Florentin Țuca este avocat, dar mai presus de toate este un om de Cuvânt. Format în școala românească de Drept, perfecționat printre rafturile literaturii de calitate, și-a probat omenia și deopotrivă prietenia cu o osârdie rar întâlnită în instanțele românești, fără a se abate de la litera și, vom vedea, nici de la spiritul legii.
Născut în 1969, la Vârfu Câmpului, în județul Botoșani, Florentin Țuca a urmat studiile liceale pedagogice la Suceava, alegând apoi cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a absolvit în 1993. În același an este primit în Baroul București. Obține titlul de doctor în Drept în anul 2007, cu o teză despre parteneriatul public-privat. Un moment cu adevărat răsunător se consumă cinci ani mai târziu, când publicaţia londoneză The Lawyer în conferă titlul "European Managing Partner of the Year".
Este omul care pledează în instanță și apoi scrie la gazetă despre subiecte greu de abordat, cărora le conferă un înveliș spiritual și, prin excelență, literar. Dacă primele eseuri s-au adunat în volumul ”Gâlceava cu juristul din mine”, cea de a doua carte, ”Adevărul în căutare de Minister”, a scos la iveală o gravitate a scriiturii, o seriozitate așezată în tonul vremurilor din urmă.
A devenit o voce în domeniul juridic din România, dar o voce menită să ”îmblânzească” justiția, să o povestească în termeni accesibili celor care au nevoie de ea.
Vă oferim de această dată un interviu despre acasa copilăriei, despre școala de odinioară, dar și despre prezentul tot mai încercat.
-Primul text din cartea ”Adevărul în căutare de Minister” a adus și prima pauză de la citit și trecerea rapidă în căutarea și reascultarea celor două variante ale melodiilor cântate de Dalida și Mary Hopkin (Le temps des fleures” și ”Those were the days”). Și reîntoarcerea în copilăria băiatului de ”cinci-șase-șapte” ani care, în Vârfu Câmpului moldovenesc (Botoșani), ”la-la-la”-ia pe ulița satului celebra melodie a nu mai puțin celebrei Dalida. Cum era acea copilărie, Florentin Țuca? În anii 70 ai unui comunism care-și cumințise deja, de vreun deceniu, contestatarii cei mai înverșunați (scoși din pușcării, se știe, doar la presiune internațională)?
-Așadar, copilăria din anii ‘70 la Vârfu Câmpului. Îmi amintesc o grămadă de lucruri minunate, debarasate de orice încărcături ideologice, evident. Copil fiind, habar n-aveam că sistemul comunist avea, printre obiective, construirea unui “om nou”, conștient de “valorile” societății socialiste “multilateral dezvoltate”. Știu doar că eram fericit, că mă bucurăm de o deplină libertate, că primul film văzut la televizor a fost despre Ștefan cel Mare - eroul continuator al lui Făt Frumos, că jocurile copilăriei nu aveau nici o legătură cu ideologia oficială. În plus, îmi amintesc de un 1 iunie - ziua copilului - când am fost desemnat să reprezint școala la o adunare populară la Palatul Pionierilor la București unde am ajuns după un drum de 7 ore pe tren fără să resimt niciun disconfort. Dimpotrivă, eram foarte încântat de perspectiva de a întâlni alți pionieri din țară și de a asculta discursul mobilizator al tovarășului Nicolae Ceaușescu. Un om pe care, spre rușinea mea, l-am urât profund toată adolescența mea și mult timp după aceea.
-Cum era satul în vremea copilăriei, în anii în care, oficial, Moș Gerilă îl înlocuise deja pe Moș Crăciun?
-Da, Moș Gerilă a fost, multă vreme, un înlocuitor laic și “corect politic” al lui Moș Crăciun. Când văd însă în ce hal a ajuns astăzi Crăciunul, mi-e dor de Moș Gerilă.
-Cum au fost primii ani de școală?
-Primii ani de școală au fost marcați de ambiția mea de a demonstra că mă ridic la așteptările tovarășului învățător Țurcanu. Un om minunat, un pedagog desăvârșit, un mentor pasionat. Sprâncene cărunte, palme mari, privire aspră și voce clară. Un învățător cu vocație de învățător. Când am ajuns în liceu, doamna profesoară Lazăr, cel mai minunat profesor din lume, m-a îndemnat să-i fac, în cuvinte, portretul. Spre rușinea mea, n-am reușit. A fost un portret eșuat. Din prea multă iubire, desigur.
