Interviuri
Prof.univ.dr. Corneliu IAȚU: Familia Pillat a fost ca o aură pentru Miorcani / Tatăl meu a fost primul salvator miner cu atestat din județul Botoșani

Vă oferim astăzi o călătorie. Prin viața unui om, prin locuri de aproape și de departe. Vă oferim, de asemenea, o perspectivă nouă asupra unui Botoșani care mai poate încă exploata uriașele bogății, de la pământ și apă, până la trecutul atât de prețios. Nu în ultimul rând, aducem prin acest interviu un omagiu poetului Ion Pillat, de la a cărui naștere se împlinesc astăzi, 31 martie, 130 de ani.

Născut pe 9 decembrie 1964, în Miorcanii lui Pillat, Corneliu Iațu este fiu de miner. Al primului salvator miner cu atestat din județul Botoșani. A crescut odată cu satul. A ascultat poveștile bătrânilor de la conac, a ”făcut norme” la CAP, a încărcat și descărcat sute de tone de porumb și de grâu, a sorbit pe nerăsuflate cărțile din biblioteca din mină.

 

Profesor universitar la Facultatea de Geografie și Geologie, prorector al Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, președinte al Societății de Geografie din România, cu studii și cerccetări academice recunoscute în întreaga lume, cu un titlu de doctor obținut cu calificativul Magna cum laude, cu o temă despre “Depresiunea Rădăuților –studiu de geografie umană”, a obținut Premiul „Simion Mehedinți” al Academiei Române pentru cartea ”Démographie et géographie du travail en Roumanie post-décembriste”, pentru anul 2006, dar și Premiul  pentru cea mai bună carte științifică, ”Atlasul  electoral  al  României  (1990-2009)”, în 2014, la București.

 

A învățat că, dincolo de greul zilei, se află întotdeauna o rază de soare care te conduce către lumină. De asta, Corneliu Iațu păstrează și astăzi în inimă satul de odinioară. Satul cu foștii dascăli, cu jocurile copilăriei, satul din care s-au ridicat uriașii pe care mai târziu îi va vedea strălucind prin lumea cea mare. Dar nu uită de asemenea dascălii de la Liceul Laurian, nici plimbările și prietenia aleasă cu prof. Aurel Dorcu, alături de care va rămâne până în amurgul vieții.

 

 

-Domnule Corneliu Iațu, cu voia dvs., așezăm în pragul acestei convorbiri o mărturisire a doamnei Monica Pillat din 1970, despre o vizită la Miorcani alături de tatăl său, poetul Dinu Pillat. Conacul devenise între timp casă de nașteri. Spune doamna Pillat: ”Am ajuns noaptea la Miorcani, unde ne aştepta tot satul cu lumânările aprinse. Era ca la Înviere. Oamenii credeau că, dacă se întoarce fiul “boierului” acolo, vremurile se vor schimba. Tata a fost zguduit de înfăţişarea de atunci a locului, pe care nu-l mai recunoştea”. Aveați 6 ani când se întâmpla această vizită, dar nepoata poetului Ion Pillat a mai urcat spre Miorcani până spre anii 80-90. Se întâlnește copilăria dvs. cu amintirile doamnei Pillat? Mai păstra satul de atunci povești despre viața de la conac, despre oamenii care se perindaseră pe acolo?


-Din păcate, regimul comunist a practicat o ștergere a valorilor prin uitare. Familia Pillat, care a marcat comunitatea din Miorcani, nu a făcut excepție. Eram prea mic să știu de Monica Pillat sau Dinu Pillat, dar m-a marcat tot timpul conacul familiei Pillat. În sens pozitiv, pentru că avea acea atmosferă boierească pe care o pierduse România la 1947 și pentru că era și un loc de joacă pentru mine, copil fiind. Zidurile din piatră, dar mai ales porțile din fier forjat, ruginit de timp, erau martorii unei epoci glorioase, dar pe care eu nu aveam cum să o pricep pentru că eram prea mic. Eram doar fascinat. Nu înțelegeam de ce acele porți din fier forjat sunt mai mereu închise și parcă lăsate abandonului. M-a marcat și negativ, pentru că în clădirea conacului era spitalul satului și acolo se făceau vaccinuri, tratamente și eu am avut oroare tot timpul de injecții. Așa că îl asociam cu locul unde mi se făceau injecții. Alături de domeniul Pillat este un parc, cu un lac unde se desfășurau toate sărbătorile importante ale satului, cea majoră fiind pentru mine Ziua Minerului (în duminica cea mai apropiată de 6 august) pentru că tatăl meu era miner.

 

 


(Conacul Pillat de la Miorcani)



Ca să revin la domeniul Pillat, eu eram fascinat de poveștile celor bătrâni, de la bunicul meu din partea tatălui, care ajunsese la Cotul Donului în Al Doilea Război Mondial, până la alți bătrâni cu harul de a povesti. Eu eram foarte bun prieten cu bătrânii povestitori ai satului și eram simpatizat de ei pentru că îmi plăcea să-i trag de limbă, iar lor le plăcea să povestească. În povestirile lor atingeau inevitabil și partea cu boierul, dar mai pe șoptite, că regimul comunist era vigilent. Aș putea spune că spiritul Pillat m-a marcat doar așa cum o mamă își sărută copiii în somn, copiii neștiind că au fost sărutați, dar simțind totuși iubirea mamei. Pentru că sunt, probabil, un romantic, mi-a plăcut poezia, cochetând stângaci și cu versuri, deși parcă proza îți dă mai multă libertate de a te desfășura și aș înclina către aceasta.

 

 

-Ce altceva, din universul Miorcanilor, v-a marcat copilăria?


-Reperele care m-au marcat când eram copil erau mai mult naturale. Prutul era un alt reper care m-a fascinat, mai ales că-l vedeam destul de des când mergeam la tatăl meu la Mina de nisip, care are gurile de intrare chiar pe malul Prutului. Făceam kilometri zilnic pentru a bifa aceste repere. Pentru mine Miorcanii erau Centrum Mundi.

