Interviuri
Diana Turcu, de la fetița cu trompetă la violonista îndrăgostită de Enescu: Sufletul rămâne întotdeauna acolo unde te-ai născut / Suntem sclavii muzicii, de aceea avem degetele rupte, chinuite, diforme…

Botoșani, Iași, Weimar, Zürich. Fiica unui artist trompetist și a unei soliste talentate. Îndrăgostită de Enescu și de perfecțiunea lui Heifetz, cu al cărui elev și-a perfecționat tehnica mâinii stângi.

Diana-Maria Turcu este un nume aproape necunoscut în Botoșani. Pentru că, pentru a-și împlini visul, a părăsit de timpuriu orașul natal, a călătorit, a studiat, a adăugat tehnicii simțirea care îl face pe un violonist să ajungă la inima publicului său.

 

 

Toamna pe Pietonal

 

O pasăre zgribulită, de-a lungul unui pietonal tomnatic. Pare să nu aibă vârstă, poate din cauza trupului firav, poate din pricina ochilor care cuprind tot infinitul. Și totuși, pe măsură ce te apropii, fragilitatea aparentă capătă forță, chiar dacă rămâne învăluită într-un mister ce nu se lasă prea ușor atins.

 

Orașul pe care ai impresia că îl știi nu contenește să surprindă. Pentru că dincolo de sfada mai-marilor zilei, în spatele zecilor de oameni străluciți, cu nume sonore sau la început de drum, alături de istorii mai mult sau mai puțin recente, există povești ce nu s-au spus niciodată. Despre oameni care au trecut pe lângă noi cu smerenie, slujindu-și arta așa cum doar marii creatorii au știut să o facă: într-o decență și o simplitate pe care rar le vedem.

 

În urmă cu câteva luni, bunăoară, s-a stins din viață un artist. Vasile Turcu a fost profesor de muzică, dar și instrumentist. Mai întâi la Ansamblul ”Cernegura” din Piatra-Neamț, apoi la Ansamblul folcloric ”Datina” din Botoşani. A fost un excelent trompetist, premiile obținute de-a lungul timpului în competiții naționale vorbind de la sine. Și-a cunoscut soția, pe Liliana, la concursurile de muzică populară. Ea a devenit solista lui preferată, care i-a dăruit apoi și două fete: Melexima-Elena şi Diana-Maria. Pe ambele, cei doi artiști deveniți părinți le-au inițiat şi îndrumat în domeniul muzicii.

 

Pe 4 mai 2021, Vasile Turcu a plecat la ceruri, după o suferință îndelungă, la doar 59 de ani.

 

Diana-Maria, fiica cea mică a lui Vasile Turcu și a Lilianei, are astăzi 32 de ani. Am întâlnit-o într-o zi de octombrie, când vântul pufnea mofturos frunzarele de pe Unirii. Vioiciunea pasului, agerimea privirii, dar mai ales bucuria care îi locuiește chipul fac din Diana Turcu o apariție fermecătoare.

 

 

Trompeta tatălui și vioara lui Enescu

 

-Este curios și aproape suspect faptul că, deși aveți deja o carieră internațională, aproape nimeni nu vă cunoaște acasă, la Botoșani.

-Da, m-am născut în Botoşani. Tatăl meu s-a născut în judeţul Suceava, iar mama într-un sat din județul Botoșani, în Vorniceni. Părinţii mei s-au cunoscut în Piatra Neamţ, la orchestra populară Cernegura. Era înainte de 1989, mama lucra la Poştă, de fapt a lucrat până în urmă cu şase luni la Poştă. Iar tata era angajat la orchestră, în Piatra Neamţ. Mama nu era angajată la orchestră, dar era solistă acolo. S-au întâlnit, după o lună s-au şi căsătorit. În doi ani s-a născut sora mea, iar apoi s-au mutat la Botoşani, pentru că mama a primit un post aici, la Poşta Română. Tata trebuia să cânte la Orchestra Rapsozii Botoşanilor, dar nu mai ştiu de ce nu mai era valabil postul, astfel că a lucrat la Datina, alături de Costică Lupu. Tata cânta la trompetă, dar preda şi muzica, a fost la Şcoala 11, la Şcoala 12... Absolvise liceul de artă la Suceava. Era nelipsit de la petreceri, nunţi, botezuri... Orice!

 


(Vasile Turcu a fost trompetist al Ansamblului ”Datina” din Botoșani)

 

-Deci la Botoșani ați prins drag de muzică…

-Am început primele studii cu tata pe la 4 ani. Am renunţat la grădiniţă ca să merg cu tata la orele de muzică, la şcoală. Şi tata mă lua în fiecare zi cu el, îmi plăcea foarte mult. El în particular preda trompeta, dar preda și la școală. Îmi plăcea foarte mult să merg cu el, astfel că eu de la 5 ani am început să cânt la trompetă.

