Interviuri
Gellu DORIAN: Manageri improvizaţi au împins Botoşanii, din punct de vedere cultural, pe ultimul loc din ţară

Ziua Culturii Naționale este ”o improvizaţie cu iz facil”, spune Gellu Dorian, ”o tinichea de aur fals la numele poetului”, scriitorul vorbind totodată și despre datoria pe care botoșănenii o au față de Mihai Eminescu, o datorie pe care urmașii Poetului nu doar că o ignoră, dar o și marginalizează sau minimalizează.

Un an 2021 atipic și deopotrivă dureros pentru cultură, cu măsuri pandemice impuse și deseori inexplicabile, care nu doar restricționează, ci și tensionează societatea. Pentru prima dată în 30 de ani, în mijloc de ianuarie, Botoșanii nu mai sunt scuturați de versurile zecilor de poeți care urcau din întreaga țară, ca într-un adevărat pelerinaj, către Orașul Poetului. Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia își va afla laureatul în luna iunie, când organizatorii speră ca situația să permită organizarea unei gale de decernare în dimensiunea sa reală și meritată.

 

Scriitorul Gellu Dorian, inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu”, dar și redactor-șef al revistei ”Hyperion”, confirmă faptul că Gala de Decernare a prestigiosului premiu a fost amânată, dar ne așază înainte și un semnal de alarmă cu privire la cultură și memorie și atrage totodată atenția asupra pierderilor irecuperabile, fie că vorbim despre cultura scrisă, de patrimoniul mobil sau de cel imobil.

 

 

”Freamătul eminescian vibrează în fiecare zi la Botoşani, nu numai în ianuarie sau iunie”

 

-Domnule Gellu Dorian, începem ex abrupto (con)vorbirea de mijloc de ianuarie. În ultimii 29 de ani, această perioadă fremăta eminescian la Botoșani, juriul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” își începea misiunea de a alege, dintre poeții nominalizați, pe cel ce avea să devină laureatul celui mai râvnit premiu literar din România. Cum trăiți acest ianuarie 2021?
 

-Da, aşa este. Freamătul există şi acum, dar pe alte coordonate, după cum bine ştii, cele ale pandemiei de coronavirus, care a dat totul peste cap, aşa cum o stare de război poate impune reguli ce restricţionează bunul mers al lucrurilor. O acceptăm cu noduri în gât, ne conformăm, chiar dacă unele lungimi şi modalităţi de criză sanitară ni se par aberante, poate că strângem din dinţi, ne uităm altfel în pungă şi la ziua de mâine, cum nu e bine să ne uităm cu zgârcenie la ziua de ieri, cea care ne-a dat suportul acestui freamăt de ianuarie de 171 de ani aici, în acest oraş binecuvântat, dar şi blestemat, freamăt datorat lui Mihai Eminescu, de al cărui nume ne legăm cu toţi, aşa cum se leagă pruncul de sânul mamei sale.
 

Acest freamăt îi cuprinde pe unii într-un fel, pe alţii în alt fel, în funcţie de poziţia pe care o au faţă de memoria trecutului şi de faptele prezentului, mai ales pe cei ce se simt oameni ai momentului, puşi vremelnic în funcţii care le-ar conferi puteri de ajustare a memoriei în funcţie de înţelegerea lor, nu de ceea ce impune un astfel de freamăt al memoriei mereu resuscitate cu eforturi pe care aceştia, vremelnicii, le cuantifică în funcţie de puterea lor de înţelegere şi mai ales de punga din care iau pentru sine cu generozitate şi dau cu zgârcenie pentru cei ce-ar merita totul.


Freamătul eminescian vibrează în fiecare zi la Botoşani, nu numai în ianuarie sau iunie, ci mereu acolo unde înţelegerea acestui fenomen fundamental pentru identitatea noastră naţională este înţeles în deplinătatea fondului lui, nu doar în forma festivistă şi aureolantă pentru nişte „mititei”, care vorbesc deasupra tuturora, nu slăvind poetul, ci lustruindu-se pe ei.


