul, că mulg vaca... Era ceva de o frumusețe extraordinară, aproape idilică... Dar nu era idilic de fapt, pentru că în casele lor aveau și ele purici, closetul în curte, nu era foarte curat. Nu era deloc idilic, dar mie mi se părea un basm ce trăiam acolo, între oamenii aceștia. Pentru că erau iubitori, dacă mă spăla o femeie pe cap – eu aveam 7-8 ani – mă trăgea de păr ca să îmi crească părul și nici nu clipeam... Îmi făcea plăcere.

 

-Pe de o parte acest basm... De cealaltă parte, atmosfera din casa Sadoveanu, cu oamenii aceia aleși, cu întâlnirile de la cenaclu. Nu aveați senzația că trăiați între două lumi?

 

-Două lumi, da. Dar care se respectau extraordinar. Eu nu îmi aduc aminte ce este aceea lipsă de respect. Că era Moș Gheorghe care venea cu laptele sau că era Anica, cea care freca podelele. Era respectată ca o persoană deosebită, ceva ce nu am mai întâlnit în altă parte.

 

-Asistați și la întâlnirile din salon, la întrunirile organizate de marele scriitor?

 

-La Mănăstirea Neamțului veneau strict prietenii. Și din când în când venea în vizită Madame Bulandra, stătea o zi sau două, venea Patriarhul, mi se pare că a fost și Gheorghiu-Dej la un moment dat. Acestea erau vizite. Se stătea în trei case. Casa în care stătea Sadoveanu și încă două case închiriate. Copiii lui Sadoveanu au fost 11, au murit pe parcurs, dar au rămas totuși foarte mulți. Deci veneau copiii, veneau prieteni foarte intimi. Eu foarte de aproape îl știu pe Ionel Pop, îl știu pe Lesnea care stătea mult la noi. Nu erau toate somitățile care veneau în casa de la București. Acolo erau întâlniri seara.

Eu eram copil. Sadoveanu a murit când eu aveam 17 ani. Și când aveam 14 ani el deja nu mai vorbea, era paralizat după două atacuri cerebrale. În schimb eram prezentă de Crăciun, de Anul Nou. Era plin de oameni extraordinari. Era un fel de bucurie permanentă să trăiești. Eu asta am învățat: să mă bucur să trăiesc. Sigur că aveam angoasele mele, dorințele mele, amorurile mele. Doream să scriu, scriam prost, școala mă plictisea. Eram foarte singură.

Erau plecări din Mănăstirea Neamțului la hramuri, cu carul cu boi, cu mâncare, prin pădure. Aceste lucruri nu se pot uita.

 

 

”Cea mai bună prietenă a mea era Olga Tudorache”

 

-Dintre urmașii lui Mihail Sadoveanu, de la cei 11 copii, astăzi mai mențineți legătura cu cineva?

 

-Doi au fost și numai doi mai sunt. Două fete, din 11 copii, au avut la rândul lor copii. Tincuța Ecaterina a făcut pe Mihai, care e astăzi în Germania, foarte bătrân. Și fata Liei, Smărăndița, care a făcut teatru și care a fost actriță la Bârlad, Smaranda Herfurt. Ei sunt mai mari cu vreo 7 ani decât mine.

 

-Până ați plecat la Paris ați continuat să lucrați în București?

 

-Da. Împreună cu soțul meu. El punea în scenă, eu eram totdeauna prezentă. Eu am conceput la toate spectacolele soțului meu și decorurile și costumele, chiar dacă după aceea le făcea un scenograf. Eu nu am școală în scenografie, dar le desenam și le explicam clar. Cumpăram eu materialele și nu lipseam de la nicio repetiție a soțului meu, doar atunci când am născut nu am fost prezentă, la ”Unchiul Vanea”.

Cea mai bună prietenă a mea era Olga Tudorache, cu care soțul meu a lucrat foarte mult. Și Irina Răchițeanu. Soțul meu a deschis Teatrul Național nou cu Irina Răchițeanu în ”Medeea” (premiera pe 29 ianuarie 1975, nota red.). Eu am făcut traducerea. Cam asta este viața mea, foarte aventuroasă, foarte plină de evenimente.