Când l-am văzut pe actorul și scriitorul Alexandru Lungu în ecranizările lui Caragiale m-am simțit important pentru că sora lui avea librăria satului și eu o cunoșteam. Eram mândru pentru că era consătean de-al meu. Talentul acestui om m-a răvășit, dar faptul că era om al locului m-a făcut să fiu mândru până la lacrimi. Ceea ce m-a impresionat tot timpul însă era muzica. Peste drum de casa mea era fosta casă a familiei Dandara, familie marcantă de intelectuali. Liviu Dandara, compozitor, și fiica sa, Mălina Dandara, violonistă, veneau verile la fosta lor casă și cântau la vioară. Ascultând Balada lui Ciprian Porumbescu nu puteai să nu devii sensibil la muzică. Și visam să devin pianist, violonist așa cum era George Enescu. Din păcate, nu mi-am putut realiza acest vis pentru că la țară nu aveai de unde să ai profesori de vioară sau pian.

Dar vara căscam ochii spre cer. Vedeam dârele lăsate de motoarele cu reacție ale avioanelor și atunci visam să devin aviator, așa cum eram fascinat de tractoare și camioane pentru că erau puternice. Orizontul Miorcanilor era mic, însă eu visam să fiu călător prin lume pentru că învățasem destule pe la Geografia continentelor și-mi imaginam țări, orașe, monumente, munți, văi la care aș fi putut ajunge doar cu avionul, deși eram înconjurat la sat doar de căruțe și tractoare...



-Miorcanii lui Pillat, cum obișnuim a spune cel mai des. Dar și ai lui Alexandru D. Lungu, ai Doinei Ignat. Miorcanii bătuți de Lucian Valea o vreme. Cum vă explicați astăzi, la o distanță care asigură o anume detașare, miracolul acestui Nord-Miorcani?


-Nu știu, dar încerc să caut răspunsuri. Miorcanii au văzut asfaltul doar de câțiva ani. Era o lume aparte în care rusticul părea nealterat pentru că eram prea departe de centru (Botoșani). Era și un sat mare. Trebuiau să erupă și valori. Problema majoră era doar să găsească drumul potrivit, să fie îndrumați de mentori. Poate că era și o dorință de evadare dintr-un loc uitat de lume. Îmi aduc aminte că iernile erau grele. Atunci când viscolea, localitatea era blocată chiar și pentru o lună. În 1985 am primit o permisie din armată pentru câteva zile ca să merg acasă. De la Darabani (vreo 30 de km) nu mai circula nimic pentru că drumul era viscolit. Am mers pe jos prin nămeți până acasă, ceea ce bunicii noștri o făceau frecvent altădată.

Familia Pillat a fost ca o aură pentru Miorcani, din punctul meu de vedere, pentru că a asigurat lumina de care aveau nevoie o parte dintre noi pentru a ne găsi drumul în viață. Aveam la ce ne raporta, era un reper fantastic. Era o moștenire care ne insufla valoare.

Oameni talentați există peste tot, principala problemă este descoperirea lor sau șansa de a fi descoperiți. Un talent autentic cum era Alexandru Lungu își trăgea seva din autenticul vieții de zi cu zi a satului, la urma urmei.

Contează mult și familia și conștientizarea importanței de a învăța.

 

 

Elevul din comunism și biblioteca din mină

 

-Școala în comunism. Un subiect care încă împarte și desparte, o temă care devine de o vreme obiect de studiu. Ce datorați școlii de la Miorcani, care sunt dascălii ”de la primară” pe care profesorul universitar de astăzi i-a pitit acolo, în inima inimii?


-Mi-aduc aminte că am avut profesori buni. Unii erau necalificați pentru că era dificil să vii unde se agață harta în cui, departe de oraș și unde noroiul ajungea până la glezne. Dar învățam. Primeam manualele pentru anul următor încă din vară și adunam toți copiii din mahala și făceam pe profesorul. Învățam, îi ascultam, le dădeam teme și chiar și note. Și nu crâcnea nimeni. Jucam și fotbal. Eu eram Dinamo (atunci aveau o echipă serioasă) și jucam singur, iar ceilalți puști formau echipa Steaua pentru că tot eu stabileam cu cine joc. Așa i-am făcut steliști pe toți de pe mahalaua mea. Istoria, Geografia, Limba și literatura română erau predate de profesori cu har. Le sorbeam orele. Pentru că nu erau manuale destule și mie, fiind mai răsărit la carte probabil, nu mi s-a dat manual de istorie într-un an. Mergeam la un coleg aflat la circa 1 km de mine, luam manualul, învățam lecțiile și trebuia să i-l aduc ca să învețe și el.

Bibliotecile mă fascinau. Eram ca un burete. Mark Twain, Karl May, Edmondo De Amicis mi se păreau fantastici. Mica bibliotecă a școlii trebuia epuizată cât mai repede.

Mina de nisip de la Miorcani avea și ea o bibliotecă frumoasă cu mai toți clasicii și, când am descoperit-o, mai mereu mă ceream să merg cu tatăl meu la mină. Uitam de timp când intram în acea bibliotecă. Dintotdeauna m-au uimit bibliotecile. Chiar și în ziua de astăzi, reperul fiind cele elvețiene.


-Cum era doamna învățătoare?

-La clasele primare am avut o singură învățătoare, Maria Chiriac, care mai trăiește și pe care am admirat-o pentru că ne arăta primii pași în ale slovelor. Normal că nu ai cum să uiți un asemenea om. Bine, atunci era cu “Tovarășa învățătoare”, că nu aveam încotro, dar ea rămâne pentru mine o Doamnă.


-Cum au contribuit profesorii la opțiunile de mai târziu?

-Cea care m-a determinat să aleg geografia a fost familia de profesori Dumitraș (profesori de istorie și geografie), care pe lângă faptul că ne făcea să visăm la orizonturi îndepărtate, ne stimula să dăm totul pentru aceste materii. Eleganța lor, pregătirea lor deosebită făceau din orele respective un regal pentru mine. Diriginta mea era profesor de limba română: Doina Adăscăliței. M-a învățat multe chiar dacă era mai aspră uneori, dar corectă.

Mai era și familia de profesori Genete (matematică și fizică) și poate că și datorită lor am ales un liceu de matematică fizică, care a fost principala trambulină către universitate, pentru că absolut toți profesorii erau admirabil pregătiți. Restul profesorilor erau necalificați, așa cum se întâmplă și astăzi. Îmi aduc aminte de faptul că trebuia să strângem plante medicinale și să le aducem la școală. Luam pe furiș bicicleta tatălui meu și culegeam de pe câmpuri tot felul de plante medicinale pentru că voiam să fiu primul, dând astfel câteva sute de kg anual, școala câștigând bani de pe urma livrării lor. În ultimii ani, școala creștea și viermi de mătase. Era și un lot al școlii unde elevii lucrau pământul respectiv. Plantam și copaci periodic acolo unde era nevoie.