Da, altădată, timp de 29 de ani cum remarci, juriul, în aceste zile de freamăt, se bătea pe numele poeţilor nominalizaţi, să aleagă pe unul dintre ei, care să dea greutate acestui eveniment ce, datorită şi lor, valorii lor mai ales, devenea din ce în ce mai important şi aşteptat.

 

 

”Răsuflau uşuraţi după fiecare ediţie şi-şi luau de-o grijă imediat după eveniment”

 

-Un premiu care s-a impus la nivel național, girat de un juriu prestigios, pe de o parte, și de laureați de o valoare incontestabilă, pe de altă parte, și care, anul acesta, se va acorda pentru prima dată pe 15 iunie, nu pe 15 ianuarie...
 

-Primii zece ani la preşedinţie cu regretatul Laurenţiu Ulici, acest premiu a căpătat greutate de instituţie naţională. Dar asta doar în dorinţa celor  care au înţeles acest lucru şi mai puţin în mintea şi intenţiile edililor locali, care răsuflau uşuraţi după fiecare ediţie şi-şi luau de-o grijă imediat după eveniment până în preajma următoarei ediţii, când iarăşi începeau să transpire şi să taie, să scuture şi, la insistenţele unor improvizaţi şi veleitari locali, să încerce chiar preluarea premiului şi aşezarea lui în interesul meschin al unor localnici, să-l provincializeze. Dar nu s-a reuşit. Şi, de 19 ani, iată, pe al 30-lea în cursivitatea premiului, Nicolae Manolescu a ştiu să menţină importanţa şi consistenţa valorică a acestui premiu.


Acum, când iarăşi, pe lângă pandemie, bate vânt de veleitari grijulii că premiul va pleca în altă parte şi nu rămâne în curtea lor, când întrebările asupra bugetului alocat tind spre subţiere şi economisire, trăiesc acelaşi sentiment de teamă care va învinge rămăşiţele de mentalitate provincială, care domină peste acest premiu râvnit de toţii poeţii României şi meritat doar de cei cu adevărat valoroşi. Numai că, aşa cum s-a decis din motive pandemice, ediţia aceasta, a 30-a, se va amâna pentru 15 iunie, când, sperăm, va fi timp prielnic pentru derularea unui program consistent, care, pe lângă gala în sine, să includă şi o aniversare a 150 de ani de la Congresul de la Putna, din 1871.

 

 

-Sunteți inițiatorul acestui important premiu care se acordă în România de 30 de ani, fără întrerupere. O vreme ați organizat, tot la Botoșani, și Congresul Național de Poezie. Era pe atunci – 2004 – o manifestare inedită chiar și în peisajul național, nu doar cel județean. Adăugăm aici și revista Hyperion, o revistă care s-a impus în spațiul revuistic național și internațional. Vă întreb acum, în anul de grație 2021: mai este (dacă a fost vreodată!) Botoșaniul un oraș cultural?
 

-Da, aşa este, încă din ianuarie 1990, când a avut loc o primă ediţie a Zilelor Eminescu, improvizată, aşa cum se impunea de nesiguranţa libertăţii în acele zile, mi-a venit ideea să schimb formatul acestora şi să creez un eveniment care să aibă ecou naţional. Unii se luptau să pună mâna pe patrimoniul PCR-ului, încă în agonie şi reaşezare în spaţiile vide, în care securitatea ceauşistă îşi făcea culcuş, în timp ce eu, împreună cu unii prieteni, neîncrezători într-un astfel de proiect, am purces la a gândi un proiect de anvergură naţională. Şi în iunie, după o ediţie de vară, la care a participat şi Laurenţiu Ulici, am proiectat regulamentul, pe care l-am depus la primărie.