 

-Asta se vede și în cartea dvs. Și reiese și din toate interviurile acordate de-a lungul timpului. Remarc, de asemenea, faptul că de fiecare dată când sunteți numită ”nepoata lui Sadoveanu” adăugați imediat: ”nepoata prin alianță”. O alianță, cum îi spuneți, din pricina căreia ați avut mult de suferit în România.

 

-Da, am avut de suferit. Dar cred că am avut mai mult de câștigat decât de suferit. Am avut de suferit în sensul că mă durea foarte tare, mai ales în perioada adolescenței. Este foarte dureros! Și în facultate oamenii mă priveau cruciș. În special colegii mei. Eu eram acolo pentru că aveam pile, asta considerau ei. Dar nu am avut în viața mea pile și nimeni pe lume nu m-a ajutat. Nici astăzi. Eu scriu și cu asta basta. Că am succes pe Facebook e o întâmplare. Nu mă așteptam, nu acesta era scopul meu.

Am mai fost întrebată de curând care este diferența dintre actorii de atunci și cei de acum. Nicio diferență! Depinde ce are în pântece și depinde dacă este hăruit de Dumnezeu și dacă dă peste un regizor bun.

Pasiunea este aceeași, munca este aceeași dacă iubești, dacă înțelegi teatrul. Teatrul este rezultatul unui suflu divin, îl faci cu sentiment religios – nu vorbesc aici de sentiment religios creștin... – nu are niciun sens să merg la teatru să ascult un text pe care pot să îl citesc acasă, că actorul ăla a învățat bine pe dinafară și știe să pună virgulă și știe să pună un semn de întrebare... Nu e suficient!

 

 

”Nu cred că mai am posibilitatea să vin în România”

 

-Cum v-ați crescut copilul, despre care știm că s-a născut în România și avea trei ani atunci când ați părăsit țara. Cum l-ați educat în Franța?

 

-Eu la 9 aveam curs, seara aveam spectacol, mă ocupam și de copil să fac lecțiile cu el. Îl luam cu mine la toate repetițiile, astfel că pe la 7 ani – știu că pusesem Hamlet și repetam noaptea, pentru că erau 50 de grade afară ziua– și el știa tot Hamlet pe dinafară. Când actorii nu știau, el le sufla replicile. În limba franceză, firește.

 

-Ați crescut un francez sau un român? În ce spirit l-ați educat?

 

 

-În amândouă. Povestea întreagă o scriu în carte, despre cum copilul meu a început să vorbească bine românește. Copilul meu a început să vorbească românește pe la 12 ani. Până atunci a refuzat. Eu îi vorbeam românește, pentru că era normal. El era 8 ore pe zi la școală. Or el învăța noul vocabular în franceză. Eu îi citeam, în schimb, tot Creangă, tot Ispirescu, cu tot ce se putea. Caragiale... El înmagazina românește. Și brusc, dar brusc!, într-o zi și-a dat drumul și a vorbit perfect românește. Perfect!

 

-În interiorul lui exista limba română, pe care i-ați citit-o ani și ani...

 

-Absolut! Pe care i-o vorbeam. I-am vorbit franțuzește doar când erau alți oameni de față. Dar acasă i-am vorbit doar românește. I-am cântat, l-am învățat rugăciunile în românește și așa mai departe. Nu a făcut școala românească, a învățat acum, la 44 de ani, să scrie bine românește. Pentru că eu îi dictez cărțile mele să le treacă pe ordinator, căci eu scriu cu mâna pe hârtie.

 

-După 40 de ani de Franța vorbiți o limbă română cuceritoare, fără niciun pic de accent franțuzesc. Ca și cum nu ați plecat niciodată din România...

 

-...păi nu am plecat din România! Eu tot în România mă aflu! (râde). Da și nu! Uneori, cuvinte care au aceeași rădăcină, ba chiar foarte asemănătoare, mă pun în dificultate, nu mai știu dacă sunt în românește sau în franceză, trebuie să mă uit în dicționar. Se pronunță aproape la fel și mă zăpăcesc un pic, recunosc.

