Interviuri
Urmașul lui Grigore Antipa, academicianul din Ungurenii Botoșanilor: Astăzi ”ne-am democratizat”, iar dascălul trebuie să fie foarte atent, să nu ajungă să i se ”interzică” intrarea la ore

S-a născut pe 21 septembrie 1940, într-un sat cu oameni destoinici, demni și harnici. Este membru al Academiei Române și conduce Institutul de Biologie al celui mai înalt for academic. A fost, vreme de un sfert de secol, directorul celui mai mare muzeu de științe naturale din țară, care poartă și numele savantului Grigore Antipa.

S-a născut în Ungureni, județul Botoșani, într-o zi de 21 septembrie a anului 1940. După școala din satul natal, au urmat anii de liceu la oraș și, mai târziu, Facultatea de Biologie - Geografie din Iași (secția Zoologie), absolvită în 1966. După trei ani în laboratorul de bacteriologie de la Spitalul Pantelimon, se înscrie la un concurs pentru un post la Muzeul Antipa din București. În 1975 obține titlul de doctor în Științe Biologice, Universitatea București. În același ani câștigă o bursă Fulbright în Statele Unite.

 

A condus Muzeul Național de Istorie Naturală "Grigore Antipa" București (în cadrul căruia activase mai întâi ca șef de secție) din 1990 până în anul 2014. După 1989 se implică în restaurarea clădirii Muzeului Antipa, grav afectat de cutremurele din 40 și 77. Urmează modernizarea instituției, sub toate formele ei: imobil, dotări, expoziții, Muzeul Antipa devenind unul dintre cele mai moderne nu doar din țară, ci și din Europa.

 

L-am invitat pe ilustrul academician la un taifas aniversar. Mărturisiri despre Ungurenii din secolul trecut, despre foametea cruntă de după război. Reverențe pentru învățătorul din sat, dar și neștearsă amintire pentru dascălii unui Laurian de legendă, într-un interviu pe care îl dăruim astăzi cititorilor Botoșaneanul și prin intermediul căruia îi urăm Academicianului Dumitru Murariu mulți ani cu sănătate și bucurii pe măsură.

 

 

 

 

”Mama mă trimitea la școală, în fiecare zi, domnul director mă trimitea acasă”

 

-”Mama este geniul copilului”, spunea Hegel. "Nu sunt genial, în niciun caz. Dar conștiincios da", spuneați dvs. într-un interviu târziu, cu modestia care v-a caracterizat mereu. Domnule Academician Dumitru Murariu, vă propun o întoarcere în timp, acel timp al devremelor copilării, în Ungurenii Botoșanilor. Vorbiți-ne, vă rugăm, despre mama dvs., căreia îi datorați, bănuim noi, omul care ați devenit.

-Mama mea provenea dintr-o familie relativ bine situată material, pentru condițiile satelor din răsăritul județului Botoșani. Acel confort și-l asigura printr-o muncă asiduă, a întregii familii, în care erau șapte copii - doi băieți și cinci fete. În perioada interbelică, chiar imediat după Primul Război Mondial, întreaga țară era în refacere după tributul, mai ales cu vieți omenești, greu plătit pentru reîntregirea țării. Bunicul după tată a fost unul dintre cei căzuți pe front. Dar cum, de obicei, un necaz nu vine singur, bunicul după mamă – om vrednic, ales un timp Primar al comunei Ungureni, s-a înțepat la picior, într-un cui ruginit, și cum mai fusese înțepat, dar n-a pățit nimic, de data aceasta i-a fost letală.

Această scurtă incursiune în istoricul familiilor părinților mei este doar pentru a menționa că bunica după mamă a rămas văduvă, cu șapte copii, între care mama era în clasa VI-a când și-a pierdut tatăl. În acele condiții, bineînțeles că bunica avea nevoie de ajutor în gospodărie, din partea tuturor copiilor.

Mama mea, altfel cu o minte deosebit de ageră, a rămas cu suferința întreruperii școlii și și-a jurat să nu precupețească niciun efort pentru a-și da copiii la școală; și i-a îndemnat să învețe, pe toți cei cinci copii ai săi.

Când am ajuns eu elev, după cel de-al Doilea Război Mondial, vremurile nu erau deloc senine. De data aceasta, un frate al tatălui meu căzuse pe front, iar eu, spre deosebire de verișoarele mele, am fost norocos să cresc cu ambii părinți.