Era prin noiembrie 1990. Abia în martie 1991, Corneliu Vicenţiu Daniliuc, primar pe atunci, a dat Decizia cu nr. 100 prin care a luat fiinţă acest premiu. În iunie, în acelaşi an, trebuia să aibă loc prima ediţie, cu laureatul ales de juriu. Însă din motive inexplicabile, preşedintele juriului de atunci, Petru Creţia, directorul noii instituţii de la Ipoteşti, n-a mai fost de găsit, încât ediţia, la propunerea lui Laurenţiu Ulici, s-a mutat, cu acelaşi laureat, poetul Mihai Ursachi, în ianuarie 1992. Astfel, laureatul pe anul 1991 a fost premiat pe 15 ianuarie 1992, rămânând ca aşa să se procedeze de atunci încolo. Şi timp de 29 de ediţii aşa a fost. Cu noi cutume de la ediţie la ediţie, aşa cum s-a observat, care au stabilit ca premiul să se dea numai în prezenţa poetului la Botoşani. De aici şi neînţelegerea de acum doi ani, când unul dintre poeţii laureaţi n-a mai primit laurii, tocmai că n-a mai venit la Botoşani, deşi se ştia că e pe drum. Eveniment trist, regretabil.
 

Da, am avut şi alte proiecte, cum a fost şi Congresul Naţional de Poezie, din care s-au ţinut cinci ediţii, din doi în doi ani. O manifestare unicat, de ecou, la care participau sute de poeţi din ţară şi străinătate. Din lipsa fondurilor nu s-a mai putut ţine, dar şi din nepăsarea unora care, puşi să administreze cultura botoşăneană, au considerat că oraşul care l-a dat lumii pe Eminescu nu poate suporta astfel de „risipă”. Se vede şi acum la instituţia la care am lucrat şi la care am organizat 29 de ediţii ale Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...”, că interesul pentru cea mai consistentă tradiţie culturală botoşăneană, literatura, a scăzut la zero, ba chiar la sub zero, memoria poetului naţional şi interesul pentru creaţia literară fiind inexistentă în acea instituţie, care se ocupă acum cu tot felul de improvizaţii date drept „tradiţii culturale”. Păcat.

 

 

”Oraşul tinde să devină un loc fără memorie”

 

-Ați scris de-a lungul vremii articole de atitudine, ați semnalat bizarerii cu pretenții culturale, dar mari consumatoare de bani, ați și propus proiecte urbane menite să întregească din punct de vedere cultural un brand cu care Botoșanii se mândresc. Mă refer aici la preluarea de către municipalitate a unor clădiri monument istoric și crearea unor centre dedicate personalităților născute pe aceste meleaguri, în special lui Mihai Eminescu. Mai sperați că cineva se va apleca vreodată asupra unor astfel de idei?
 

-Nu mai sper nimic. Ce să mai speri de la nişte edili care lasă oraşul lui Eminescu, în chiar punctul lui zero, cu imaginea deplorabilă a unei clădiri în care timp de peste 150 de ani s-au zămislit adevărate acte de cultură rămase doar în memoria unor cărţi scrise de regretatul Ştefan Cervatiuc, iar acum stă gata să cadă. Nimic, desigur nu poţi aştepta de la astfel de edili. Am depus de mai multe ori tot felul de „memorii”, sub formă de idei şi proiecte, absolut realizabile în spaţiul generos al oraşului Botoşani. Probabil am fost considerat un ins ciudat şi cu capul în nori. Însă acele idei erau absolut terestre şi realizabile.
 

Clădiri de o valoare arhitectonică şi cu o memorie care incumbă numele unor mari personalităţi, cu care ne mândrim doar amintindu-le numele cu diverse ocazii sau în epistole de intenţie când e cazul să se ceară ceva pentru aceste locuri, stau în paragină, nemarcate, uitate, ca în mintea unui ins prins de amnezie amintirile despre propria viaţă. Oraşul tinde să devină un loc fără memorie, sub jegul timpului prezent, care sclerozează un parcurs istoric pe care-l numim, când e vorba de tradiţia de marcă a Botoşanilor, cultural, fenomen cu care ne mândrim ca nişte mincinoşi ce suntem, complăcând-ne într-un trai de azi pe mâine, în certuri şi schisme politice devastatoare.