-Într-o dezbatere (deja consacrată și ea) pe marginea școlii din comunism vs. școala de astăzi, care ar fi liniile care despart și care ar fi cele care unesc?
-Din perspectivă ideologică, școala din comunism nu era foarte departe de școala de astăzi. Din punct de vedere al formării și al instrucției însă, era mult mai coerentă, mult mai temeinică și mult mai corectă “instituțional”. În plus, avea imensul avantaj că ne asigura sentimentul de a fi împreună, con-viețuirea laolaltă, elevi și profesori, învățăcei și învățători. Azi, praf și pulbere.
-Omul sau sistemul? Există acolo, în anii dintâi, chipuri fără de care școala nu ar fi fost la fel? Este/a fost ”Domnul Trandafir” un mit pentru școala de până la 1989?
-Don’ Trandafir a murit, din păcate. Cu toate astea, eu îl tot caut să-l reinvestesc cu puterile magice ale inițierii. Mi-ar plăcea să-l revăd și să-l am, din nou, în preajmă. Să-i ascult îndemnul de a număra ulucile gardului pentru ca, după ce-am trecut de testul cu pricina, să le zic bunicilor că e un învățător prost care nu știe să numere. Să-i revăd palmele și degetele îngălbenite de tutun. Să mă minunez de sprâncenele lui cărunte și de vocea lui clară. Să fiu, peste vremi, uluit de vocația lui de formator. Din păcate, Don’ Trandafir a murit.
-De la prima carte, ”Gâlceava cu juristul din mine”, la”Adevărul în căutare de Minister”. În cea de a doua, subiectele devin din ce în ce mai grave, cuvintele mai presante și mai dure sau la limita durității. Un drum de la Gâlceavă la Adevăr, am spune. Ce s-a întâmplat cu noi (oameni, societate, autoritate) în acest timp?
-Da, cred că anii din urmă au marcat o schimbare de trăire în esența ei. Timpul pare să nu mai aibă răbdare, în aer plutește un sentiment straniu de sfârșit de lume, oamenii sunt grăbiți în direcții contradictorii, iar societatea pare tot mai țicnită și ar vrea să se lepede de țicneala ei prin ceea ce francezul numește la fuite en avant.
-Unde se (mai) află astăzi dreptatea? Zona Dreptății (numesc aici avocat, judecător, procuror) aduce cu sine – sau cel puțin așa știm noi că se întâmplă – studiul profesionist, elaborat, minuțios. De o vreme, și tot mai des, o altă armată, cea a opiniei publice (”influencerii”, ”părelologii”, atoateștiutorii televizați) dă verdicte, acuză sau apără (după interes), ducând deseori în derizoriu deciziile instanțelor. Cum lucrează avocatul în mijlocul acestui spectacol continuu?
-Dreptatea și Justiția suferă enorm din cauza schilodirii și terfelirii dreptului. Tot mai îndepărtat de etică și de suflul democratic (atâta cât a fost), tot mai izolat de marile principii de croială a sistemului normativ, tot mai distanțat de valori precum suveranitatea națională și constituționalismul, dreptul contemporan își trăiește tot mai des gravele crize de epilepsie care cuprind întreaga societate și instituțiile ei. Carantinat în lagărele de reeducare ale instrucțiunilor birocratice, dreptul devine, treptat-treptat, instrumentul de control tipic societăților tiranice: pletoric, arbitrar, absurd adesea, lipsit de rigoare și, peste toate, injust.
În actualele condiții, misiunea avocatului a devenit extrem de dificilă pentru că el are tot mai des nu de reparat injustețea unei cauze într-un sistem care, în general, este drept și just, ci de intervenit la reparația capitală a însuși sistemului. Toate acele demersuri avocațiale de invalidare a aberantelor acte normative pe care se întemeia starea de pretinsă ”alertă” sunt o bună probă în acest sens.
-Ce s-a deteriorat mai mult: profesia sau slujitorii ei?
-Odată cu profesia, au încărunțit urât și slujitorii ei dar, mai ales, pretinșii cărturari care au sfânta misiune de a ține dreptul aproape de etică, de virtuțile creștine și de marile principii instituționale.