 

-Nu era cam mare trompeta pentru o fetiţă de 5 ani?

-Ba da, era cam mare. De asta mama nu a fost de acord, pe motivul că „îţi vei strica creierii de la atâta suflat” (râde). Era un efort foarte mare, desigur, pentru o fetiţă de 5 ani, dar eu mă îndrăgostisem de trompetă şi deja începusem să cânt, după 3-4 luni.

 

-Ce alte amintiri mai păstrați de atunci?

-Mergeam la concertele săptămânale ale Filarmonicii Botoşani. Şi am auzit Rapsodia a doua de George Enescu. Era un moment de linişte, piesa încă nu se terminase, dar eu am început să aplaud puternic. Aveam 5 ani. În drum spre casă am întrebat-o pe mama cine a compus piesa, cine este compozitorul, mă îndrăgostisem pur şi simplu de acea muzică. Mama mi-a vorbit atunci despre George Enescu, cum cânta el la vioară. Sora mea cânta deja la vioară, ea în prezent este chiar profesoară de vioară la Liceul de Artă ”Octav Băncilă” din Iaşi. Mama încerca să mă corupă de la trompetă, de fapt. Dar eu deja mă îndrăgostisem de Rapsodia lui Enescu.

 

-Acela a fost momentul în care s-a produs cotitura?

-Da. I-am spus mamei: de mâine eu voi cânta la vioară. I-a crescut inima. L-am anunţat pe tata că voi renunţa la trompetă, a înţeles. Mi-au cumpărat o vioară de un sfert, foarte mică. Am început să învăţ în privat, cu doamna Marieta Baciu, care pe atunci cânta la Filarmonica din Botoşani. La 7 ani am dat examen de admitere la Liceul de Artă ”Ştefan Luchian”, am studiat cu doamna Ion Tatiana, iar la 15 ani m-am mutat la Iaşi, la Colegiul Naţional de Artă ”Octav Băncilă”, la vioară.

 

 

 

Iași, cu destinația Weimar

 

-De ce Iaşi?

-Sora mea se afla deja la Conservator la Iaşi, între timp m-a ascultat profesoara ei de vioară de la Conservator, doamna Maria Toronciuc. I-a spus mamei că ar fi mai bine să merg şi eu la Iaşi. Un oraş mai mare, multe posibilităţi. La Botoşani participasem deja la concursuri de canto, la olimpiade.

 

-Așadar, la 15 ani, începea o nouă aventură.

-Da! Apoi, la 19 ani, obţineam deja un contract la Opera din Iaşi, intrasem şi la Conservatorul „George Enescu”, dar am vrut să descopăr mai mult. La liceu începusem să merg la olimpiade naţionale, concursuri, câştigam mai mereu locul 1. Nu o spun cu mândrie, ci pur şi simplu pentru că nu mă aşteptam. Am şi luat o dată o diplomă pentru interpretarea unei opere de Enescu şi am fost foarte mândră, o dată pentru că Enescu era din Botoşani, apoi pentru că datorită lui începusem să studiez vioara.

În anul 3 de facultate am aplicat pentru o bursă Erasmus în Weimar, Germania, și am fost acceptată. Am renunţat la jobul de la Opera Naţională. Bursa Erasmus a fost pentru un an, apoi am obţinut şi examenul de Master la Weimar, plus un practicum pentru studenţi în orchestra din Jena, Germania.

 

-Cum au fost aceste schimbări: şcoala de muzică Botoşani, apoi cea din Iaşi, urmate de şcoala academică din Germania? Ați simţit de fiecare dată că urmează ceva mai greu, mai dificil?

-Am luat tot ce am putut de la fiecare profesor, chiar şi de la studenţi, de la oamenii din orchestră. Am învăţat foarte multe lucruri care m-au ajutat, şi tehnice, şi muzicale, şi cumva m-au făcut să progresez.

 

-Pentru un muzician aceste schimbări sunt benefice, sunt provocatoare, sau mai degrabă îl bulversează?

-Sunt provocatoare, sunt benefice şi necesare. De la fiecare profesor am învăţat lucruri care îmi vor rămâne pe viaţă. Şi sunt recunoscătoare fiecărui profesor: din Botoşani, din Iaşi, din Weimar, apoi din Zürich.

 

 

”Perfecţiune!”