 

 

”Nu cu astfel de reduceri de fonduri ne plătim datoria faţă de Eminescu”

 

-Cât de mult îi suntem datori lui Mihai Eminescu? În ce paradigmă ar trebui să ne situăm astăzi, la 171 de ani de la nașterea geniului?
 

-Foarte datori. Chestiunea e că rămânem doar datori, fără a face mare lucru, de consistenţă. Când avem deja un brand, aşa cum este Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, impus cu greutate în ultimii 30 de ani, unii dintre cei care ar fi trebuit să-l transforme cu adevărat în instituţie naţională, se gândesc, nu fără circumspecţie, cum să-l subţieze şi să-l facă din ce în ce mai insignifiant. Sperăm însă să nu-şi pună în aplicare  gândurile alimentate de veleitarii agresivi şi lacomi, care, ca proştii care se bucură de schimbarea regelui, dau năvală la uşa primarului să ceară şi „drepturile lor”.
 

Nu cu astfel de reduceri de fonduri ne plătim datoria faţă de Eminescu, care a înzestrat de-a lungul timpului milioane şi milioane de copilaşi, punându-le în grai limba maternă, limba română, cea care le-a dat identitatea naţională, cu care se mândresc. Nu aşa se plăteşte o datorie faţă de cel care ţi-a dat şansa să-i respecţi numele chiar la el acasă. Dar Eminescu a fost prost apreciat de-a lungul timpului, chiar din timpul vieţi şi până în prezent, de cei care au slujit din bani publici primăria oraşului. Poate cei de acum vor înţelege că pentru memoria poetului şi pentru răsplata urmaşilor lui, poeţii de azi şi cei de mâine, trebuie făcute eforturi nemăsurabile astfel.

 

 

-Patrimoniul cultural este fragil, mai ales atunci când vorbim despre obiective supuse intemperiilor vremii, nepăsării autorităților, distrugerii cu intenție. Ca observator de decenii al acestui fenomen, care credeți că este cea mai mare pierdere a ultimilor 30 de ani (monumente istorice, evenimente culturale, patrimoniu mobil etc.)? 
 

-Cea mai mare pierdere este această instalare a lipsei de memorie a oraşului, care duce în spate una din cele mai însemnate vieţi culturale, pe care un oraş mic a ştiut, prin oamenii demni care au trăit aici, să o consolideze prin instituţii culturale de ţinută: teatru, filarmonica, teatrul de păpuşi, instituţii în jurul cărora a existat o efervescenţă culturală de prestigiu, locuri prin care au trecut cele mai mari personalităţi ale vieţii culturale româneşti. Acum palide locuri în care doar sinecurile pot fi văzute cu ochiul liber, duse cu greu de bugetul local. Această tradiţie culturală pierdută trage după ea şi lipsa memoriei, amnezia de care vorbeam.

Atâtea clădiri de mare valoare, din multele dispărute, întregesc nepăsarea care aşterne pierderi irecuperabile. La toate acestea se adaugă efectele politicului, care a pus în fruntea instituţiilor de cultură, locale şi judeţene, manageri improvizaţi, fără idei, indolenţi, unii chiar analfabeţi funcţionali, care au împins Botoşanii, din punct de vedere cultural, pe ultimul loc din ţară. De ani buni aici nu se mai face nimic de valoare, se improvizează, iar când se face ceva valoros, iute vin idei şi idioţi să le şmirgheluiască după priceperea lor.