Ca educație, copilului meu cred că i-am dat dragostea de viață. Știe să râdă! Îmi ador copilul pentru cum știe să râdă! Toate bancurile românești i le-am spus, și în franceză... Francezii nu pricep bancurile românești...

 

-Ați fost în România vara aceasta...

 

-Cred că nici regele nu a avut o primire în România cum am avut eu de la oameni. Jos pălăria! Fiului meu nu îi venea să creadă. Oameni de toate vârstele, de toate ocupațiile. Extraordinar! De la femeia care servea în hotel până la oamenii de pe stradă. Așa ceva nu voi uita în toată viața mea. Nu cred că mai am posibilitatea să vin în România, este foarte complicat, m-a costat foarte mult... din ce nu am. Eu nu câștig nimic pe cărți, tot ce fac e benevol. Eu nu am fost niciodată angajată. Pensia mea este absolut ridicolă…

 

-Vă mulțumesc mult, doamna Ada D'Albon, pentru răbdare!

 

-Cu mare plăcere!

 

 

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store
POVESTEA tânărului din Botoșani care aduce pe Pietonalul Unirii un festival culinar cum n-a mai fost: Pături pe iarbă, hamace între copaci, concerte stradale și... chef Foa – VIDEO & GALERIE FOTO
Botoșaniul și botoșănenii au rămas de prea mult timp captivi în seria festivalurilor care presupun mici și bere la pahar, într-un decor de terase învăluite în fumul grătarelor.Orașele mari se bucură de aproape 10 ani de evenimente stradale cu muzică de calitate și incursiuni culinare în jurul lumii.
Povestea impresionantă a Alexandrei, ”Fata cu cărțile”: Din Botoșani în Cipru și înapoi în România, pentru a ajuta copiii bolnavi – GALERIE FOTO
A visat mereu în cuvinte. Să le scrie, să ademenească poveștile și să le redea vieții. Cu timpul, între ea și cuvânt a apărut o sfiiciune de neînțeles, un soi de teamă, de neîncredere. Atunci a avut curajul să pună punct și să o ia de la capăt. Nu știa că, într-un alt fel, într-o altă lume, se va întoarce la cuvânt. Cuvântul din carte.
Elena Cardaș, viața printre meteoriți și destinul ”dulce-amărui” al unui medic scriitor: Pentru mine cancerul a fost o mare lecție / Nu cred în familiile perfecte, nici în profesioniștii perfecți
Pe Elena Cardaș o cunoaște multă lume. Mai ales de când și-a asumat în comunitate roluri care multora le-au fost incomode. Este omul care a luptat cu birocrații și cu mentalități învechite. Este scriitorul care s-a salvat de propriul destin scriind în trei săptămâni un roman ”în mare parte” autobiografic. Este medicul care a învățat lecția pacientului atunci când cancerul i-a arătat că ”limita e cerul”.
Roxana Gherasim: Am învățat să apreciez mai mult oamenii care vin pentru o scurtă perioadă în viața mea / Sărbătorile vor fi mereu cu un ochi care plânge și cu unul care râde
A fost profesoară, dar s-a implicat și în tot ce înseamnă cultură, voluntariat, jurnalism. Chiar dacă trăiește de ani buni în Germania, nu s-a desprins niciodată cu adevărat de Botoșani. Revine acasă de câte ori se ivește prilejul. Primul drum îl face mereu la părintele duhovnic, apoi se oprește la mormântul mamei. Și-a păstrat prietenii, pășește pe aceleași alei și se bucură de oamenii orașului după care va tânji mereu.
Tânără referent de la Centrul de Creație și arta încondeierii ouălor: Așa ar fi corect să fie de culoare roșie / Tehnica cu ciorapul este cea mai cunoscută
Ouăle încondeiate nu lipsesc de pe masa românilor în zilele de Paști. De toate culorile sau doar roșii fac parte mereu din meniul pascal. Majoritatea gospodinelor păstrează cu sfințenie tradițiile și își arată măiestria în fiecare an.
INTERVIU Constantin Boștină, fost secretar personal al lui Ceaușescu și ex-prim-vicepreședinte al Consiliului Popular Botoșani: Ceaușescu trebuia înlocuit, dar nu așa, nu prin împușcare / M-am simțit foarte bine și în perioada de dinainte de 1989 și mă simt bine și acum - VIDEO
