Interviuri
Doctorița din Botoșani care cântă la pian și pictează: Îmi găsesc echilibrul emoțional / Am iubit foarte mult medicina de familie și lumea satului - GALERIE FOTO

După ce a terminat Medicina, a plecat să profeseze într-un sat, la zeci de kilometri de casă. Asta nu a oprit-o să deschidă un nou capitol în viața ei: pictura. Pentru medicul din Botoșani, echilibrul vieții s-a construit prin artă, fie că a fost muzica, fie că a fost pictura. Tablourile ei se află astăzi pe simeze, dar doctorița spune că asta nu îi conferă niciun statut, nu îi adaugă niciun orgoliu de artist.

În anii 50 ai secolului trecut, mai mulți medici români, împătimiți în ale artelor plastice, înființau un Cenaclu al breslei căruia i-au dat atunci numele unui strălucit pictor-medic, Ion Țuculescu. Au trecut prin Cenaclu C.I. Rădulescu, C.C. Parhon, Georges Dumitrescu, cel din urmă fiind chiar închis de regimul comunist întrucât a luptat pentru drepturile medicilor. În cadrul Cenaclului erau abordate toate ramurile artelor plastice, de la desen, acuarelă, ceramică, la sculptură și gravură.

 

Așadar, din când în când, medicii lăsau deoparte bisturiul și stetoscopul și intrau într-o altă luptă, cea a terapiei pentru suflet. La prima vedere pare simplu, pare reconfortant, chiar ușor boem. Însă, se știe, timpul medicilor este aspru măsurat, iar consumul fizic și mental își spune deseori cuvântul. Odată depășite aceste obstacole, apare necesitatea studiului individual. În genere, se presupune că medicii dobândesc talentul la desen în primii ani de facultate, datorită desenelor de la anatomie. Însă este nevoie de multă măiestrie, de perfecționare continuă pentru ca desenul tehnic la început să atingă standardul estetic. Aici intervine strădania medicului, pe care un profesor potrivit îl poate transforma în artist.  

 

De ce simte un medic nevoia evadării către mediul artistic? Câtă pasiune și cât efort este dispus să investească până când tabloul ajunge pe simeze?  

 

Pentru Gianina Pralea, născută în Trușești, județul Botoșani, educată într-o familie de profesori de formație tehnică (matematică și fizică), absolventă de Medicină, arta nu a fost niciodată o opțiune pentru viitor. Însă, pe parcursul anilor, pictura își făcea loc în sufletul de artist. Copilăria în Ionășeni, la bunici, călătoriile în natură, observațiile îndelungi asupra sufletului omenesc au apropiat-o de un domeniu nu mai puțin dificil decât Medicina.

 

De la primele ore de desen până la primul tablou a fost drum lung. Ani de căutări, de dorințe nerostite. Au venit apoi confirmările, validările, chiar și expozițiile. Cu toate acestea, Gianina Pralea spune că pictura rămâne și azi pitită într-o cămăruță a inimii: ”Este un hobby, nu am țeluri înalte”, spune doctorița cu ochii senini ce par desprinși dintr-un tablou renascentist.

 

A absolvit Colegiul Național ”A.T. Laurian” din Botoşani, apoi Facultatea de Medicină la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași. Tot acolo s-a căsătorit cu un coleg de facultate, Marius Pralea fiind ani mulți medicul echipei de fotbal Politehnica Iași. De zece ani, ambii medici Pralea activează în Botoșani.  

 

În anii 2006-2007, Gianina Pralea terminase facultatea, încheiase și rezidențiatul și devenise medic de familie în Răuseni. Zilnic, 130 de kilometri dus-întors făcea proaspătul medic din Iași până la cabinetul din satul Răuseni.

 

 

 

 

 

Gianina Pralea: ”Am iubit foarte mult medicina de familie și lumea satului”

 

-Trușești, Ionășeni, Botoșani, Iași. Liceu, medicină, artă. Alegerea profesională a fost dintotdeauna doar medicina sau au existat și porniri către pictură?


-Încercări către pictură au apărut după ce am terminat facultatea. Eram axată pe matematică, fizică, medicină. Dar întotdeauna am simțit că vreau să mă exprim cumva. Am încercat și cu dansul prin facultate... Începutul începuturilor cred că a fost cu felicitări, cu plante uscate, după facultate... Dar tot fără să mă expun în vreun fel.


-Ați rămas în Iași 20 de ani. Facultate, rezidențiat... V-ați căsătorit în Iași.