Ca să accezi la un liceu bun era obligatoriu să dai examen, apoi dădeai treapta (trecerea din clasa a X-a în clasa a XI-a), iar bacalaureatul era foarte serios. Cu alte cuvinte, erau niște filtre care cerneau. Pentru copilul venit dintr-un colț uitat de țară, Liceul ”A.T.Laurian” a fost la început o piatră tare. Era alt nivel și a trebuit să fac eforturi mari ca să ajung la nivelul colegilor de la oraș.

 

 

”Toată vara făceam norme la CAP”

 

-Prin anii 1903-1904, Spiru Haret - ministrul rămas în istorie drept cel mai mare reformator al şcolii româneşti - deschisese o amplă anchetă printre absolvenţii de liceu. Era interesat de impresiile rămase după ultimii ani de studiu. Povesteşte George Bacovia (într-un interviu acordat în iunie 1943, în Vremea, lui Vasile Netea; Bacovia avea 22-23 de ani): "În loc de răspuns la anchetă eu am publicat atunci în ziarul ”Ţara” poezia "Liceu, cimitir al tinereţii mele". Citind această poezie - mi-au spus mai târziu intimii lui Haret - ministrul ar fi declarat: "IATĂ CEL MAI SINCER DOCUMENT". Se ştie ce avânt au luat apoi reformele noastre şcolare". Așadar, domnule profesor, ce a fost (mai mult) liceul, pentru dumneavoastră: ”cimitir al tinereții mele” sau mai aproape de ceea ce, în anii 80, se declama: ”ani de liceu/ cu emoții la română/ când la mate dai de greu”, păstrat chiar și de către adolescenții de astăzi ca un adevărat imn?
Și o curiozitate gazetărească: dacă, precum Bacovia într-un debut de secol, ați răspunde astăzi unei anchete privind liceul, care ar fi răspunsul dvs.? Raportându-vă, desigur, la tinerii care intră în amfiteatrele universitare venind de pe băncile liceelor românești?

 

-Facem referire la un ministru fantastic. Spiru Haret a făcut reforme structurale. Astăzi aud în fiecare toamnă că sunt mii de școli care au toaletă în curte, că nu au autorizații de funcționare etc. Îmi pun întrebarea: Este chiar atât de greu ca un ministru, un minister să urmeze exemplul lui Spiru Haret? Face o analiză diagnostic și rezolvă problemele. Nu suntem în stare ca într-un an de zile să construim niște toalete de secolul al XXI-lea? Facem un program național: Nici o școală fără toalete moderne! Asta, pe partea fizică.

Liceul pentru mine a fost la început o mare necunoscută. Eram strivit de monumentalitatea clădirii Laurianului. Veneam de la o distanță 70 de km, dintr-un rural profund, și șocul urban a fost mare. Eram naiv ca orice copil crescut la țară. Colegii din oraș erau mai versați, noi cei de la țară eram priviți așa mai cu superioritate. În fine, norocul meu a fost că am avut niște profesori care erau excelenți pedagogi. Te citeau, știau să-ți atingă coarda sensibilă. Bine, au fost și alți profesori pe care nu-i interesau copiii din fața lor și asta mi se părea grav. Nu aș putea spune că liceul a însemnat ceea ce Bacovia zicea în poezia sa. În general, există tendința să uităm problemele și să ținem minte doar ceea ce este pozitiv.

Pentru mine, liceul a fost o lecție de viață pentru că m-am confruntat cu tot felul de situații, uneori chiar critice. În ultimul trimestru din clasa a IX-a m-am îmbolnăvit de hepatită. Tot trimestrul a trebuit să-l pregătesc pentru toamnă în timpul verii (pentru a nu rata un an) astfel încât a trebuit să învăț singur toate materiile și să mă prezint la examenele din toamnă. Cred că m-a ajutat mai târziu foarte mult această situație din punct de vedere organizațional, pentru că a trebuit să-mi fac un program strict și pe care să-l respect și să fiu și eficient. Cred că atunci am învățat să învăț. Toată vara făceam norme și la CAP pentru a avea încă 2,5 ari de pământ în jurul casei, altfel ne trezeam cu alții lângă zidul casei. Lopătam tone de grâu zilnic (și nu aveam măști cum sunt astăzi) și descărcam – încărcam cel puțin 40 de tone de porumb, grâu în saci pe zi. Asta m-a obligat să fiu foarte riguros și să reușesc să le fac pe toate.

Examenul de treaptă (cum era atunci) era un examen mai greu decât bacalaureatul, în opinia mea. La treaptă (trecerea din clasa a X-a în clasa a XI-a) se cerneau apele. Mai bine de jumătate din clasa mea (matematică – fizică) a trebuit să schimbe profilul și chiar liceul. Nu era deloc simplu. Eu am reușit să rămân tot pe matematică – fizică.

Poate că liceul era dur, dar tot timpul mă raportam la înaintașii pe care îi vedeam pe hol (portretele lor). Simțeam că fac parte dintr-o mare familie și că aveam o misiune de a duce mai departe măcar o firimitură din ceea ce au făcut înaintașii.

 

 

”Profesorul Aurel Dorcu, un titan al culturii botoșănene”

 

-Nu vreau să ”părăsim” liceul fără a vorbi, aparte de tot ce ați spus, despre personalitatea covârșitoare a domnului profesor Aurel Dorcu. Cum îl vedea elevul Iațu Corneliu și cum l-ați regăsit mult mai târziu? Considerați că posteritatea i-a făcut loc Domnului Profesor, că se bucură de aprecierea celor de astăzi sau că, dimpotrivă, numele Aurel Dorcu încă își caută soclul atât de meritat în Cetate?