 

-Zürich! Deci o altă destinație muzicală. Ce v-a determinat ca din Weimar- Germania, chiar înainte de a finaliza masterul, să priviți către Elveția?

-Din Weimar m-am hotărât să plec în Elveţia după ce am văzut pe Youtube un video cu un profesor nu foarte cunoscut pe atunci. Rudolf Koelman era ultimul student al marelui violonist Jascha Heifetz. Da, în Weimar începusem masterul, am făcut un an de practicum, dar m-am hotărât să plec în Elveţia. Am renunţat la masterul din Weimar şi am plecat în Elveţia, unde am intrat la master, la clasa lui Rudolf Koelman. Era un vis pentru mine. Am renunţat la Masterul din Weimar pentru că legea nu permitea să studiezi două astfel de programe în acelaşi timp. Iar visul meu era să studiez cu elevul lui Heifetz.

 


(Rudolf Koelman)

 

-În fapt, era încă o treaptă pe acest drum intens al pregătirii profesionale. Ce aducea nou această treaptă, ce adăuga ea în plus?

-Perfecţiune! Se ştie că Heifetz era un perfecţionist şi că avea o tehnică specifică a mâinii stângi. Dacă urmăriţi un concert de al lui e impresionant! E o anumită tehnică pe care eu îmi dorisem din tot sufletul să o învăţ. În Weimar aveam un profesor care a lucrat foarte mult la mâna mea dreaptă, asta considera el că ar trebui să lucrez atunci. Oricum eu eram foarte mulţumită de tehnica pe care mi-o formase doamna Maria Toronciuc, la Iaşi, de la dumneaei învăţasem să cânt fără contrabărbie, care se ştie că ia din vibraţia viorii. Mie îmi place să simt gâtul viorii. Mă îndrăgostisem de tehnica lui Heifetz şi acolo îmi dorisem să ajung, la profesorul Koelman, în Zürich. Am dat examenul de admitere, am fost admisă, am terminat primul master...

 

-În ce constă o admitere la acest nivel, în Elveţia? Cât de dificilă a fost selecția?

-Nu mi-a fost foarte uşor de la început, se ştie că Elveţia este una dintre cele mai scumpe ţări din Europa. Şi sunt consideraţi nonUE, dat m-am infiltrat uşor în lumea muzicală elveţiană. Sunt şi foarte multe restricţii în Elveţia privind străinii. Dar în prima lună aveam deja un contract cu Filarmonica din Liechtenstein.

M-am prezentat la examen, am cântat patru piese din epoci diferite. Bach, Concertul pentru vioară şi orchestră de Beethoven, Concertul de Prokofiev (1,2) şi un Capriciu de Paganini. Am fost acceptată. Examenele sunt destul de dure pentru că foarte mulţi studenţi aplică, din toată lumea. Cam 80 la sută dintre studenţi sunt străini, nivelul este unul foarte înalt, dar orice sacrificiu merită.

Acolo am terminat primul master, unde înveţi foarte mult repertoriu. Concerte romantice, clasice, până şi programul de sală înveţi să ţi-l faci singur. Te pregăteşte din toate punctele de vedere. În examenul final eu mi-am ales influenţele folk în muzica clasică. Şi am cântat Trio pentru violoncel, vioară şi pian de Dvorak, Sonata a doua de Enescu, integral, pe care o ador, Rapsodia pentru vioară şi pian de Pancho Vladigerov. Pancho Vladigerov este un compozitor bulgar, care a trăit în Zürich. Nu auzisem de el înainte, până când am auzit Rapsodia. Şi am mai cântat și Melodii lăutăreşti, de Sarasate.

Notele acolo sunt de la 2 la 6, am trecut cu foarte bine, cu 5,75.

Apoi am studiat al doilea master, Pedagogie muzicală, pentru că eu în Elveţia eu acum predau. Cânt şi concerte, dar pe lângă asta şi predau.

M-am îndrăgostit de Elveţia, de nivelul muzicii de acolo. Şi este o ţară superbă. E frumos să vezi lacuri în mijlocul oraşului, de pildă. Dar sufletul rămâne întotdeauna acolo unde te-ai născut. De asta am şi ales mereu să promovez compozitorii români, în special pe Enescu, care a şi locuit o vreme în Elveţia.

 

 

”M-am născut aici, de unde a plecat și Enescu, e mândria mea”

 

-Când ați început al doilea master în Elveția?