-Da, cu un coleg de facultate din Tg. Neamț. Am început cu medicina de familie, care rămâne un reper important în viața mea, pentru că am iubit foarte mult medicina de familie și lumea satului în general.


-Deși tinde să fie privit ca un domeniu marginal în lumea medicală...


-Mie mi-a plăcut foarte mult. Chiar și mersul la Medicină a fost pentru mine o pornire lăuntrică, nu știam unde mă va duce, dar se pare că m-a dus bine. Deși nu avusesem în familie medici. Părinții mei erau profesori de matematică și fizică, îmi plăceau materiile de admitere pentru Medicină. Părinții nu prea au fost de acord, spunându-mi că e prea greu...


-...și a fost greu?


-A fost mult, nu greu! Nu mi s-a părut niciodată greu, însă au fost foarte mulți ani. Aveam senzația că nu se mai termină facultatea. Dar când am început să profesez nu mi s-a mai părut nici mult, nici greu, pentru că îmi plăcea cu adevărat ceea ce făceam. În facultate am avut momente în care chiar voiam să mă las. Și nu pentru că m-aș fi dus în altă parte, ci pentru că simțeam că nu mai ajung la un capăt. Când am avut contactul cu oamenii s-a schimbat totul, am înțeles că îmi place foarte mult ceea ce fac.


-Vorbiți în special despre contactul cu oamenii de la țară. Unde ați început medicina de familie?


-Am lucrat 15 ani medicină de familie la Răuseni, județul Botoșani. Am făcut naveta din Iași. După ce m-am mutat în Botoșani am făcut tot naveta la Răuseni o perioadă. Era la mijlocul distanței dintre Iași și Botoșani.


 

 

 

 

Primul pas către pictură și lecțiile de pian

 

-În anul 2006, când ați amintit că v-ați înscris la Școala Populară de Artă la Iaşi, în ce moment al vieții vă aflați?


-În 2006 începusem medicina de familie la Răuseni. Terminasem cu studiile de medicină. La Școala Populară de Artă am început cu desenul, dar nu cred că a fost o compatibilitate între mine și profesoara de acolo, mi se părea foarte greu, era şi frustrant pentru mine. Eu am mers pentru un hobby, și în continuare tot hobby consider că este. Probabil și profesoara era perfecționistă. Astăzi, când mă uit la desenele de atunci, cred că îmi ieșiseră câteva portrete, natură statică, am învățat niște lucruri. Am întrerupt pentru că mi s-a născut băiatul.


-Au trecut niște ani până să reveniți la pictură.


-A fost o perioadă cu copil mic, navetă, apoi în urmă cu zece ani ne-am mutat în Botoșani. Eram în căutarea a ceva, care să îmi facă plăcere. Am mers întâi la muzică.


-Cum ați ajuns la muzică?

 

 

 

-Într-o zi am mers la Cătălina Constantinovici (Asociaţia ”Vis de Artist”, nota red.) pentru a-l înscrie pe băiatul meu la chitară. A urmat o discuție cu Cătălina, mi-a spus că ea nu predă chitară, dar așa am aflat de pian. Pianul mi se părea ceva de neatins. Dar până la urmă ne-am înscris amândoi, și eu și băiatul. Băiatul la canto, iar eu și la pian, și la canto. Mi-a plăcut foarte mult. Și astăzi mai cânt la pian, când am timp. Am fost foarte conștiincioasă, deși la canto nu cred că am acea sclipire... La pian am progresat, chiar dacă foarte greu și a fost și foarte frustrant. Cătălina era și ea perfecționistă, dar cu toate acestea am mers mai departe.

 

 

Al doilea pas către pictură: cursuri online în pandemie

 

 

-Și într-o zi a fost din nou pictura...


-Într-o zi am văzut un anunț, la o colegă din Iași, despre un workshop pentru persoane obișnuite care nu știu nimic despre pictură. Un pictor de la Piatra Neamț închiria o sală la Iași, aducea materiale, aducea modele, cursul dura 5-6 ore. Cu mici indicații ale pictorului, la final fiecare pleca acasă cu un tablou în ulei...


-Era un soi de ”prima lecție de pictură”?


-Pictură în ulei, da. Eu mai încercasem în ulei, în perioada Școlii de Artă din Iași, dar mi se părea dificil. Imediat după acel workshop, între timp a venit și pandemia, pictorul Marian Moncea a început cursuri online. La spital era nebunie. Dar am început să iau cursuri de pictură și desen, care mă calmau. Am învățat elementele portretului separat, portretul în întregime, apoi pictură în ulei. Și după acele cursuri m-am înscris la Școala Populară de Arte din Botoșani.