Nepăsarea faţă de valorile trecutului, dar şi de cele ale prezentului, este tara care trage oraşul Botoşani pe linia de parcare a istoriei recente. Când ai nume ca Max Blecher, Mihai Ursachi, Cristian Simionescu, Al.D. Lungu, Vasile Constantinescu, Constantin Dracsin, Lucian Valea, Horaţiu Ioan Laşcu, Lucian Alecsa, Octavian Cotescu, Teofil Vâlcu, Constantin Lupu, alţii şi alţii, oameni dispăruţi şi uitaţi aproape, să nu faci nimic pentru memoria lor, să dai un nume de stradă, de alee, de instituţie şi aşa mai departe, ce poate însemna? Dau doar un simplu exemplu: la Vaslui, un poet modest ca Ioan Iancu Lefter este adus în memorie în faţa celor ce trăiesc sau trec prin Vaslui printr-o statuie recent inaugurată. Să ne gândim la Botoşani la o statuie a lui Mihai Ursachi? Nici pomeneală. Dacă nu au Enescu, Iorga, Antipa, Luchian, alţii şi alţii, câte o statuie cu care, ca botoşănean, să te mândreşti, cum să aibă Max Blecher sau Horaţiu Ioan Laşcu aşa ceva?

 

 

-De zece ani (începând din 2011), România celebrează pe 15 ianuarie și Ziua Culturii Naționale. A fost gestionată această zi potrivit semnificației sale, a ajutat acest demers la conștientizarea comunitară? Ce s-ar (mai) fi putut face în acest sens?
 

-Încă o improvizaţie cu iz facil. N-a fost şi nu este decât o idee ca multe altele, pentru a se zice că s-a făcut ceva, fără să fie şi acoperită cu un fond consistent, competitiv, important şi stimulant. O tinichea de aur fals la numele poetului. Atât.

 

 

”Suntem într-o criză culturală cronică”

 

-Orașul care a dat României genii incontestabile nu dispune, la ora actuală, de o sală modernă (avem câteva la limita decenței), care să primească personalități ale lumii culturale, care să găzduiască evenimente de calibru național. Au fost Botoșanii, din acest punct de vedere, un oraș prea sărac pentru a-și permite o astfel de investiție?
 

-Aici e mult de vorbit. Stăm cu marile instituţii culturale, teatrul şi filarmonica, în chirie, întreţinând unele clădiri pecunofage în care funcţionează relicve ale comunismului, în loc să fi avut clădirile proprii. Se fac săli de nunţi, cărora li se spune „de evenimente”, dar de evenimente culturale nici vorbă. Şi nici nu vom avea prea repede.

 

-Ne îndreptăm către o criză culturală sau, dimpotrivă, poate fi pandemia un prilej de cernere și discernere a valorilor?
 

- Suntem într-o criză culturală cronică. Dau doar un simplu exemplu: la Oradea, este trasă pe linie moartă revista „Familia”, veche de peste 150 de ani, revistă în care a debutat Eminescu. Urmează şi alte astfel de parcări în uitare a fenomenelor culturale, încât faptul că azi constatăm că Botoşanii, leagănul de naştere şi copilărie al unor mari personalităţi ale culturii româneşti, este un loc fără memorie, memorie înlocuită de superficialitatea vieţii cotidiene şi a faptelor aculturale şi a profitorilor politici, este un evident semnal de alarmă că se lucrează la erodarea adevăratei noastre identităţi. Aşteptăm să ieşim din această criză, trăită latent, ca o comă clinică indusă, cine ştie, poate odată cu pandemia aceasta devastatoare.

 