-În 2019, și l-am finalizat anul trecut în septembrie. La al doilea master, Pedagogie muzicală, am cântat Octetul de Enescu la examenul final. Examenul a constat chiar în a-l promova pe Enescu. Iar Octetul a fost cântat pentru prima oară la un radio elvețian, în Geneva, de noi, de formația noastră în care mai erau doi români.. Am fost foarte fericiți, era visul nostru. Este o piesă atât de complexă, deși Enescu a scris-o pe când avea doar 17 ani și jumătate și a terminat-o la 19 ani, iar nouă ne-a luat cel puțin cinci repetiții doar să o punem cap la cap. Enescu câștigase deja, la 15 ani, concursul de compoziție din Köln, iar la 19 ani, după ce a scris Octetul, ar fi trebuit ca lucrarea să fie cântată de dirijorul și de fiul dirijorului din Köln, dar aceștia au respins piesa, pe motiv că ar fi mult prea dificilă. În zilele noastre a început să fie foarte cântată, și în Elveția, dar nu numai.

Menuhin spusese într-un interviu că secolul 21 îi va aparține lui Enescu. Și este așa. Pentru că, uitați-vă numai la Festivalul Enescu, ce anvergură culturală!

 

-Înseamnă ceva acolo, în Elveția, faptul că veniți de acasă de la Enescu?

-Eu am spus că m-am născut aici, de unde a plecat și Enescu, e mândria mea. Are impact, sigur, pentru că Enescu este foarte iubit de muzicienii din străinătate. Lucrările lui sunt atât de complexe și geniale…

 

-Deci nici pe departe necunoscut și atât de minor, așa cum vrea cineva să ne inducă…

-Enescu este și va rămâne un geniu. Și unul dintre puținii compozitori prodigy, copil-geniu. În al doilea master am cântat și o lucrare de Erwin Schulhoff. Ei doi sunt foarte puțin recunoscuți ca prodigy. Sigur, Mozart, Mendelssohn Bartholdy… Dar mai este și Enescu și mai este și Erwin Schulhoff. Enescu este iubit și în Germania, și în Elveția, și în Italia, și în Ungaria. Săptămâna trecută m-am întors din Ungaria, unde am avut un proiect cu un ansamblu de muzică modernă. Și vorbeam cu compozitorul Ádám Kondor despre Enescu. Toți spun că este un geniu.

 

 

-Ce presupune să predai în Elveția?

-Predau în privat, dar am și concerte. În Elveția nu poți locui fără permisul de ședere, iar în timpul studiilor am beneficiat de un permis de student. Iar acum, din predat și din concerte, pot locui acolo și mă bucur enorm.

 

 

”Elvețienii sunt mai reținuți, dar au un respect special pentru români”

 

-Care este condiția artistului în Elveția, față de cea de aici, din România?

-Întotdeauna există respect față de artist. Toată lumea vede câte sacrificii facem pentru muzică, de asta am și plecat de acasă la 15 ani… Pentru muzică. Este adevărat că în Elveția artistul este foarte respectat și foarte bine plătit, dar banii să zicem că îi faci oriunde în lume dacă muncești, ești sănătos și îți urmezi visele. Din punct de vedere financiar, da, e o altă viață acolo. Dar da, muzica este foarte căutată în Elveția. O țară pe care deseori o privim doar ca fiind frumoasă, cu văcuțe, ciocolată… Dar arta este extrem de respectată. Uneori avem repetiții și concerte aproape zilnic. Oamenii vor muzică la absolut orice: la radio, în sălile mari, la evenimente private, zile private, spun și programul/ Eu am două agenții unde îmi vin evenimente săptămânal, le pot accepta sau respinge. Uneori am evenimente duble și trebuie să refuz. Cântăm la expoziții, lansări de carte…

 

 

-Cum este publicul din Elveția față de publicul din Germania sau România?

-Toți iubesc muzica. Sunt la fel de primitori peste tot. În România am cântat cu filarmonicile din Iași, Botoșani, Galați. Publicul a fost la fel de primitor. Până la urmă, muzica își spune cuvântul oriunde. Se știe că elvețienii sunt mai reținuți, dar e un respect special pentru români, ei știu că muzica se studiază aici, în România, de la 7 ani, ai examene grele… Au un respect special pentru români, pentru ucraineni, pentru că noi muncim de mici. Eu am știut mereu că muzica e direcția mea. Desigur, a contat și faptul că m-am născut într-o casă de muzicieni. Dar și bazele sunt foarte bine puse în România. În școala generală am avut un profesor de teorie muzicală – Viorel Mărâi - care îmi formase auzul atât de bine… Aici, în România, cât am studiat până la 15 ani, în Botoșani, am avut niște lecții de teorie muzicală extrem de bune. Și la Iași la fel. Este o seriozitate foarte mare.

 

-În Elveția cum comunicați?