După 32 de ani în care s-a manifestat aproape exclusiv ca un capitalist, Constantin Boștină a reapărut în atenția publică din postura de fost demnitar în regimul totalitar. Aceasta după ce a scos pe piață cartea ”În ochii ciclonului, am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu” plină cu dezvăluiri din intimitatea cuplului dictatorial.
Istoricul Remus Tanasă: Locuitorii Botoșanilor par să trăiască doar cu regretul că orașul a pierdut rolul (mai) însemnat pe care l-a avut în trecut
Născut în Botoșani, cu trei ani înainte de căderea regimului comunist, Remus Tanasă este astăzi – la doar 36 de ani - nu doar un apreciat istoric, ci și unul care are curajul de a aduce din trecut valori la care societatea, nu doar cea românească, pare să fi renunțat de mult.
INTERVIU premieră cu Doru Constantin, administratorul șef de la „Apă”! Nova Apaserv își schimbă direcția: Era o delăsare, un dezinteres VIDEO 
Povestea oamenilor care s-au autodeclarat „salvatorii” companiei Nova Apaserv de la Botoșani a fost răsfoită de botoșăneni de prea multe ori. Și nu a fost una cu happy-end. Planuri, strategii, obiective, reforme și schimbări de paradigmă. Suntem în fața unui nou „punct și de la capăt”, care poate însemna o călătorie într-un sentiment de deja-vu. Sau poate direcția corectă. 
INTERVIU în oglindă: Paula Berențan – Tiberiu Manolache, noii subprefecți ai Botoșanilor: De ce s-a considerat că sunt persoana potrivită? / Întâi trebuie să ne așezăm la locurile noastre VIDEO
Suflu proaspăt în două importante funcții de la județ: doi tineri cu mai puțină notorietate în viața publică și administrativă botoșăneană au intrat în echipa de conducere a Prefecturii alături de „veteranul” Dan Nechifor, prefectul județului.
În OGLINDĂ, de la cititor la autor: Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii / Să scriem ceea ce e purtător de conținut, nu doar conținut purtător de mesaj
Botoșăneanul.ro vă aduce astăzi în Oglindă doi autori. Doi creatori care, înainte de a semna pe copertă, au fost cititori-scotocitori de carte. O călătorie pe care le-o propunem și pe care o dorim de folos multor cititori care visează ca, într-o zi, să devină autori.
INTERVIU Mirel Manea: Destinul eu mi l-am făcut / Muzica nu are bariere și nici granițe - VIDEO
Ce s-ar mai putea spune despre un botoșănean care a cântat în orașe pe care mulți dintre noi nu le vedem decât prin filme? Ce am mai putea afla nou după sute de articole și emisiuni? Și totuși, între un concert la Atena și unul al Filarmonicii ”George Enescu” Botoșani, am încercat să îl descoasem pe Mirel Manea, prim-trompetistul care a cântat de la Vatican până la New York și de la Roma până la Monte Carlo. Ce am aflat puteți vedea în interviul de mai jos.
Florentin Țuca: Nu avem de-a înfrunta un ”anti-Eminescu” fățiș, dar, în atmosferă, se simte că Eminescu deranjează în continuare
Florentin Țuca este avocat, dar mai presus de toate este un om de Cuvânt. Format în școala românească de Drept, perfecționat printre rafturile literaturii de calitate, și-a probat omenia și deopotrivă prietenia cu o osârdie rar întâlnită în instanțele românești, fără a se abate de la litera și, vom vedea, nici de la spiritul legii.
Gellu Dorian: Eminescu înseamnă în primul rând Botoșani, orașul în care s-a născut, a fost botezat, a făcut primii pași, a spus primele cuvinte
"La ce bun Cultura în vreme de restriște spirituală?", ne-am putea întreba astăzi, parafrazând celebra zicere a lui Friedrich Hölderlin, de acum mai bine de un secol și jumătate.