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store
Elena Cardaș, viața printre meteoriți și destinul ”dulce-amărui” al unui medic scriitor: Pentru mine cancerul a fost o mare lecție / Nu cred în familiile perfecte, nici în profesioniștii perfecți
Pe Elena Cardaș o cunoaște multă lume. Mai ales de când și-a asumat în comunitate roluri care multora le-au fost incomode. Este omul care a luptat cu birocrații și cu mentalități învechite. Este scriitorul care s-a salvat de propriul destin scriind în trei săptămâni un roman ”în mare parte” autobiografic. Este medicul care a învățat lecția pacientului atunci când cancerul i-a arătat că ”limita e cerul”.
Roxana Gherasim: Am învățat să apreciez mai mult oamenii care vin pentru o scurtă perioadă în viața mea / Sărbătorile vor fi mereu cu un ochi care plânge și cu unul care râde
A fost profesoară, dar s-a implicat și în tot ce înseamnă cultură, voluntariat, jurnalism. Chiar dacă trăiește de ani buni în Germania, nu s-a desprins niciodată cu adevărat de Botoșani. Revine acasă de câte ori se ivește prilejul. Primul drum îl face mereu la părintele duhovnic, apoi se oprește la mormântul mamei. Și-a păstrat prietenii, pășește pe aceleași alei și se bucură de oamenii orașului după care va tânji mereu.
Tânără referent de la Centrul de Creație și arta încondeierii ouălor: Așa ar fi corect să fie de culoare roșie / Tehnica cu ciorapul este cea mai cunoscută
Ouăle încondeiate nu lipsesc de pe masa românilor în zilele de Paști. De toate culorile sau doar roșii fac parte mereu din meniul pascal. Majoritatea gospodinelor păstrează cu sfințenie tradițiile și își arată măiestria în fiecare an.
INTERVIU Constantin Boștină, fost secretar personal al lui Ceaușescu și ex-prim-vicepreședinte al Consiliului Popular Botoșani: Ceaușescu trebuia înlocuit, dar nu așa, nu prin împușcare / M-am simțit foarte bine și în perioada de dinainte de 1989 și mă simt bine și acum - VIDEO
După 32 de ani în care s-a manifestat aproape exclusiv ca un capitalist, Constantin Boștină a reapărut în atenția publică din postura de fost demnitar în regimul totalitar. Aceasta după ce a scos pe piață cartea ”În ochii ciclonului, am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu” plină cu dezvăluiri din intimitatea cuplului dictatorial.
Istoricul Remus Tanasă: Locuitorii Botoșanilor par să trăiască doar cu regretul că orașul a pierdut rolul (mai) însemnat pe care l-a avut în trecut
Născut în Botoșani, cu trei ani înainte de căderea regimului comunist, Remus Tanasă este astăzi – la doar 36 de ani - nu doar un apreciat istoric, ci și unul care are curajul de a aduce din trecut valori la care societatea, nu doar cea românească, pare să fi renunțat de mult.
INTERVIU premieră cu Doru Constantin, administratorul șef de la „Apă”! Nova Apaserv își schimbă direcția: Era o delăsare, un dezinteres VIDEO 
Povestea oamenilor care s-au autodeclarat „salvatorii” companiei Nova Apaserv de la Botoșani a fost răsfoită de botoșăneni de prea multe ori. Și nu a fost una cu happy-end. Planuri, strategii, obiective, reforme și schimbări de paradigmă. Suntem în fața unui nou „punct și de la capăt”, care poate însemna o călătorie într-un sentiment de deja-vu. Sau poate direcția corectă. 
INTERVIU în oglindă: Paula Berențan – Tiberiu Manolache, noii subprefecți ai Botoșanilor: De ce s-a considerat că sunt persoana potrivită? / Întâi trebuie să ne așezăm la locurile noastre VIDEO
Suflu proaspăt în două importante funcții de la județ: doi tineri cu mai puțină notorietate în viața publică și administrativă botoșăneană au intrat în echipa de conducere a Prefecturii alături de „veteranul” Dan Nechifor, prefectul județului.
În OGLINDĂ, de la cititor la autor: Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii / Să scriem ceea ce e purtător de conținut, nu doar conținut purtător de mesaj