-Florentin Țuca este un avocat atipic, ar spune unii. Este un erudit, ar spune alții. Un intelectual. Florentin Țuca reușește cu lejeritate să poarte discursul prin zone literare, istorice, filozofice. Este asta un atu pentru un avocat? Nu e de ajuns să fii în ”litera legii” și atât?
-A sta doar ”în litera legii” înseamnă a nu vedea pădurea de copaci. Poți fi, la limită, un bun strungar al normelor, dar atât. Dacă nu faci un minim efort de înălțare pentru a simți spiritul dreptului și, mai ales, spiritul a ceea ce el trebuie să reprezinte înseamnă să te complaci într-o zonă de confort, fie ea a specializării.
-…de fapt, ”litera și spiritul legii”, ca să așezăm forma completă a unei expresii care a pătruns și în discursul civic și nu numai. În practica juridică se întâmplă vreodată ca ”spiritul legii” să lucreze și ”împotrivă”, să devină un instrument al părții adverse?
- Diferența spirit-literă este diferența suflet-corp. Punct.
-15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale, cu ”borna zero” Eminescu. Însă aș duce călătoria asta culturală și în alte zone. Către Enescu, muzică, spații mai mult sau mai puțin neconvenționale. În nume propriu sau prin casa de avocatură, direct sau discret, v-ați implicat în evenimente muzicale, concertistice, în ultimii ani și la Botoșani. A fost vorba despre proiecte ocazionale la Botoșani sau ele duc și către un viitor mult mai bine planificat?
-Nu, n-am un plan anume legat de proiectele culturale. Mi-am propus doar să pun umărul, așa cum pot, în susținerea unor demersuri de promovare a autenticelor valori românești. Asta mai ales într-un context ideologic neprietenos, anti-național, anti-suveranist și, o simt cu tristețe, anti-Eminescu. (Știu, nu avem de-a înfrunta un “anti-Eminescu” fățiș -detractorilor le este, totuși, jenă să-și expună nemernicia-, dar, în atmosferă, se simte că Eminescu deranjează în continuare și-ar merita internat cu forța, din nou, într-o carantină eternă, ca să nu mai încurce politicile mainstream nici cu genialitatea și nici cu patriotismul lui).
-Cum se văd Botoșanii de la București? Din punct de vedere cultural mai ales, pentru că se tot face vorbire despre acest brand al nordului. Concret, unde s-ar putea investi (financiar, comunitar, cultural) pentru ca această moștenire să capete sens și utilitate (spirituală în primul rând)?
-Mi-amintesc că, atunci când eram copil și plecam de la Vârfu Câmpului să-mi vizitez rudele de la Suceava, trăiam foarte intens dezbaterea despre rivalitatea dintre cele două capitale de județ vecine. Eu apăram Botoșaniul cu pledoarii apăsate, centrate, evident, pe comorile lui de spiritualitate. Partea adversă se refugia, cel mai adesea, în Cetatea de Scaun și, când asediul devenea periculos, în Bucovina. Meciul se termina, mai mereu, la egalitate. Astăzi, în sufletul meu, Botoșaniul câștigă. Deși îmi iubesc Suceava liceului, deși ador Bucovina și deși i-am fost avocat lui Ștefan cel Mare în desele dezbateri cu colegii mei militari din oastea lui Mihai Viteazul, simt că Botoșaniul vibrează altfel. Nu ca oraș al prezentului, evident, ci ca formidabilă sursă și reper de revigorare. Cum s-ar putea vedea de la București?… Drept capitală a unei dulce Românii care trebuie să-și regăsească identitatea și speranța în viitor.
-Vorbiți în câteva rânduri despre ”bolile post-democrației”, cu trimitere către ”presiunea agasantă a corectitudinii politice, siluirea limbajului și a liberei expresii, sluțirea dreptului și a principiilor sale fundamentale”, dar și către ”mugurii dictaturii medicale în epoca virusată de spaima covidului”. După acești aproape doi ani de pandemie declarată, ați identificat efecte ale acestor ”boli”, și dacă da, avem șansa revenirii?
-Chiar așa amărât cum sunt în fața acestor agresiuni ale inamicilor fără de Dumnezeu, simt că mai avem șanse și cred că meciul nu este, încă, pierdut. Cum marea miză este sufletul nostru etern, speranța care vine din acest suflet este că Diavolul nu are suficienți bani ca să ni-l cumpere. Și chiar de-ar avea, suflul umanității din noi nu e de vânzare.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
Urmărește-ne și pe Google News