 

-Profesorul Aurel Dorcu a fost, este și va fi pentru mine un titan al culturii botoșănene. Chiar dacă nu l-aș fi avut profesor, cred că destinul meu era să îl întâlnesc. Șansa a fost să îl am profesor și încă de la primele sale ore de istorie simțeam în mine un patriotism care rezona cu vorbele profesorului. Eu eram săritor, iar profesorul a remarcat această disponibilitate a mea spunându-mi “mânzule”. Marea lui calitate era că nu se rezuma doar la istorie. Făcea o incursiune prin artă iar eu, un copil de la țară, îi sorbeam cuvintele. Încet, încet a început să mă îndrepte spre tainele artei. Veneam cu entuziasm la cercurile pe care le făcea duminica la liceu. Mă invita în fiecare vineri la filarmonică. Vă dați seama ce șoc a fost pentru mine să ascult pentru prima dată în viața mea o orchestră. Cu multă răbdare îmi explica tainele muzicii clasice, încât am devenit un nelipsit martor al concertelor de vineri alături de profesorul meu. El era cunoscut de foarte multă lume, vă dați seama. Ne întâlneam cu profesori din liceul unde învățam etc. Eram prezentat de fiecare dată așa cum știa foarte bine să pună în valoare pe cineva domnul Dorcu. Chiar îmi aduc aminte și acum de concertele cu Iosif Conta la pupitru sau un memorabil concert cu un pianist sovietic extraordinar, Victor Eresko. M-a invitat la domnia sa acasă de multe ori și acolo am rămas uimit să văd tablouri de Băncilă, Dărăscu, Luchian etc. pe care nu le vedeam nici la muzeul din Botoșani. Toate camerele erau pline de cărți și discuri de vinil. Eram ca într-o bibliotecă și nu mă mai săturam să admir ceea ce vedeam.

 


(Prof. Aurel Dorcu)


Eu am păstrat legătura cu profesorul Aurel Dorcu mai tot timpul, indiferent unde am fost plecat. Asta mi-a asigurat acea ancoră atât de necesară uneori în viață și prin care vezi calea de urmat. Am mers în calitate de asistent tehnic cu domnia sa și la Iași, pentru a face prezentări la Biblioteca ”Gheorghe Asachi”, la invitația admirabilului profesor George Pascu, un fost coleg al lui Sergiu Celibidache.

Sănătatea domnului Dorcu nu era chiar grozavă. Avea o tonă de pastile pe care trebuia să le ia la ore fixe. Doamna Dorcu era mereu îngrijorată de starea sa de sănătate. Îl vizitam periodic și mergeam la plimbare prin Botoșani, așa cum îi plăcea lui să glumească, „prin crâșme” (de fapt erau librării de unde mă mai aproviziona cu câte o carte bună pe sub mână; înainte de 1989 era dificil cu cărțile bune pentru că nu se făceau în tiraje mari și domnul Dorcu îmi cumpăra tot timpul astfel de cărți pentru biblioteca mea).

Posteritatea are darul parșiv de a te scufunda mai devreme sau mai târziu în uitare. Domnul Dorcu nu face excepție, deși el a contribuit la formarea a zeci de generații de elevi și a menținut Botoșanii pe culmi culturale.

Faptul că o sală de clasă de la Laurian îi poartă numele este lăudabil, deși generațiile actuale probabil se întreabă: cine a fost Aurel Dorcu?

Este complicat. Orice am face, uitarea ne va cuprinde mai devreme sau mai târziu. Poate că măcar o bibliotecă ar trebui să-i poarte numele pentru neuitare. Asta rămâne la latitudinea autorităților locale, mai ales că Aurel Dorcu este cetățean de onoare al Botoșanilor.

 

 

”Tatăl meu a fost primul salvator miner cu atestat din județul Botoșani”

 

-Vă propun să mai poposim o vreme în Mina de la Miorcani. Ce însemna, în anii 70-80, această mină? Ați avut o altfel copilărie pentru că erați fiul unui miner? Astăzi aveți o percepție diferită față de cea din copilărie?


-Mina de nisip de la Miorcani era oarecum atipică pentru că, de obicei, nisipul este exploatat la suprafață. Pentru economia comunei era principalul obiectiv industrial. Cei care lucrau acolo aveau o sursă de venit sigură și consistentă pentru mediul rural. Faptul că eu eram fiu de miner îmi asigura oarecum un statut societal destul de bun și constituia și un motiv de mândrie a mea față de faptul că eram fiu de miner.

Tatăl meu o luase de jos, de la vagonetar, și ajunsese maistru miner într-o întreprindere care asigura materie primă pentru cele mai frumoase produse din sticlă făcute la Dorohoi (astăzi nu mai există întreprinderea). Pentru că era o fire aplicată în ale meseriei a ajuns și artificier, fiind solicitat la numeroase acțiuni specifice în județele Botoșani și Suceava.

 


(Mineri la Miorcani)



De asemenea, a fost primul salvator miner cu atestat din județul Botoșani, după o specializare dură în Valea Jiului. Era un foarte bun organizator. Principala sa durere sufletească a fost să vadă cum, după ieșirea la pensie, mina de nisip și-a redus activitatea și apoi s-a închis. Nisipul exploatat la Alba-Hudești a concurat-o inițial, Hudeștii fiind mai apropiați de Dorohoi, și atunci transportul costa mai puțin. Apoi, haosul economiei de piață și-a făcut simțit efectul. Nu a fost ușor să vadă cum o întreprindere care asigura cel mai bun nisip din țară a dispărut pur și simplu. Era o parte din viața lui acolo pentru că pusese mult suflet. Dispărând mina ca activitate a scăzut și nivelul de trai al populației din comună și acest fapt se resimte. Un obiectiv economic industrial este vital pentru mediu rural.

Dacă, astăzi, mina ar funcționa, viața oamenilor din sat ar fi alta cu siguranță. Așa, doar agricultura asigură niște venituri subzistențiale în cea mai mare parte. Oricum, Ziua minerului din august era una dintre sărbătorile majore făcute în parcul de la Miorcani, situat lângă Conacul Pillat. Astăzi, satul este tot mai repulsiv prin prisma posibilității de a obține niște venituri decente și de aceea se depopulează treptat.

 

 

Bogăția unui județ încremenit în propriul trecut

 

-Cum vede geograful universitar de astăzi zăcămintele naturale ale Botoșanilor? Ar mai fi posibilă o industrie de extracție/exploatare, ca să nu mai vorbim despre renumitele fabrici de sticlă care au dus faima județului în țară și peste hotare?


-Resursele naturale ale județului Botoșani nu se pot compara cu cele ale unui județ montan. Este clar. Nisipul cuarţos cred că este principala resursă. Din păcate, s-a abandonat exploatarea lui. Mai sunt și resurse de bentonită, gips, ape minerale, gaz metan, argile etc. Prospecțiunile efectuate înainte de 1989, când se acorda geologiei o atenție mult mai mare decât astăzi, au evidențiat aceste resurse subsolice.