Botoșăneanul.ro vă aduce astăzi în Oglindă doi autori. Doi creatori care, înainte de a semna pe copertă, au fost cititori-scotocitori de carte. O călătorie pe care le-o propunem și pe care o dorim de folos multor cititori care visează ca, într-o zi, să devină autori.
INTERVIU Mirel Manea: Destinul eu mi l-am făcut / Muzica nu are bariere și nici granițe - VIDEO
Ce s-ar mai putea spune despre un botoșănean care a cântat în orașe pe care mulți dintre noi nu le vedem decât prin filme? Ce am mai putea afla nou după sute de articole și emisiuni? Și totuși, între un concert la Atena și unul al Filarmonicii ”George Enescu” Botoșani, am încercat să îl descoasem pe Mirel Manea, prim-trompetistul care a cântat de la Vatican până la New York și de la Roma până la Monte Carlo. Ce am aflat puteți vedea în interviul de mai jos.
Florentin Țuca: Nu avem de-a înfrunta un ”anti-Eminescu” fățiș, dar, în atmosferă, se simte că Eminescu deranjează în continuare
Florentin Țuca este avocat, dar mai presus de toate este un om de Cuvânt. Format în școala românească de Drept, perfecționat printre rafturile literaturii de calitate, și-a probat omenia și deopotrivă prietenia cu o osârdie rar întâlnită în instanțele românești, fără a se abate de la litera și, vom vedea, nici de la spiritul legii.
Gellu Dorian: Eminescu înseamnă în primul rând Botoșani, orașul în care s-a născut, a fost botezat, a făcut primii pași, a spus primele cuvinte
"La ce bun Cultura în vreme de restriște spirituală?", ne-am putea întreba astăzi, parafrazând celebra zicere a lui Friedrich Hölderlin, de acum mai bine de un secol și jumătate.
Contestată sau admirată, Iustina Irimia Cenușă, din postura de director: Singura afiliere pe care o am este dragostea față de cultura tradiționalăVIDEO & FOTO
Pentru unii observatori mai fini, numirea cântăreței de muzică populară pe postul de director interimar al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani a fost cumva previzibilă.Alții, în schimb, au asociat saltul în carieră al artistei drept înregimentare politică.
Ada D'Albon, nepoata lui Sadoveanu, între debutul de la Botoșani și viața în exil: Nimeni nu a îndrăznit să trăiască ce am trăit noi / Am fost foarte singură la Botoșani, extrem de singură! - FOTOGALERIE
O poveste de viață fascinantă, construită pe un fir care se confundă deseori cu istoria unui timp greu încercat.
INTERVIU Andreea Cujbă, designerul vestimentar de la Botoșani care ne menține în tendințe: Ce purtăm în seara de Revelion? Care este culoarea anului 2022? Ce aruncăm din dulap?GALERIE FOTO
Este tânără, frumoasă și elegantă. Este un etalon vestimentar pentru multe dintre doamnele și domnișoarele din Botoșani care țin la imaginea lor. Andreea Cujbă este creatorul de modă botoșănean cu o ascensiune rapidă în ultimii cinci ani.
INTERVIU Oana Pușcașu: Botoșani este un oraș magnific, cu valori în domeniul artelor, cu oameni pe care îi iubesc - VIDEO concert de Crăciun Cheia Sol
La 35 de ani, Oana Pușcașu își păstrează proaspătă copilăria, construind în Botoșani o poveste care împletește inocența cu talentul, disciplina cu performanța.
INTERVIU Simona Radiș: Mai este nevoie de un aur olimpic pentru a deveni cunoscută la nivelul pe care mi-l doresc VIDEO
În luna iulie a acestui an botoșăneanca Simona Radiș a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Tokyo. În aceste zile sportiva cu care întreg județul se mândrește se află în cantonament, se pregătește din greu pentru a triumfa din nou.
FLASH INTERVIU Botoșăneanca Raluca Olaru, în fața elevilor de la Liceul Sportiv: Mă gândesc că o să câștig și atât  - FOTOGALERIE
Cu multă ambiție, Raluca Olaru a reușit să câștige trei medalii de aur la Campionatele Mondiale de haltere din luna mai.
Povestea fascinantă a dirijorului Victor Dumănescu: Fiu de preot, născut în refugiu, căsătorit cu o botoșăneancă și îndrăgostit iremediabil de muzică