-În germană. Dar și în engleză și spaniolă. Cu unii prieteni mai vorbesc și în română. Nu pot să spun neapărat că particip la evenimentele românilor din Zürich, pentru că nu mereu se potrivește programul cu al meu. Dar am mai mers la biserica ortodoxă, unde am mai cunoscut români. Iar acum merg la biserica greacă ortodoxă, e mai mare…

 

-Cum a fost perioada de pandemie? Ce a schimbat, ce a adăugat?

-Primul an de pandemie mie mi-a prins un pic bine. Pentru că eram într-un continuu du-te-vino, concerte, predat… Primele două săptămâni a fost dificil, nu era ritmul meu de viață, dar apoi am constatat că poate fi și benefică pandemia. Că am timp să studiez ce vreau eu, să fac sport, să vorbesc cu părinții mei oricând vreau… Am petrecut timp cu familia online. După câteva luni au început din nou evenimentele. Concerte online, evenimente private, concerte cu un număr mai mic de spectatori.

Iar statul elvețian ne-a plătit cu 80 la sută din suma concertelor anulate, ceea ce a fost foarte bine. Nu am suferit atât de mult, am luat-o ca pe ceva benefic. Acum a izbucnit din nou, dar suntem încă în ritmul normal de viață. Iar noi trebuie să ducem muzica mai departe. Degeaba interzici concertul dacă în autobuz oamenii stau lipiți unii de alții…

 

 

”Orice sacrificiu a fost pentru muzică și pentru părinții mei”

 

-V-ați pierdut și tatăl în această perioadă.

-Da, a murit din cauza unui stop cardio-respirator, nu a avut covid. A ajuns la spital, au reușit să îl stabilizeze, dar inima lui s-a oprit.

 

-A apucat să se bucure de succesul fetelor…

-De când am plecat de acasă eu am înțeles că treaba este foarte serioasă și că părinții mei fac multe sacrificii ca să ne crească. Nu a fost deloc ușor. Întotdeauna m-am gândit la ei. Orice sacrificiu a fost pentru muzică și pentru ei.

 


(Liliana și Vasile Turcu)

 

-Au fost oameni obișnuiți, fără mari resurse financiare. Cu toate acestea v-a sprijinit în toate proiectele și, iată, nici un vis al dvs. nu i-a speriat.

-Mereu au avut un trai decent, da, mi-au cumpărat ce mi-am dorit. O familie foarte decentă, cu oameni extrem de talentați. Mama obișnuia să mai cânte cu tata, dar de când s-a îmbolnăvit tata, în urmă cu opt ani, mama nu a mai cântat. Tata a câștigat multe concursuri naționale, competiții cunoscute și foarte grele, peste tot câștiga locul 1. Mama la fel, participa la concursuri. Le sunt recunoscătoare pentru totdeauna.

 

-Ce urmează acum, din acest octombrie 2021?

-Plec în Elveția și încep foarte multe proiecte. Acum mi-am stabilizat cumva viața, am aplicat și pentru joburi în școli. Mi-aș dori să lucrez într-un liceu.

 

-Cea mai mare provocare? Un moment greu de trecut în ultimii 10 ani?

-Moartea tatălui meu. Deși nu am luat-o neapărat negativ. Știind că s-a chinuit foarte mult în ultimii doi ani ne-am gândit că Dumnezeu îi ia din suferință și îl odihnește, are și el pace.

 

-Și în plan profesional?

-Mi-a fost foarte greu la început în Elveția. Primele luni au fost dificile financiar. Deși strânsesem bani în Germania, costurile sunt duble sau chiar triple la chirii, la mâncare, chiar și la mijlocul de transport. Dar, slavă Domnului, m-am stabilizat.

 

-A fost vreun moment în care v-ați gândit că cedați?

-Nu. Voiam să îmi termin studiile acolo, să îmi urmez visul. Iar după un semestru am primit bursă. Sunt reguli acolo, în primul semestru nu primești bursă pentru că vor să te cunoască. Apoi am avut tot mai multe contracte și a fost mult mai ușor. Elvețienii sunt foarte săritori, dacă văd că pot investi… Bursele sunt private, tu aplici și demonstrezi... Sunt generoși, dar verifică absolut orice. Apoi m-am adaptat.

 

 

”Suntem sclavii muzicii, de aceea avem degetele rupte, chinuite, diforme…”

 

-În Botoșani când ați cântat?

-În anul doi de Conservator. Era tribuna tinerilor interpreți. Prima dată am cântat la 14 ani, cu Nicolae Ursu ca dirijor al Filarmonicii, în cadrul unui MasterClass cu Alexandru Tomescu.