 

 

 

 

Întâlnirea cu pictorul Victor Hreniuc

 

-Astăzi sunteți încă elevă a Școlii Populare de Artă...


-...în anul trei. La domnul profesor Victor Hreniuc.


-Cum a fost întâlnirea cu pictorul Victor Hreniuc?


-Nu îl știam pe domnul Hreniuc, așa cum nu prea cunoșteam lumea culturală a Botoșanilor. Da, eram foarte inhibată de personalitatea domnului profesor, poate că încă mai sunt și astăzi. Îmi place foarte mult că te lasă să te descoperi singur, intervine foarte puțin și o face foarte discret, te completează mai mult decât te corectează.


-Ce adaugă Școala unui artist care începe atât de târziu să picteze, spre deosebire de copiii care încep de timpuriu studiile? Cum dezvoltă aceste cursuri ceea ce inițial era o pasiune?


-Îți dă încredere. Este adevărat că nu am avut niciodată curajul să îl întreb pe domnul profesor dacă sunt bună de ceva. Eu nu m-am luat în serios, nici acum nu prea mă iau. Mereu mă gândesc că ar trebui să ordonez partea asta a vieții mele, să încep să lucrez anumite subiecte, să fac o expoziție peste doi-trei ani și să încep să lucrez pentru asta.... Încă nu fac asta, deși mi-aș dori.


-Dar ați participat deja la expoziții colective.


-De vreo trei ori, da. La un moment dat domnul profesor mi-a spus să trimitem lucrări la concursuri între școlile de artă. Nu am avut încredere, însă domnul profesor a trimis. Am luat o mențiune o dată, dar apoi am luat locul II la Galați. Am fost foarte fericită atunci. Nu neapărat pentru locul II era important, cât faptul că mi-a confirmat ceea ce nu avusesem curaj să îl întreb niciodată pe domnul profesor. Am avut aceeași fericire ca atunci când am aflat că sunt însărcinată cu băiatul.

 

 

 

 

”Soțul m-a susținut mereu, îmi apreciază lucrările”

 

-Băiatul este astăzi adolescent. O familie, iată, cu doi medici și un adolescent. Mai are loc pictura în această formulă?


-Soțul m-a susținut mereu, îmi apreciază lucrările. Băiatul a început și el să mai deseneze. Ocupasem prea mult din casă cu pânză, cu materiale, le-am cărat într-un alt spațiu unde încerc să îmi organizez un atelier. Dar, repet, în continuare sunt inconsecventă... Pentru mine pictura este în continuare hobby, deși aș vrea să am mai mult timp pentru acest hobby. Trebuie o stare mai specială când pictezi, munca la spital este foarte solicitantă...


-Nu ați avut trăiri mari legate de participarea în expoziții...


-Mi-a plăcut să fiu acolo, a fost o validare. Dacă doamna Coșereanu mi-a propus să aduc lucrări, înseamnă că i-a plăcut ceva la mine. Dar nu am țeluri în direcția asta.


-Pregătirea în pictură înseamnă și anatomia omului, un domeniu care, prin natura meseriei, nu vă este străin. Ca medic, ați simțit un atu în direcția asta?


-Mai degrabă la Iași. Aici, la Botoșani, domnul profesor crede în perfecționare lucrând foarte mult individual, nu neapărat să o iei de la zero. Mi s-ar părea, însă, tot o satisfacție a creierului, nu a sufletului. Mai degrabă merg pe simțire, pe culoare, chiar dacă nu iese perfect.


-Unde vă regăsiți mai bine?


-Îmi place foarte mult peisajul. Și lumea satului. Fotografiez foarte mult și pictez case vechi, părăsite. Natură și portret. La portret îmi doresc să mă dedic mai mult și cred că aș putea să surprind psihologia oamenilor.


-Ați avut două lucrări în ultima expoziție. Care este povestea lor?


 -Au plecat de la niște fotografii făcute într-un acvariu. Îmi place foarte mult lumea subacvatică. Îmi place foarte mult apa, am fost în Grecia și îmi plăcea foarte mult să mă scufund și să admir plantele subacvatice.

 

 

 


 

”Mi-am folosit foarte mult creierul până la un punct, nu prea am avut grijă de partea emoțională”

 

-Astăzi nu mai faceți naveta...