Problema la ora actuală este una cu două necunoscute. Pentru a fi exploatate, aceste resurse trebuie să îndeplinească mai multe condiții. În primul rând, ele ar trebui să fie rentabile (să aibă o concentrație economic exploatabilă) și să aibă la capătul filierei de producție o unitate de fabricare, care să încheie acest ciclu. Degeaba am exploata acum cel mai pur nisip cuarțos din România la Miorcani, dacă nu am avea cui să-l livrăm. Și mondializarea joacă un rol important. Contextul internațional nu este unul neapărat favorabil, pentru că absorbim de pe piața externă tot felul de produse specifice industriei sticlei, în loc să le producem în țară. Celebrele cristaluri de Boemia se mai produc, dar porțelanul și cristalul de Dorohoi a fost abandonat de mult.

Meseria de sticlar nu este una neapărat ușoară, așa cum cea de miner implica numeroase riscuri. Tatăl meu avea o vorbă: intru în mină înainte de a răsări Soarele și ies când el apune. În 30 de ani de mină, el a văzut Soarele foarte rar, dar oamenii sunt dispuși să facă și sacrificii ca să le fie mai bine.

Sunt resurse subsolice care pot fi declarate de importanță strategică. Cred că astfel s-ar salva anumite industrii și ar putea redemara activități alteori profitabile. Pentru aceasta trebuie însă strategii și politici bine gândite. Poate să fie implicat și sectorul privat. Principala problemă a oamenilor din mediul rural al județului Botoșani (prin prisma experienței din satul meu) este că nu au posibilitatea de a câștiga bani din munci remunerate corespunzător pentru a le asigura un trai decent. Mediul rural este tot mai îmbătrânit. Prin satele colindate de mine văd tot mai numeroase case bătrânești abandonate și gata să se surpe.

Județul Botoșani este agricol majoritar. De altfel, deține câteva primate din punct de vedere agricol: Locul 1 la suprafețele cu fasole boabe, in pentru fibră, soia boabe, furaje verzi anuale. Locul 2 la suprafața cu plante textile, cânepă pentru fibră. Locul 3 la suprafața cu porumb verde furajer, ovăz, usturoi. Locul 2 la numărul de bovine. Ca să nu mai vorbim de luciul de apă, în care iar se poziționează pe locul 1 pe țară. Iată doar câteva atribute de bază pentru o economie care poate deveni importantă, dacă s-ar baza pe prelucrarea materiilor prime agricole, adică pe o plusvaloare evidentă. Un exemplu în acest sens este dat de Lacto Solomonescu din Vlăsinești. Într-o zonă unde ai numeroase vaci cu lapte este păcat să nu valorifici acest lapte.

Este evident că am depășit nivelul statului centralizat, astfel încât o întoarcere la industria comunistă nu mai este posibilă. Însă statul poate interveni prin strategii și politici bine țintite și coerente dacă vrea să aibă o economie performantă. Ar avea nevoie de o politică funciară care să favorizeze asocierea de terenuri agricole pe baze corecte ca să depășim nivelul de agricultură de subzistență.

În același timp, ca să dau doar un singur exemplu, județul Botoșani are numeroase conace care ar putea fi reabilitate și integrate într-o rețea turistică de mare valoare. Este un specific așa cum sunt castelele în Franța sau Scoția, la Botoșani ar fi conacele.

 

 

”Șansa mea a fost să întâlnesc oameni providențiali și care să-mi sădească dragostea față de valori”

 

-Geografie. De ce? Dacă astăzi ați fi liceanul de demult ați face aceeași alegere? Pentru că, știm, vă place literatura, vă place tot ce înseamnă artă: poezie, pictură, muzică. Ce datorați astăzi geografiei?

 

-Da. De ce Geografie? Aș putea spune savant că am știut dintotdeauna că-mi place geografia. În gimnaziu, istoria și geografia erau favoritele mele. Nu știu. Poate că nici nu realizam acest fapt. Cred că era ceva natural. Prin clasa a șasea, tatăl meu a făcut o specializare în Valea Jiului. Când s-a întors mi-a adus cadou un glob pământesc. Cred că m-a marcat și acest cadou. Priveam cerul și dârele motoarelor cu reacție lăsate pe cer și visam cum voi ajunge să văd cascada Niagara, deșerturile australiene, templele budiste asiatice etc. Aveam și am în mine un fior de patriotism interior care mă sensibilizează așa cum mă sensibilizează poezia lui Eminescu pentru că îmi dau seama de genialitatea lui. Cred că a fost ceva natural, firesc să aleg geografia, chiar dacă la început nu am fost neapărat conștient.

Profesorul meu de geografie din liceu, distinsa doamnă Elena Popescu, m-a făcut conștient că Geografia este drumul meu. După ce a vizitat cu un grup de profesori mina de nisip de la Miorcani, unde tatăl meu era maistru miner, mi-a spus că țara asta a noastră are atâtea bogății și este atât de frumoasă încât noi, ca elevi, avem datoria de a conștientiza toate acestea. Probabil că tatăl meu i-a impresionat în timpul vizitei și atunci s-a produs o conexiune între profesor și elev. M-a rugat să particip la o sesiune de comunicări a elevilor, iar ca temă am ales tocmai mina de nisip de la Miorcani. Cred că am luat și premiu la acea sesiune. Poate că a fost declicul necesar pentru conștientizare. Au urmat olimpiade și alte manifestări. Dar doamna Popescu (de care am aflat chiar zilele acestea că este bine) nu a creat vreo presiune asupra mea. Avea o eleganță deosebită și o discreție remarcabilă.

Poate mulți se vor întreba de ce nu am ales istoria, având în vedere legătura mea deosebită cu profesorul Aurel Dorcu? Poate că domnul Dorcu și-ar fi dorit, dar niciodată nu a încercat să mă deturneze spre istorie. V-am spus, era ceva natural pentru mine. Concurența la geografie în acele timpuri era cea mai mare din țară (20 pe loc). Toată lumea din jurul meu considera că sunt nebun să dau la o asemenea facultate, că nu am vreo șansă etc. Însă eu am fost un încăpățânat din punctul ăsta de vedere. Nu am cedat nici un milimetru, iar atunci când am reușit să intru primul la Geografie la Universitatea din Iași, evident că toată lumea a aflat, am ajuns să fiu ca un fel de mică vedetă. Șansa mea a fost să întâlnesc oameni providențiali și care să-mi sădească dragostea față de valori.