 

-Muzica live - în sală, sau acasă - pe înregistrări? Care este argumentul unui muzician pentru publicul care preferă să asculte doar în sufragerie?

-E un alt sentiment când asculți și vezi live, poți să analizezi orice gest, îi auzi respirația, auzi sunetul real, vezi cum atinge instrumentul. Etosul, forța lăuntrică ce influențează muzica, se simt cu adevărat în sală.

 

-Pentru un artist cum se traduce asta? Ce înseamnă să cânte online, să înregistreze o lucrare, și ce înseamnă întâlnirea cu publicul?

-Emoțiile sunt diferite. Într-un concert live oferi mai mult decât suflet. Pentru că nu cânți pentru tine. Ai studiat acasă, dar acolo, pe scenă, faci pentru oameni. Chiar și pentru un singur om vei cânta! Pentru că omul acela poate că își va aminti toată viața momentul. Trebuie să fii acolo sută la sută, și cu sufletul, și cu creierul, și cu corpul. Înregistrările sunt bune pentru că rămân pe viață, în momentul în care ai părăsit lumea aceasta rămân mărturii. E multă muncă și acolo! În momentul în care ai atins sufletul omului, iar lucrarea a fost înțeleasă de public e cea mai mare împlinire. Spunea și Enescu: ”muzica este o dulce sclavie!” Noi suntem sclavii muzicii, de aceea avem degetele rupte, chinuite, diforme…

 

 

-Dacă nu era vioara ce ar fi fost?

-Cred că gimnastica. Începusem de mică, acasă, să fac toate schemele copilăriei. Le-am spus chiar părinților că vreau să merg la Onești, la gimnastică. Eram îndrăgostită de gimnastică, însă a fost să fie vioara.

 

-Cum ar arăta un concert de vioară ideal?

-Greu! Cred că aș alege Concertul de Korngold, e muzică clasică, dar și muzică de Hollywood, un compozitor austro-american. Deci Korngold, Prokofiev – Concertul nr.2 și Shostakovich – Concertul nr. 1. Și Enescu, Sonata a III-a pentru pian și vioară „în caracter popular românesc”, Enescu trebuie să fie întotdeauna, chiar și un bis Enescu, Lăutarul sau ceva din Impresii din copilărie. Dar dacă ai concert cu orchestra, la bis cânți ceva solo, ideal este Lăutarul.

 

-Care ar fi cea mai frumoasă lucrare cu care se poate termina un concert?

-Octetul de Enescu! În Geneva, oamenii erau în picioare și aplaudau. E o lucrare monumentală. Unii oameni nu au ascultat-o niciodată live. E una dintre cele mai frumoase lucrări cântate în viața mea.

 