-Nu, astăzi sunt la Spitalul de Recuperare din Botoșani, la recuperare medicală. Este mai tehnic ceea ce fac, este adevărat că nu mă regăsesc cum mă regăseam odată în medicina de familie...


-Așezând față în față cele două aspecte ale vieții: cât vă ajută medicina în pictură, cât vă sprijină pictura în medicină? Medicina are multă disciplină...


-La nivel emoțional, pictura mă ajută foarte mult să mă simt bine. Îmi descarc energiile negative acumulate la locul de muncă. Îmi găsesc echilibrul emoțional. Eu mi-am folosit foarte mult creierul până la un punct și nu prea am avut grijă de partea emoțională. Iar acum simt că prin muzică, pictură, psihologie - pentru că am fost pasionată și de psihologie, de psihoterapie, am făcut cursuri și în acest domeniu -, mă simt mai completă decât înainte, doar cu matematică, fizică și medicină. Pentru mine asta e suficient, nu am țeluri mari în pictură, ci doar să mă simt bine când fac asta. Pentru că asta simt.

 

 

Urmărește-ne și pe Google News

Campionul din clasamentul mondial WKF care face zilnic 150 de km pentru a le preda elevilor de pe malul Prutului - GALERIE FOTO
Pe 15 octombrie împlineşte 24 de ani. Este campion la karate şi profesor. În Turcia, Italia, Croația Spania, Cipru, Austria sau Canada luptă pentru România. La Botoşani duce altă luptă: în fiecare zi străbate 150 de km până la graniță, pentru a le preda elevilor de pe malul Prutului.
Daniela Bejinariu: Sunt binecuvântată să fi reușit să văd țesătura propriei vieți și să îmi înțeleg, în sfârșit, misiunea!
Daniela Bejinariu crede în Cuvânt ca poezie și rugăciune. O delicatețe sufletească dublată de un șuvoi de gânduri preumblate prin săli de tribunal, pe scene de folk sau în cenacluri literare. A ales Poezia, dar crede în forța lor, a tinerilor, de a schimba un sistem care, acum, ”fără scrupule ia puștoaice fascinate de instituțiile juridice și le mestecă și le scuipă când s-a stricat toată bucuria în ele”.
Angelo Segall: În Botoșani sunt clădiri cu arhitecturi de invidiat / Teatrul e legat de istoria orașului, mândria populației
S-a născut în Botoșani, oraș pe care l-a părăsit în urmă cu multe decenii, stabilindu-se în Canada. A rămas, însă, fidel amintirilor. Amintiri despre locuri, oameni, întâmplări care acum au ajuns în paginile unei cărți.
Nepoata lui George Enescu, mărturisiri emoționante despre fratele și fiica marelui muzician: George compusese prima Rapsodie înainte să se nască tata
Geniile au purtat dintotdeauna pe umeri poveri care în timp au devenit legende. Iubiri neîmplinite, fugare răscoliri ale destinului, frământări artistice care trec de limita normalului omenesc. George Enescu nu a făcut excepție. Cu toate acestea, geniul botoșănean a reușit până la final să păstreze nu doar în aparență un caracter integru, o fidelitate tulburătoare față de neamul şi de familia sa, un respect neștirbit pentru omul simplu.
Ștefan Teișanu: Nu ajungi ușor și nici des la Darabani / Cu cât mai imposibil, cu atât mai dătător de energie și de speranță totul
În fiecare sfârșit de vară urci către Nord. Un spațiu până în urmă cu niște ani aproape fără nume, fără identitate, fără speranță. A urca în Nord a devenit, astăzi, o călătorie către cunoscut. De la un an la altul mai cunoscut! De nouă ani, Darabaniul își dezvăluie comorile istorice, culturale, turistice, chiar și economice sau sociale. Pentru că Nordul începe să se dezvolte, să nu se mai rușineze de ale sale, dar mai ales învață Nordul să primească oaspeți.
Dan Sociu: În momentele cele mai dure pe care le-am trăit, acelea de durere fizică extremă, era un punct în care eram salvat
Este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei douămiiste, dar şi un jurnalist de atitudine, fiind deseori implicat în activismul ecologist. 
POVESTEA tânărului din Botoșani care aduce pe Pietonalul Unirii un festival culinar cum n-a mai fost: Pături pe iarbă, hamace între copaci, concerte stradale și... chef Foa – VIDEO & GALERIE FOTO