Dacă aș fi liceanul de altădată aș oscila între istorie, geografie și literatură. Mă atrage scrisul, dar probabil când voi ajunge la pensie voi scrie la modul mai serios pentru că acum nu prea am timp de scris literatură.

Asta pentru a nu răspunde șablonard că aș alege tot Geografie. Este clar că orizonturile oferite de Geografie sunt fantastice. Victor Tufescu, unul dintre marii noștri geografi, a terminat tot liceul Laurian. În 1992 am avut ocazia să-l cunosc în ultimii ani ai vieții lui și atunci am aflat că avem cel puțin două puncte comune...

 

 

Geograful călător

 

-Un geograf călătorește mult. Se îndrăgostește inocent și, uneori, iremediabil de splendorile care i se așază la picioare. Ce v-a impresionat cel mai mult în călătoriile dvs., și vă rog să îmi permiteți să indic și trei categorii: locuri, oameni (comportamente, spiritualitate etc.), civilizații (vechi sau noi)?

 

-Un geograf ar trebui să călătorească mult. Din fericire, visul meu din copilărie, atunci când priveam cerul și dârele motoarelor cu reacție de pe cer, s-a împlinit și cred că sunt un norocos din acest punct de vedere. Atunci când descoperi locuri noi, există un freamăt al sufletului care derivă din setea de cunoaștere, pe de o parte, iar pe de altă parte din încercarea de contopire a acestuia cu sufletul locului. Nu de puține ori am avut senzația ciudată a acestei contopiri și a ceva ce parcă mai văzusem altcândva. Poate într-o altă viață. Să simți energia locurilor și să înțelegi oamenii cu care interacționezi, mi se pare fantastic și unic.

Ce m-a impresionat cel mai mult în călătoriile mele? Pentru că sunt impresionabil și deschis oricărei culturi, nu a existat călătorie în care să nu-mi vibreze sufletul. Dacă aș generaliza, deși este cam grosier spus, aproape de fiecare dată m-au impresionat oamenii, peisajele naturale, realizările umane manifestate prin diverse monumente, lucrări de artă inginerească. Asta pentru că trăim într-o epocă tehnologizată și nu poți să nu remarci obiective realizate cu 2-3.000 de ani înainte și care rezistă și astăzi. Nu poți să nu-ți pui niște întrebări despre geniul acesta uman care a reușit și fără prea multă tehnologie, așa cum dispunem de ea astăzi. Nu poți să nu rămâi impresionat în fața geniului lui Gaudi atunci când Sagrada Familia îți bulversează ființa. Este opera unui om devotat, modest până în pânzele albe și profund religios. Chiar dacă toate aceste calități i-au adus și plecarea spre o lume mai bună pentru că în urma unui accident de tramvai a zăcut 3 zile în spitalul săracilor fără a fi recunoscut. A venit și recunoașterea când era prea târziu, organizându-i-se funeralii municipale. Au rămas operele lui pe baza cărora Barcelona pulsează cultură. Spiritul lui Gaudi te învăluie în toată Barcelona.

Locuri. Islanda și Maroc. Opuse, diametral opuse, dar atât de spectaculoase. Și China. Toate trei te sufocă.

Islanda prin natură. Oamenii o completează prin educația deosebită. Să calci pe un vulcan care fierbe la câțiva metri adâncime și să-i simți dogoarea a mii de ani de zbatere lăuntrică sau să mergi pe un ghețar sub care iarăși știi că este un vulcan este unic. Să vezi o balenă cu puiul ei la doar câțiva metri de tine îți poate pune și câteva probleme existențiale printre altele.

Maroc. Un teritoriu între ocean și deșert și cu o natură care nu a fost tot timpul favorabilă. Vestigiile istorice în care diverse culturi se contopesc, se diferențiază, se suprapun te impresionează.

Și iarăși oamenii. Cât de importanți sunt oamenii! În Atlasul saharian am fost impresionat de un bătrân care încerca să cultive un sol care nu avea calități prea grozave. În mod automat m-a dus gândul la solurile bune pe care le are România și cum sunt abandonate (parte dintre ele). În bazarul din Fez, de altfel ca în orice bazar din orașele imperiale ale Marocului, am fost vrăjit de peisajele parcă ireale cu acele alveole din lut în care sunt foarte multe culori (vopsele pentru tăbăcărie, vopsitorie piei). Peisajul este deosebit, dar când te apropii observi că sunt oameni care stau cu picioarele aproape toată ziua în acele soluții și care nu pot să nu lase urme asupra lor.

China. Marele Zid este o realizare nu numai a Chinei, ci a umanității. Orașul interzis și nenumăratele și fascinantele obiective istorice din Beijing te transpun într-o lume cu totul aparte. Culturi diferite și determinate de o spiritualitate aparte în care geniul creator al omului a învins. Îți poți pune întrebarea: ce forță remarcabilă a permis această transpunere a geniului uman?

 

 

”Nu cred că aș putea să emigrez și să fiu departe de România”

 

-Cum se vede România de departe? Cum e dorul de România, cum arată lehamitea în propria țară, dacă se întâmplă vreodată?

 

-Oricât de aproape sau de departe aș fi fost de România, legături invizibile determinau acel dor de țară. Consider că energia pozitivă de aici este unică și faptul că armonia naturii este dată de o proporționalitate a formelor de relief nu este întâmplătoare. Faptul că am rădăcinile aici, de unde-mi extrag seva pentru suflet, este vital pentru mine. Nu cred că aș putea să emigrez și să fiu departe de România.

Pe de altă parte, evident că poate interveni lehamitea când observi o clasă politică care reacționează câteodată pe persoană fizică deși ar trebui să fie reprezentanții oamenilor care i-au votat. România se identifică prin oameni, locuri și mai puțin prin clasa politică. Bună sau rea, această clasă politică este necesară pentru o democrație. Toți ne dorim o clasă politică ideală. Din păcate așa ceva nu există.

Dacă în țările dezvoltate observăm că primarul unei localități are studii administrative sau are consilieri specializați, asta e normalitatea. La noi asta este excepția, din păcate.