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store
Roxana Gherasim: Am învățat să apreciez mai mult oamenii care vin pentru o scurtă perioadă în viața mea / Sărbătorile vor fi mereu cu un ochi care plânge și cu unul care râde
A fost profesoară, dar s-a implicat și în tot ce înseamnă cultură, voluntariat, jurnalism. Chiar dacă trăiește de ani buni în Germania, nu s-a desprins niciodată cu adevărat de Botoșani. Revine acasă de câte ori se ivește prilejul. Primul drum îl face mereu la părintele duhovnic, apoi se oprește la mormântul mamei. Și-a păstrat prietenii, pășește pe aceleași alei și se bucură de oamenii orașului după care va tânji mereu.
Tânără referent de la Centrul de Creație și arta încondeierii ouălor: Așa ar fi corect să fie de culoare roșie / Tehnica cu ciorapul este cea mai cunoscută
Ouăle încondeiate nu lipsesc de pe masa românilor în zilele de Paști. De toate culorile sau doar roșii fac parte mereu din meniul pascal. Majoritatea gospodinelor păstrează cu sfințenie tradițiile și își arată măiestria în fiecare an.
INTERVIU Constantin Boștină, fost secretar personal al lui Ceaușescu și ex-prim-vicepreședinte al Consiliului Popular Botoșani: Ceaușescu trebuia înlocuit, dar nu așa, nu prin împușcare / M-am simțit foarte bine și în perioada de dinainte de 1989 și mă simt bine și acum - VIDEO
După 32 de ani în care s-a manifestat aproape exclusiv ca un capitalist, Constantin Boștină a reapărut în atenția publică din postura de fost demnitar în regimul totalitar. Aceasta după ce a scos pe piață cartea ”În ochii ciclonului, am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu” plină cu dezvăluiri din intimitatea cuplului dictatorial.
Istoricul Remus Tanasă: Locuitorii Botoșanilor par să trăiască doar cu regretul că orașul a pierdut rolul (mai) însemnat pe care l-a avut în trecut
Născut în Botoșani, cu trei ani înainte de căderea regimului comunist, Remus Tanasă este astăzi – la doar 36 de ani - nu doar un apreciat istoric, ci și unul care are curajul de a aduce din trecut valori la care societatea, nu doar cea românească, pare să fi renunțat de mult.
INTERVIU premieră cu Doru Constantin, administratorul șef de la „Apă”! Nova Apaserv își schimbă direcția: Era o delăsare, un dezinteres VIDEO 
Povestea oamenilor care s-au autodeclarat „salvatorii” companiei Nova Apaserv de la Botoșani a fost răsfoită de botoșăneni de prea multe ori. Și nu a fost una cu happy-end. Planuri, strategii, obiective, reforme și schimbări de paradigmă. Suntem în fața unui nou „punct și de la capăt”, care poate însemna o călătorie într-un sentiment de deja-vu. Sau poate direcția corectă. 
INTERVIU în oglindă: Paula Berențan – Tiberiu Manolache, noii subprefecți ai Botoșanilor: De ce s-a considerat că sunt persoana potrivită? / Întâi trebuie să ne așezăm la locurile noastre VIDEO
Suflu proaspăt în două importante funcții de la județ: doi tineri cu mai puțină notorietate în viața publică și administrativă botoșăneană au intrat în echipa de conducere a Prefecturii alături de „veteranul” Dan Nechifor, prefectul județului.
În OGLINDĂ, de la cititor la autor: Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii / Să scriem ceea ce e purtător de conținut, nu doar conținut purtător de mesaj
Botoșăneanul.ro vă aduce astăzi în Oglindă doi autori. Doi creatori care, înainte de a semna pe copertă, au fost cititori-scotocitori de carte. O călătorie pe care le-o propunem și pe care o dorim de folos multor cititori care visează ca, într-o zi, să devină autori.
INTERVIU Mirel Manea: Destinul eu mi l-am făcut / Muzica nu are bariere și nici granițe - VIDEO
Ce s-ar mai putea spune despre un botoșănean care a cântat în orașe pe care mulți dintre noi nu le vedem decât prin filme? Ce am mai putea afla nou după sute de articole și emisiuni? Și totuși, între un concert la Atena și unul al Filarmonicii ”George Enescu” Botoșani, am încercat să îl descoasem pe Mirel Manea, prim-trompetistul care a cântat de la Vatican până la New York și de la Roma până la Monte Carlo. Ce am aflat puteți vedea în interviul de mai jos.
Florentin Țuca: Nu avem de-a înfrunta un ”anti-Eminescu” fățiș, dar, în atmosferă, se simte că Eminescu deranjează în continuare
Florentin Țuca este avocat, dar mai presus de toate este un om de Cuvânt. Format în școala românească de Drept, perfecționat printre rafturile literaturii de calitate, și-a probat omenia și deopotrivă prietenia cu o osârdie rar întâlnită în instanțele românești, fără a se abate de la litera și, vom vedea, nici de la spiritul legii.
Gellu Dorian: Eminescu înseamnă în primul rând Botoșani, orașul în care s-a născut, a fost botezat, a făcut primii pași, a spus primele cuvinte
"La ce bun Cultura în vreme de restriște spirituală?", ne-am putea întreba astăzi, parafrazând celebra zicere a lui Friedrich Hölderlin, de acum mai bine de un secol și jumătate.
Contestată sau admirată, Iustina Irimia Cenușă, din postura de director: Singura afiliere pe care o am este dragostea față de cultura tradiționalăVIDEO & FOTO