De aceea, pot să spun că am avut parte de o copilărie fericită, în care și cu treabă și fără, cutreieram dealurile învecinate și, mai mult, îi ceream tatălui meu să mă ia și pe mine când plecau la Botoșani (24 km), miercurea, la iarmaroc. La tot pasul prin oraș, eram fascinat de mulțimea de lume, grăbită să-și rezolve treburile pentru care ajunseseră în oraș. ”Treburile” mele erau să mi se cumpere înghețată, bomboane și dacă mai rămâneau bani – covrigi.

Bineînțeles că evoluția mea în viață o datorez eforturilor ambilor părinți, dar după clasa a IV-a devenisem bun să-l ajut pe tata la treburile gospodărești. După clasa a VII-a (cât era Școala generală în acel timp) – devenisem și mai bun la treburi.

Dar lupta reală a mamei să mă dea la școală a început chiar din clasa I. Fiind născut pe 21 septembrie 1940, înscrierile pentru școală erau pană la 1 septembrie, iar Domnul Director al școlii nu mă înregistrase și ”nu aveam ce să caut în școală”, pentru că nu împlinisem 7 ani. Mama mă pregătea și mă trimitea la școală, în fiecare zi. Domnul director mă trimitea acasă. Mama îmi poruncise să vin acasă odată cu ceilalți copii din clasa I. La un moment dat, Domnul director m-a supus unei evaluări. M-a întrebat ce poezii știu. I-am recitat primele strofe din ”Luceafărul”. Întrebat dacă știu vreo rugăciune, i-am spus pe nerăsuflate Crezul. A urmat ”proba” de aritmetică, să spun câte picioare are o găină, ….. dar un cal? Da, o găină și un cal? etc.

I-au plăcut răspunsurile și mi-a zis că pot veni la școală în fiecare zi. La sfârșitul anului școlar mi-a acordat premiul I, cu coroniță și ”Povestiri” de Ion Creangă. Aceasta, în condițiile în care am fost coleg de clasă cu fiul său (Nelu), căruia i-a dat Premiul II. O moralitate inegalabilă, prin care am înțeles eu mai târziu că, de fapt, din această cauză îl iubeau și l-au sprijinit sătenii, în oricare situație s-ar fi aflat Domnul Director.

 

 

”Îmi mai amintesc cum, vara, se întorceau oamenii plângând acasă”

 

-Cum erau Ungurenii copilăriei? Anii 40, ai unei Românii greu încercate, rușii ocupaseră Basarabia și Bucovina de Nord, sărăcia mușca din viața botoșănenilor cu disperare. Ce vă amintiți din primii ani, care au fost, iată, anii unui război care a sfârtecat țara?

- Au fost vremuri triste, inimaginabil de grele. După distrugerile din timpul războiului și instaurarea regimului socialist (la acea vreme), după daunele de război care trebuiau plătite (prin toate avuțiile solului și subsolului țării) către Uniunea Sovietică, după despărțirea Moldovei prin hotarul de pe Prut, Dumnezeu ne-a încercat și cu o secetă care îi determina pe oameni să-și vândă ce aveau prin casă (în special covoarele de pe pereți) sătenilor din zonele sudice ale țară, unde recoltele au fost ceva mai rodnice. Ce îmi amintesc din acea vreme? Numai grozăvii: mâncam mămăliguță din făină de orz; borșul de lobodă era la ordinea zilei; având grădina cu porumb semănat până sub streașina casei, iar cineva a stat la pândă (în porumb) până când a răsturnat mama mămăliga pe fundul de lemn, pe care ”l-a înșfăcat”… și dus a fost. Îmi amintesc ”cugetările” sărmanilor oameni – ”goliciunea înconjură, dar foamea dă de-a dreptul”. Și îmi mai amintesc cum, vara, se întorceau oamenii plângând acasă, de la aria de treierat grâul, pentru că totul (absolut totul) trebuia colectat (sub stricta supraveghere a milițienilor) pentru ”iubitul Stalin și poporul rus”. Și de asemenea îmi mai amintesc cum pe ulițele satului oamenii vorbeau în șoaptă că vor veni americanii să ne scape… că doar nu ne vor lăsa ei asupriți… Speranțele au crescut după moartea lui Stalin, dar au trebuit să mai treacă aproape 40 de ani, ca visul lor să devină realitate.

 


-Cum era școala în Ungureni? Ce și cât datorați primilor dascăli și care credeți că ar fi cauzele care au dus astăzi la prăbușirea învățământului rural?