Totuși, să nu uităm că la noi etapele democrației au fost realizate pe repede înainte, în timp ce în țările dezvoltate sunt două secole de evoluție. La urma urmei, lehamitea depinde și la ce te gândești când vine vorba de propria țară? Te gândești la pământul pe care l-ai călcat la naștere și la oamenii care te înconjoară? Sau te gândești, chiar în mod inevitabil, la clasa politică? La prima categorie nu are cum să te cuprindă lehamitea. La a doua, probabil. Din păcate, clasa politică ne reprezintă. Este proiecția unui vot democratic, fie că ea este aleasă de 10% din cei cu drept de vot, fie că este aleasă de 90% din cei de pe listele electorale. Acesta este jocul democrației.

Dacă dorim să schimbăm o clasă politică, atunci eu cred că trebuie să ne schimbăm și pe noi. În mod fundamental. Trebuie să ne implicăm și noi mai mult. Să fim mult mai participativi, pentru că democrația participativă asigură un control democratic mult mai eficient.

 

 

 

Dacă ați fi într-o carte ați fi... Clive Briggs din romanul lui Eric Knight, ”Mai presus de toate”.

Dacă nu ați fi român ați fi... scandinav (nu este o naționalitate, dar acoperă mai mult decât o țară).

Dacă ați fi pasăre ați fi... vultur (pentru că aș scruta toate orizonturile).

Dacă v-ați regăsi într-un vers acela ar fi... „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este / Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii, / O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste / Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei”. (Eminescu, ”Venere și Madonă”)

Dacă vi s-ar propune o călătorie în timp ați alege... Renașterea.

 