Vineri, 17 decembrie, sub bagheta dirijorului Victor Dumănescu, pe scena Filarmonicii ”George Enescu” din Botoșani se va cânta Rachmaninov. Iar melomanii vor avea parte și de o primă audiție a unei lucrări excepționale.
Octavian Lup: Publicul este interesat de ceea ce se ascunde în spatele sunetelor, să vadă ce are omul acela în inimă atunci când cântă - FOTO&VIDEO
De-a lungul anilor a revenit constant pe scena de la Botoșani. A cântat alături de orchestra Filarmonicii ”George Enescu”, sub bagheta celor mai cunoscuți dirijori români: Tiberiu Oprea, Cristian Oroșanu, Petronius Negrescu, Bogdan Chiroșcă, Ilarion Ionescu-Galați, Matei Pop.
Constantin Iftime: Eu nu vreau un memorial al victimelor, un loc în care să mă duc cu lumânări / Vreau să se spună: Hai la muzeul acela trăsnit de la Botoșani FOTO&VIDEO
La Botoșani se va deschide primul muzeu al comunismului din România. Muzeului vieții cotidiene în comunism (MuViCC) ar trebui să devină o instituție de cunoaștere a istoriei recente, un obiectiv turistic important în zona de Nord-Est a României și, nu în ultimul rând, un segment important din viața socială a orașului Botoșani. Și asta întrucât, printre anexele muzeului ar exista și un spațiu adecvat petrecerii timpului liber al tinerilor.
Zilele Eminescu au fost si sunt la iasi, Bucuresti, Chisinau, Carei, oriunde. Nu poti muta o manifestare intr-un loc in care poetul este sarbatorit, unde poetul a fost mai acasa decat la Botosani. Poate va referiti la Gala de acordare a Premiuuil Mihai Eminescu - Opera Omnia, pe care botosanenii o confunda uneori cu un meci de fotbal, uneori si unii invitati ajunsi pe scena confunda teatrul cu un stadion plin in fata caruia se pot manifesta feminist, neomarxist, oricum. Dar, nu mai incercati sa manipulati, folosind numele unui om care a facut enorm pentru memoria acestor locuri.
15 ianuarie 2021, 17:26
Ce articol fulminant !! Extraordinar!! Nemaivăzut !!! Ce înțelegem noi din tot șuvoiul de invective specifice lui Dorian? Că tot ce se face este egal cu zero și că tot ce a făcut el a fost, este și va fi în vecii vecilor doar acte de cultură 100% inedite și de mare calitate. Am avut ocazia să discut că mai mulți oameni de cultură de calibru din municipiul și județul Botoșani - net superiori lui Dorian - care mi-au spus că, în ultimii 30 de ani, multe lucruri bune s-au făcut pentru dezvoltarea culturii în general și pentru cunoașterea operei marelui Eminescu. Problema principală : acestea nu-i aparțin lui Dorian, ci altor oameni de cultură.
15 ianuarie 2021, 17:15
Gellu Dorian sa nu vorbeasca, e cel ce voia sa mute zilele Eminescu la Iasi, pentru ca, zicea el, Botosaniul nu-l merita......
15 ianuarie 2021, 14:54
Sondaj
Credeți că se vor termina la timp lucrările la drumul Botoșani - Târgu-Frumos, adică la data de 12 mai 2023?
Da
Nu
Nu știu / nu mă interesează
Declaraţia zilei
„Și din partea noastră, și din partea autorităților, se poate mai mult. Aș fi vrut, de exemplu, pentru acest proiect cu campania gratuită să-mi strângă și mie mâna un oficial. Sau cineva. Să-mi zică: bravo că ai făcut ...
starshiners.ro%20
fashiondays.ro
Curs valutar
ieri
EUR
Euro
4.8909 lei
USD
Dolarul SUA
4.7450 lei
CHF
Francul elveţian
5.0380 lei
GBP
Lira sterlină
5.7696 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.5548 lei
XAU
Gramul de aur
272.6466 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2455 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.2438 lei
AUD
Dolarul Australian
3.3761 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.7206 lei
CZK
Coroana Cehească
0.2009 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6575 lei
Vremea
astăzi
Botosani
21.6 o C
Dorohoi
21.7 o C
Bucecea
20.9 o C
Darabani
15.9 o C
Saveni
22.1 o C
Ştefăneşti
18.0 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2022 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.