Contestată sau admirată, Iustina Irimia Cenușă, din postura de director: Singura afiliere pe care o am este dragostea față de cultura tradiționalăVIDEO & FOTO
Pentru unii observatori mai fini, numirea cântăreței de muzică populară pe postul de director interimar al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani a fost cumva previzibilă.Alții, în schimb, au asociat saltul în carieră al artistei drept înregimentare politică.
INTERVIU Andreea Cujbă, designerul vestimentar de la Botoșani care ne menține în tendințe: Ce purtăm în seara de Revelion? Care este culoarea anului 2022? Ce aruncăm din dulap?GALERIE FOTO
Este tânără, frumoasă și elegantă. Este un etalon vestimentar pentru multe dintre doamnele și domnișoarele din Botoșani care țin la imaginea lor. Andreea Cujbă este creatorul de modă botoșănean cu o ascensiune rapidă în ultimii cinci ani.
INTERVIU Oana Pușcașu: Botoșani este un oraș magnific, cu valori în domeniul artelor, cu oameni pe care îi iubesc - VIDEO concert de Crăciun Cheia Sol
La 35 de ani, Oana Pușcașu își păstrează proaspătă copilăria, construind în Botoșani o poveste care împletește inocența cu talentul, disciplina cu performanța.
INTERVIU Simona Radiș: Mai este nevoie de un aur olimpic pentru a deveni cunoscută la nivelul pe care mi-l doresc VIDEO
În luna iulie a acestui an botoșăneanca Simona Radiș a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Tokyo. În aceste zile sportiva cu care întreg județul se mândrește se află în cantonament, se pregătește din greu pentru a triumfa din nou.
FLASH INTERVIU Botoșăneanca Raluca Olaru, în fața elevilor de la Liceul Sportiv: Mă gândesc că o să câștig și atât  - FOTOGALERIE
Cu multă ambiție, Raluca Olaru a reușit să câștige trei medalii de aur la Campionatele Mondiale de haltere din luna mai.
Povestea fascinantă a dirijorului Victor Dumănescu: Fiu de preot, născut în refugiu, căsătorit cu o botoșăneancă și îndrăgostit iremediabil de muzică
Vineri, 17 decembrie, sub bagheta dirijorului Victor Dumănescu, pe scena Filarmonicii ”George Enescu” din Botoșani se va cânta Rachmaninov. Iar melomanii vor avea parte și de o primă audiție a unei lucrări excepționale.
Octavian Lup: Publicul este interesat de ceea ce se ascunde în spatele sunetelor, să vadă ce are omul acela în inimă atunci când cântă - FOTO&VIDEO
De-a lungul anilor a revenit constant pe scena de la Botoșani. A cântat alături de orchestra Filarmonicii ”George Enescu”, sub bagheta celor mai cunoscuți dirijori români: Tiberiu Oprea, Cristian Oroșanu, Petronius Negrescu, Bogdan Chiroșcă, Ilarion Ionescu-Galați, Matei Pop.
Intéressanta poveste de viața
2 ianuarie 2022, 10:26
Sondaj
Ce alegeți între o deplasare cu un taxi și una cu un automobil Bolt?
Taxi
Bolt
Prefer altceva
Declaraţia zilei
„La copii și adolescenți, de multe ori, depresia este mascată. Părinții, dacă nu sunt atenți la simptomatologia copilului, pot interpreta că are probleme de comportament, că așa este felul său, poate să-l eticheteze pe acel ...
starshiners.ro%20
Curs valutar
ieri
EUR
Euro
4.9480 lei
USD
Dolarul SUA
5.0712 lei
CHF
Francul elveţian
5.1139 lei
GBP
Lira sterlină
5.6665 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.4931 lei
XAU
Gramul de aur
270.7335 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2594 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.1686 lei
AUD
Dolarul Australian
3.2654 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.6803 lei
CZK
Coroana Cehească
0.2015 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6654 lei
Vremea
astăzi
Botosani
7.9 o C
Dorohoi
9.0 o C
Bucecea
9.1 o C
Darabani
8.5 o C
Saveni
8.8 o C
Ştefăneşti
8.0 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2022 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.