Botoșaniul și botoșănenii au rămas de prea mult timp captivi în seria festivalurilor care presupun mici și bere la pahar, într-un decor de terase învăluite în fumul grătarelor.Orașele mari se bucură de aproape 10 ani de evenimente stradale cu muzică de calitate și incursiuni culinare în jurul lumii.
Povestea impresionantă a Alexandrei, ”Fata cu cărțile”: Din Botoșani în Cipru și înapoi în România, pentru a ajuta copiii bolnavi – GALERIE FOTO
A visat mereu în cuvinte. Să le scrie, să ademenească poveștile și să le redea vieții. Cu timpul, între ea și cuvânt a apărut o sfiiciune de neînțeles, un soi de teamă, de neîncredere. Atunci a avut curajul să pună punct și să o ia de la capăt. Nu știa că, într-un alt fel, într-o altă lume, se va întoarce la cuvânt. Cuvântul din carte.
Elena Cardaș, viața printre meteoriți și destinul ”dulce-amărui” al unui medic scriitor: Pentru mine cancerul a fost o mare lecție / Nu cred în familiile perfecte, nici în profesioniștii perfecți
Pe Elena Cardaș o cunoaște multă lume. Mai ales de când și-a asumat în comunitate roluri care multora le-au fost incomode. Este omul care a luptat cu birocrații și cu mentalități învechite. Este scriitorul care s-a salvat de propriul destin scriind în trei săptămâni un roman ”în mare parte” autobiografic. Este medicul care a învățat lecția pacientului atunci când cancerul i-a arătat că ”limita e cerul”.
Roxana Gherasim: Am învățat să apreciez mai mult oamenii care vin pentru o scurtă perioadă în viața mea / Sărbătorile vor fi mereu cu un ochi care plânge și cu unul care râde
A fost profesoară, dar s-a implicat și în tot ce înseamnă cultură, voluntariat, jurnalism. Chiar dacă trăiește de ani buni în Germania, nu s-a desprins niciodată cu adevărat de Botoșani. Revine acasă de câte ori se ivește prilejul. Primul drum îl face mereu la părintele duhovnic, apoi se oprește la mormântul mamei. Și-a păstrat prietenii, pășește pe aceleași alei și se bucură de oamenii orașului după care va tânji mereu.
Tânără referent de la Centrul de Creație și arta încondeierii ouălor: Așa ar fi corect să fie de culoare roșie / Tehnica cu ciorapul este cea mai cunoscută
Ouăle încondeiate nu lipsesc de pe masa românilor în zilele de Paști. De toate culorile sau doar roșii fac parte mereu din meniul pascal. Majoritatea gospodinelor păstrează cu sfințenie tradițiile și își arată măiestria în fiecare an.
INTERVIU Constantin Boștină, fost secretar personal al lui Ceaușescu și ex-prim-vicepreședinte al Consiliului Popular Botoșani: Ceaușescu trebuia înlocuit, dar nu așa, nu prin împușcare / M-am simțit foarte bine și în perioada de dinainte de 1989 și mă simt bine și acum - VIDEO
După 32 de ani în care s-a manifestat aproape exclusiv ca un capitalist, Constantin Boștină a reapărut în atenția publică din postura de fost demnitar în regimul totalitar. Aceasta după ce a scos pe piață cartea ”În ochii ciclonului, am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu” plină cu dezvăluiri din intimitatea cuplului dictatorial.
Istoricul Remus Tanasă: Locuitorii Botoșanilor par să trăiască doar cu regretul că orașul a pierdut rolul (mai) însemnat pe care l-a avut în trecut
Născut în Botoșani, cu trei ani înainte de căderea regimului comunist, Remus Tanasă este astăzi – la doar 36 de ani - nu doar un apreciat istoric, ci și unul care are curajul de a aduce din trecut valori la care societatea, nu doar cea românească, pare să fi renunțat de mult.
INTERVIU premieră cu Doru Constantin, administratorul șef de la „Apă”! Nova Apaserv își schimbă direcția: Era o delăsare, un dezinteres VIDEO 
Povestea oamenilor care s-au autodeclarat „salvatorii” companiei Nova Apaserv de la Botoșani a fost răsfoită de botoșăneni de prea multe ori. Și nu a fost una cu happy-end. Planuri, strategii, obiective, reforme și schimbări de paradigmă. Suntem în fața unui nou „punct și de la capăt”, care poate însemna o călătorie într-un sentiment de deja-vu. Sau poate direcția corectă. 
INTERVIU în oglindă: Paula Berențan – Tiberiu Manolache, noii subprefecți ai Botoșanilor: De ce s-a considerat că sunt persoana potrivită? / Întâi trebuie să ne așezăm la locurile noastre VIDEO