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store
Raluca Curelariu, consilierul USR cu loc important la masa negocierilor: Nu avem o majoritate clară în CL și sunt încântată de acest aspect / Nu trebuie să îi transmit eu lui Andrei că nu votez într-un fel FOTO&VIDEO
Uniunea Salvați România – Filiala Județeană Botoșani a obținut pentru prima dată în istoria județului două locuri la masa dezbaterilor, în Consiliul Local Botoșani, forul care practic adoptă hotărâri cu impact pentru municipiul reședință de județ.
Diana, frumoasa botoșăneancă cu gropițe, care s-a hotărât să fie actriță: M-am aruncat în marea asta și m-am rugat să iasă ceva GALERIE FOTO
Diana Rotaru este o tânără de 23 de ani care a plecat prin țară și ai cărei părinți încă se întreabă când le-a crescut fata.
Mircea CARP, martor al unei fabuloase istorii: Tot orașul era într-o mare agitație, temutul și faimosul Coroiu dispăruse fără urmă cu o noapte în urmă
Povești din Botoșanii de odinioară cu fostul director de la Europa Liberă.
Claudia ȚILIA: Dacă societatea ne stigmatizează, e pentru că alții înaintea noastră au întărit această atitudine prin felul în care s-au comportat
Supranumele care i se potrivește ar fi acela de învingătoare. A studiat Psihologia, iar în prezent urmează un master la Psihologie Judiciară, dar în paralel este și studentă la Filosofie. A scris o carte care va deveni, de bună seamă, un instrument pentru literatura de specialitate. Pentru că, înainte de a ne preda lecții, Claudia Țilia ni se oferă drept exemplu.
Monica PILLAT: Norocul meu a fost să mă nasc într-o familie ale cărei doamne mi-au devenit modele de nobleţe sufletească, dar şi de imaginaţie creatoare
Destinul familiei Pillat se identifică, din multe puncte de vedere, cu istoria dureroasă a ultimului veac românesc, dar se înscrie și într-o jertfelnicie creștină care, trebuie să recunoaștem, cu greu mai poate fi înțeleasă în zilele noastre.
Maria Cristina Nicolau: Cea mai frumoasă femeie este cea naturală, să fii tu și să nu pari altceva decât ești – GALERIE FOTO
Cântă de aproape 20 de ani și o face cu îndrăzneală, cu încredere și cu o forță artistică ieșită din comun, o forță care a impresionat juriile, fie că vorbim despre competițiile adolescenței, fie că ne amintim de scena de la X Factor.
”Mama” lui Mircea Bravo s-a născut la Botoșani, actrița din spatele unui personaj care a cucerit milioane de români: E o formă de umor de mare bun simț - GALERIE FOTO&VIDEO
”Am văzut și am lucrat cu mari talente. Dar așa ceva n-am mai întâlnit. E talent în stare brută", spunea despre ea unul dintre cei mai mari regizori români.
LIVIU ȘOPTELEA - 55: Îngerii suntem noi. Eu pentru tine, tu pentru altul - GALERIE FOTO
Astăzi, 24 ianuarie, pictorul Liviu Șoptelea împlinește 55 de ani. O vârstă a maturității artistice, a trăirilor asumate și chiar exteriorizate în culoare și în formă de îngeri. Îngeri din era covidiană.
Gellu DORIAN: Manageri improvizaţi au împins Botoşanii, din punct de vedere cultural, pe ultimul loc din ţară
Ziua Culturii Naționale este ”o improvizaţie cu iz facil”, spune Gellu Dorian, ”o tinichea de aur fals la numele poetului”, scriitorul vorbind totodată și despre datoria pe care botoșănenii o au față de Mihai Eminescu, o datorie pe care urmașii Poetului nu doar că o ignoră, dar o și marginalizează sau minimalizează.
Loading...
”Crimă la Grădina Botanică” sau cum a devenit un uriaș savant botoșănean personaj într-un roman polițist: Îmi place ca din orice experiență să învăț lucruri noi
Cine și-ar fi imaginat vreodată că un botanist născut în Botoșani, cu o biografie de excepție, ar putea deveni personajul unui roman polițist, și chiar acel personaj în jurul căruia se țes intrigi și care oferă, în final, și mobilul unei crime.
INTERVIU: Daniel, tânărul care a făcut mii de copii fericiți, singur în viața reală: Nu mă așteaptă nimeni acasă / Am luat legătura cu un psihoterapeut, la prima cădere
Notorietatea pe care a dobândit-o tânărul Daniel Câșlariu, care conduce Asociația Grup Civic Botoșani, este una de trecut în manuale. Într-un timp extrem de scurt tânărul voluntar a reușit să deschidă multe uși, de la demnitari la oameni de afaceri, magistrați, directori de instituții sau primari.
Microbiologul Vania Atudorei: Nu moare nimeni de Covid, ci moare de complicațiile pe care acest virus le dă / La Botoșani, atmosfera este mult mai tensionată decât în Canada
Consideră pandemia de coronavirus o ”tragedie internațională”, însă mai periculoase decât COVID-19, spune microbiologul Vania Atudorei, sunt ”psihoza și paranoia”.
FLASH INTERVIU Deputatul AUR de 78 de ani: Am fost consilier al ministrului / Ce ministru? / Nu mai țin minte
După zeci de ani de politică, la vârsta la care mulți se îngrijesc de creșterea nepoților, Lucian Feodorov a reușit pentru prima dată în viață să ajungă parlamentar. A făcut-o pe lista Partidului Alianței pentru Unirea Românilor, formațiune în care a ajuns de puțină vreme, după ce a trecut de-a lungul timpului prin alte șase partide.
INTERVIU Cătălin Silegeanu: ”Nu pot să zic că de pe 7 decembrie voi fi deputat”, dar... ”dinozaurii care sunt momentan pe fotolii, trebuie să dispară” VIDEO & GALERIE FOTO
Într-un an total ciudat pentru Botoșani, ca de altfel pentru România și întreaga lume, oamenii din nord-estul Moldovei au avut parte de un candidat cel puțin atipic... Care până anul trecut nu exista în lumea politică și care în 2020 este probabil autorul celor mai multe comunicate, postări pe rețelele de socializare și al celor mai directe și violente atacuri la liderii partidelor de calibru.
Loading...
INTERVIU Raluca Rogojină, despre Foametea din Moldova și Botoșani: Să-ți sacrifici copilul nou-născut, să-l fierbi și să-l oferi hrană celorlalți 5 ca să rămână în viață...FOTO&VIDEO
Mâncau câteva boabe de grâu pe zi. Apoi s-au mulțumit și cu câteva frunze de iarbă uneori fiartă, alteori mărunțită între dinții tot mai sfărâmicioși. Pe măsură ce lunile treceau, în castroanele sărmanilor ajungeau și vrăbii, șobolani, șoareci, pisici și câini. În timpul Marii Foamete, dincolo de Prut, oamenii și-au mâncat propriii copii, alții au dezgropat cadavrele din cimitire și au mai supraviețuit astfel câteva ore, zile, luni.
INTERVIU Magda Oleniuc, președinte PLUS Botoșani: Este clar că în ultimii 30 de ani parlamentarii județului nostru au eșuat în modul lor de a face politică „tradițională”
După ce la scrutinul din 27 septembrie s-a tras linia deasupra sa, deoarece a ocupa locul 3 pe lista USR-PLUS, iar alianța a intrat cu doi membri în Consiliul Local, lidera Partidului Libertate, Unitate și Solidaritate a intrat în competiția internă a alianței pentru desemnarea candidaților la alegerile parlamentare.
Fostul jurnalist care a călătorit în Siberia și a trăit 40 de zile doar cu apă: Pentru a fi fericit nu ai nevoie de lux; ai nevoie de înțelegere cu cei dragi GALERIE FOTO
A fost 10 ani reporter la ProTV, a activat și în presa scrisă. Drumuri și cărări care îl îndepărtau tot mai mult de ceea ce căuta: Calea, Adevărul și Viața. O poveste de viață impresionantă, care trece și prin ograda bunicilor din Coțușca, județul Botoșani.
INTERVIU Valeriu Iftime: Dacă nu faci politică, nu trebuie să fii mort și să fii mut / Sunt speriat de ce se poate întâmpla în Botoșani - VIDEO
Botoșani a avut parte în această campanie electorală de un lucru fără precedent în toate alegerile locale de după revoluție. Unul dintre cei mai puternici oameni de afaceri, cu o notorietate care a depășit de mult granițele județului, a sprijinit public câțiva candidați de la alegerile locale. Ba cu unii a participat chiar și la emisiuni televizate.
INTERVIU Magda Oleniuc, candidat USR-PLUS la Consiliul Local: Nu vreau să fac politică second-hand / Avem nevoie de un PUG vizionar
Alegerile de duminică, 27 septembrie, reprezintă primul test local și pentru Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate, adică PLUS. Formațiunea condusă la nivel central de fostul prim-ministru Dacian Cioloș nu a intrat singură în bătălia electorală, ci în alianță cu USR. La Botoșani, lidera județeană a PLUS candidează la Consiliul Local, ocupând locul 3 pe lista pentru municipiu.       
”VREAU PREȘEDINTE” – INTERVIU Doina Federovici, PSD: Zece măsuri clare cu programe pentru fiecare comunitate, nu himere, nu 100 de soluții / Șoptică și Orban au încercat să cumpere primariiVIDEO
După mai bine de 20 de ani de politică, în care a urcat încet dar sigur în ierarhia partidului până la funcțiile de președinte județean și vicepreședinte național, Doina Federovici se află probabil în cel mai important punct al carierei. Fost consilier județean și pentru jumătate de an chiar vicepreședinte al Consiliului Județean, senator al României timp de opt ani, candidează în 2020 pentru funcția de președinte al Consiliului Județean.
melimeloparis.ro%20
astratex.ro
Sondaj
Trebuie impuse anumite restricții persoanelor privind participarea la evenimente culturale, sportive, private în funcție de imunizarea sau neimunizarea cu vaccinul anti Covid?
Da
Nu
Nu știu
Declaraţia zilei
„Soțul meu își dorește un copil, eu nu! Nu mai vreau să îi fac niciun copil, nu îmi mai doresc! Acum vreau să mă ocup de copiii mei, de imaginea mea, de afacerile mele, am alte priorități. Mi-am cumpărat șase locuințe: am ...
starshiners.ro%20
fashiondays.ro
Curs valutar
ieri
EUR
Euro
4.9219 lei
USD
Dolarul SUA
4.1823 lei
CHF
Francul elveţian
4.5428 lei
GBP
Lira sterlină
5.7455 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.7865 lei
XAU
Gramul de aur
242.4279 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2311 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.3727 lei
AUD
Dolarul Australian
3.0855 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.3284 lei
CZK
Coroana Cehească
0.1916 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6617 lei
Vremea
astăzi
Botosani
18.7 o C
Dorohoi
16.6 o C
Bucecea
18.1 o C
Darabani
15.3 o C
Saveni
17.6 o C
Ştefăneşti
17.4 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2021 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.