-În ciuda faptul că am prins organizarea învățământului liniar, după sistemul sovietic – o materie odată parcursă, nu mai era reluată pe o treaptă superioară de înțelegere, școala n-a coborât ștacheta educației elevilor. Din fericire, dascălii erau formați după sistemul occidental (programa sau curricula, cum i se spune astăzi) era după sistemul francez, iar disciplina în școli era după sistemul nemțesc. Astăzi, ”ne-am democratizat”, iar dascălul trebuie să fie foarte atent, să nu ajungă să i se ”interzică” de către elevi și studenți, intrarea la ore.

Sunt deplin de acord cu respectarea personalității tânărului în școală. Nu sunt de acord cu bătaia/pedeapsa în școală. Dar elevul și studentul trebuie să înțeleagă că se află în clasă pentru a învăța, și nu pentru a încuraja dezordinea.

Cât despre școlile din mediul rural, este de neînțeles ca în gândirea din secolul XXI să se vorbească despre restrângerea unităților școlare și nu de extinderea lor în toate satele, cum a procedat Spiru Haret, cu peste 100 de ani în urmă. Eu am prins organizarea cursurilor de alfabetizare a adulților, după-amiaza, în școlile anilor 40, și sper să nu se mai ajungă niciodată la o asemenea stare. Principiul ștergerii diferenței dintre sat și oraș nu trebuie înțeles numai sub aspectul confortului de racordare la rețeaua electrică, la cablu pentru internet, la gaze pentru încălzire, ci mai ales – sub aspectul gradului de educație, de civilizație.

 

 

”Liceul Laurian a fost un spațiu legendar”

 

-Tot mama a fost cea care v-a ”împins” către școala din oraș, după ce tata i-ar fi spus că mai bine ați rămâne în sat, spre a-i fi de ajutor în gospodărie: ”...măi omule, crezi că dacă ar sta acasă noi am fi mai bogați? Tot săraci am fi. Lasă-l să se ducă la școală”. Și povestiți cum, ascultător, tata înhăma caii la căruță și vă ducea la Botoșani, la internat. S-a convins tata, pe parcurs, că mama a avut dreptate să vă îndemne către școală?

-Ei! Tata era de fapt foarte mândru de băiatul său. Acele discuții reale, contradictorii cu mama, erau de fapt expresia greutăților în care se zbăteau pentru creșterea și educarea celor cinci copii. Ajungând student, eu însumi îi ajutam în vacanțe (cât puteam) la cositul fânului și al grâului, la săparea sfeclei, la culegerea florii soarelui, la tăiatul porumbului. Și nu-mi era greu. Mama avea darul femeilor, să descoase tinerii. Ce fată am mai cunoscut. Dacă este frumoasă. De unde este. Și ce proiecte am.  În acest fel, greul lucrului din întreaga zi sub soare era mai puțin simțit. Tata era mai tăcut, dar îi plăcea să afle de la mama dacă mă gândesc și la viitor. Când plecam de acasă, îmi dădea sfaturi să am grijă cu cine mă împrietenesc, să am grijă ce vorbesc, căci după el, nu trebuie uitat că ”vorba este de argint, dar tăcerea este de aur”.


 

-Liceul Laurian. Un spațiu legendar și deopotrivă simbol al Botoșanilor. Ce profesori v-au marcat în acea perioadă?

-Am mai prins vremea pe când Liceul ”A.T. Laurian” se numea ”Liceul de Băieți Nr. 1” din Botoșani, după cum pe Bd. Lenin (atunci) – Eminescu astăzi. Din anul 1958, liceele au devenit mixte și cred că astfel era normal. Și totuși, morala profesorilor era diferită pentru băieți și pentru fete. Dirigintele (Prof. Dumitru Munteanu) ne certa că  nu învățam, ”că de milă, de silă” poate vom termina liceul și vom ajunge ”conțopiști” pe la Primărie, prin gară etc. și ”… că vom strica fetele oamenilor”. Era de fapt în această morală îndemnul de a învăța, căci după liceu se poate aspira spre facultate, iar viața de student va fi și mai frumoasă decât aceea de licean.

Eu n-am fost un elev eminent, dar pleiada de profesori de la Liceul ”Laurian” cuprindea distinse personalități specializate la Sorbona (Doamna Prof. Luiza Andrieș), în Germania (Doamna Munteanu), Profesorul Zelembizi era de matematică și de la el știu și astăzi binoamele de bază ale algebrei, Profesorul de limba română (Constantin Varvaric) era un enciclopedic, iar Profesorul meu de științele naturii (Remus Cehovski) fusese profesor universitar, refugiat de la Universitatea din Cernăuți. Acesta, așa cum am menționat și în alte ocazii, nu cerea memorarea mecanică a lecțiilor, ci să redăm ce am înțeles noi din lecțiile de ”Bazele darwinismului”, cum se numea atunci materia. După ce ne căzneam să-i răspundem, intervenea el cu clarificări, redate în scheme cu principalele idei, de reținut. Se poate spune că Liceul Laurian a fost un spațiu legendar și sper că standardul înalt de pregătire a elevilor să se păstreze și chiar să crească.