Suflu proaspăt în două importante funcții de la județ: doi tineri cu mai puțină notorietate în viața publică și administrativă botoșăneană au intrat în echipa de conducere a Prefecturii alături de „veteranul” Dan Nechifor, prefectul județului.
În OGLINDĂ, de la cititor la autor: Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii / Să scriem ceea ce e purtător de conținut, nu doar conținut purtător de mesaj
Botoșăneanul.ro vă aduce astăzi în Oglindă doi autori. Doi creatori care, înainte de a semna pe copertă, au fost cititori-scotocitori de carte. O călătorie pe care le-o propunem și pe care o dorim de folos multor cititori care visează ca, într-o zi, să devină autori.
INTERVIU Mirel Manea: Destinul eu mi l-am făcut / Muzica nu are bariere și nici granițe - VIDEO
Ce s-ar mai putea spune despre un botoșănean care a cântat în orașe pe care mulți dintre noi nu le vedem decât prin filme? Ce am mai putea afla nou după sute de articole și emisiuni? Și totuși, între un concert la Atena și unul al Filarmonicii ”George Enescu” Botoșani, am încercat să îl descoasem pe Mirel Manea, prim-trompetistul care a cântat de la Vatican până la New York și de la Roma până la Monte Carlo. Ce am aflat puteți vedea în interviul de mai jos.
Florentin Țuca: Nu avem de-a înfrunta un ”anti-Eminescu” fățiș, dar, în atmosferă, se simte că Eminescu deranjează în continuare
Florentin Țuca este avocat, dar mai presus de toate este un om de Cuvânt. Format în școala românească de Drept, perfecționat printre rafturile literaturii de calitate, și-a probat omenia și deopotrivă prietenia cu o osârdie rar întâlnită în instanțele românești, fără a se abate de la litera și, vom vedea, nici de la spiritul legii.
Gellu Dorian: Eminescu înseamnă în primul rând Botoșani, orașul în care s-a născut, a fost botezat, a făcut primii pași, a spus primele cuvinte
"La ce bun Cultura în vreme de restriște spirituală?", ne-am putea întreba astăzi, parafrazând celebra zicere a lui Friedrich Hölderlin, de acum mai bine de un secol și jumătate.
Contestată sau admirată, Iustina Irimia Cenușă, din postura de director: Singura afiliere pe care o am este dragostea față de cultura tradiționalăVIDEO & FOTO
Pentru unii observatori mai fini, numirea cântăreței de muzică populară pe postul de director interimar al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani a fost cumva previzibilă.Alții, în schimb, au asociat saltul în carieră al artistei drept înregimentare politică.
Un om special un profesionist atat im meseria de medic dar si in cea de arta ,succes in continuare.
23 ianuarie 2023, 14:50
Foarte frumos.Felicitări!
23 ianuarie 2023, 13:34
Sondaj
Cine ar trebui să organizeze Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu?
Primăria Botoșani pentru că este principalul finanțator al evenimentului și l-a înregistrat la OSIM
Fundația Culturală Hyperion împreună cu Uniunea Scriitorilor din România pentru că au inițiat manifestarea în urmă cu 32 de ani
Primăria alături de Fundația Culturală Hyperion și Uniunea Scriitorilor din România, așa cum a avut loc timp de 31 de ani
Declaraţia zilei
„Aseară mi s-a împlinit un vis, acela de a vedea județul Botoșani pe harta meteo de la ProTV. Le mulțumesc tuturor celor care au făcut posibil acest lucru pentru mine și pentru botoșăneni. Sunt fericit!”,Rareș ...
fashiondays.ro
Curs valutar
27 ianuarie 2023
EUR
Euro
4.8922 lei
USD
Dolarul SUA
4.4928 lei
CHF
Francul elveţian
4.8793 lei
GBP
Lira sterlină
5.5612 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.4620 lei
XAU
Gramul de aur
278.5647 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2384 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.2615 lei
AUD
Dolarul Australian
3.1965 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.3738 lei
CZK
Coroana Cehească
0.2053 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6577 lei
Vremea
astăzi
Botosani
-1.3 o C
Dorohoi
-3.4 o C
Bucecea
-4.4 o C
Darabani
-3.8 o C
Saveni
-1.7 o C
Ştefăneşti
-0.3 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2023 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.