Pentru unii observatori mai fini, numirea cântăreței de muzică populară pe postul de director interimar al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani a fost cumva previzibilă.Alții, în schimb, au asociat saltul în carieră al artistei drept înregimentare politică.
Ada D'Albon, nepoata lui Sadoveanu, între debutul de la Botoșani și viața în exil: Nimeni nu a îndrăznit să trăiască ce am trăit noi / Am fost foarte singură la Botoșani, extrem de singură! - FOTOGALERIE
O poveste de viață fascinantă, construită pe un fir care se confundă deseori cu istoria unui timp greu încercat.
INTERVIU Andreea Cujbă, designerul vestimentar de la Botoșani care ne menține în tendințe: Ce purtăm în seara de Revelion? Care este culoarea anului 2022? Ce aruncăm din dulap?GALERIE FOTO
Este tânără, frumoasă și elegantă. Este un etalon vestimentar pentru multe dintre doamnele și domnișoarele din Botoșani care țin la imaginea lor. Andreea Cujbă este creatorul de modă botoșănean cu o ascensiune rapidă în ultimii cinci ani.
INTERVIU Oana Pușcașu: Botoșani este un oraș magnific, cu valori în domeniul artelor, cu oameni pe care îi iubesc - VIDEO concert de Crăciun Cheia Sol
La 35 de ani, Oana Pușcașu își păstrează proaspătă copilăria, construind în Botoșani o poveste care împletește inocența cu talentul, disciplina cu performanța.
INTERVIU Simona Radiș: Mai este nevoie de un aur olimpic pentru a deveni cunoscută la nivelul pe care mi-l doresc VIDEO
În luna iulie a acestui an botoșăneanca Simona Radiș a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Tokyo. În aceste zile sportiva cu care întreg județul se mândrește se află în cantonament, se pregătește din greu pentru a triumfa din nou.
FLASH INTERVIU Botoșăneanca Raluca Olaru, în fața elevilor de la Liceul Sportiv: Mă gândesc că o să câștig și atât  - FOTOGALERIE
Cu multă ambiție, Raluca Olaru a reușit să câștige trei medalii de aur la Campionatele Mondiale de haltere din luna mai.
Povestea fascinantă a dirijorului Victor Dumănescu: Fiu de preot, născut în refugiu, căsătorit cu o botoșăneancă și îndrăgostit iremediabil de muzică
Vineri, 17 decembrie, sub bagheta dirijorului Victor Dumănescu, pe scena Filarmonicii ”George Enescu” din Botoșani se va cânta Rachmaninov. Iar melomanii vor avea parte și de o primă audiție a unei lucrări excepționale.
Octavian Lup: Publicul este interesat de ceea ce se ascunde în spatele sunetelor, să vadă ce are omul acela în inimă atunci când cântă - FOTO&VIDEO
De-a lungul anilor a revenit constant pe scena de la Botoșani. A cântat alături de orchestra Filarmonicii ”George Enescu”, sub bagheta celor mai cunoscuți dirijori români: Tiberiu Oprea, Cristian Oroșanu, Petronius Negrescu, Bogdan Chiroșcă, Ilarion Ionescu-Galați, Matei Pop.
Constantin Iftime: Eu nu vreau un memorial al victimelor, un loc în care să mă duc cu lumânări / Vreau să se spună: Hai la muzeul acela trăsnit de la Botoșani FOTO&VIDEO
La Botoșani se va deschide primul muzeu al comunismului din România. Muzeului vieții cotidiene în comunism (MuViCC) ar trebui să devină o instituție de cunoaștere a istoriei recente, un obiectiv turistic important în zona de Nord-Est a României și, nu în ultimul rând, un segment important din viața socială a orașului Botoșani. Și asta întrucât, printre anexele muzeului ar exista și un spațiu adecvat petrecerii timpului liber al tinerilor.
Raul Chiș: Dacă ar fi trăit Ceaikovski pe vremurile noastre, ar fi dat în judecată Filarmonica / Noi trebuie să dezvoltăm societatea, nu să o îndobitocimFOTO
Despre ce înseamnă să conduci orchestra într-un oraș care încă mai plătește tribut unui provincialism ce se complace în gloria înaintașilor. Despre act artistic de la intenție la atenție, despre oameni și muzică, public și mari artiști. Într-un interviu cu un tânăr de 38 de ani care pare să aducă Filarmonicii ”George Enescu” Botoșani exact ceea ce începuse să îi lipsească cel mai mult: prospețimea, curajul, strălucirea.
Sondaj
Credeți că se vor termina la timp lucrările la drumul Botoșani - Târgu-Frumos, adică la data de 12 mai 2023?
Da
Nu
Nu știu / nu mă interesează
Declaraţia zilei
„Am făcut un control pe zona HoReCa care m-a intrigat foarte tare, pentru că la un angajator am găsit opt tineri de 17 ani care desfășurau activitate fără forme legale, aveau un program de lucru de 16 ore în condițiile în care ...
starshiners.ro%20
fashiondays.ro
Curs valutar
astăzi
EUR
Euro
4.9210 lei
USD
Dolarul SUA
4.8330 lei
CHF
Francul elveţian
5.0392 lei
GBP
Lira sterlină
5.8375 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.5786 lei
XAU
Gramul de aur
276.1646 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2491 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.2522 lei
AUD
Dolarul Australian
3.3658 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.7446 lei
CZK
Coroana Cehească
0.2007 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6614 lei
Vremea
astăzi
Botosani
29.9 o C
Dorohoi
28.0 o C
Bucecea
27.3 o C
Darabani
29.4 o C
Saveni
30.8 o C
Ştefăneşti
26.0 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2022 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.