 

 

”Mama mi-a spus cu lacrimi în ochi: Să nu-ți părăsești țara ta!”

 

-Numele savantului Grigore Antipa v-a marcat, se pare, întreaga viață. Când ați intrat prima oară ”în contact” cu personalitatea acestui mare botoșănean? Ce v-a fascinat mai mult la Grigore Antipa?

-Din păcate, n-am fost contemporan cu Academicianul Grigore Antipa, dar știu de la cei care au lucrat cu el că era, într-adevăr, fermecător și în același timp foarte exigent. La Universitatea din Jena (Germania) unde a studiat a fost îndrăgit de mentorul său Ernst Haeckel – părintele ecologiei, care la susținerea tezei de doctorat i-a acordat distincția Summa cum laude, pe care n-a mai a cordat-o decât altor trei studenți în toată cariera sa.

Mi-a plăcut la Antipa că era foarte bine pregătit în domeniul său teoretic, dar avea și spirit practic. De altfel, cu propunerile sale practice de organizare a pescăriilor Statului l-a cucerit pe Regele Carol I, când a fost primit într-o audiență pentru 30 minute, și care a durat două ore, după care l-a reținut la dineu, și a cerut miniștrilor ”… să-l sprijiniți pe acest tânăr cu tot ce va avea nevoie pentru realizarea proiectelor sale”. Și a fost sprijinit să organizeze Stațiunea Biooceanografică de la Constanța – astăzi Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Marină – Constanța, Stațiunea de Cercetări Piscicole – astăzi Institutul pentru Cercetare-Dezvoltare pentru Delta Dunării – la Tulcea, ceea ce mai toți românii cunosc – Muzeul care îi poartă numele – București.  Antipa era de principiul pe care am încercat să-l aplic în atribuțiile mele administrative, temporare: ”Un lucru bine organizat este pe jumătate făcut”.


 

-Anul 1975. Bursă Fulbright în Statele Unite, ați activat în colecțiile Institutul Smithsonian din Washington și la Universitatea de stat din Lawrence, Kansas. Privind în urmă, ați regretat vreodată că nu ați rămas atunci în SUA, așa cum vă îndemnau specialiștii americani?

- Când am plecat în S.U.A., mama mea (tot ea), mi-a spus cu lacrimi în ochi ”Să nu-ți părăsești țara ta!”. Nu mi-a încolțit niciodată gândul să rămân în străinătate, în primul rând din convingerile  că trebuie să fac ceva în țara mea, din experiența dobândită în afară. Așa au făcut marii noștri înaintași, specializați la marile școli din lume, dar care s-au întors în țară, unde au lăsat urme neșterse, pentru creșterea gradului de civilizație și pentru vizibilitatea României în lume.

 

 

„... Cine nu are istorie, nu merită să aibă nici viitor”

 

În Botoșani mai există și astăzi casa în care s-a născut și a copilărit savantul Grigore Antipa, însă într-o stare avansată de degradare, în pericol iminent de prăbușire și, mai ales, sub amenințarea unor construcții ce sunt gata să acopere și să îngroape definitiv un tezaur unic.

În urmă cu un, Botoșăneanul l-a contactat pe academicianul Dumitru Murariu, care s-a exprimat fără echivoc în sprijinul salvării patrimoniului:


”Toate popoarele cinstesc cum se cuvine memoria oamenilor de seamă şi dacă se spune că „... cine nu are istorie, nu merită să aibă nici viitor”, românii (punctual botoşănenii) au o foarte bogată istorie a contribuţiilor la progresul civilizaţiei mondiale şi la sporirea patrimoniului cultural şi ştiinţific al omenirii.

Grigore Antipa şi-a dedicat toată energia creatoare, din întreaga sa viaţă să ridice economic, social şi cultural poporul român. Casele din care s-a ridicat savantul Grigore Antipa în Botoşani, ca român de valoare internaţională, trebuie păstrate cu religiozitate”,

Dumitru Murariu, biolog, fost director al Muzeului Național de Istorie Naturală ”Grigore Antipa” din București 

 

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store
Elena Cardaș, viața printre meteoriți și destinul ”dulce-amărui” al unui medic scriitor: Pentru mine cancerul a fost o mare lecție / Nu cred în familiile perfecte, nici în profesioniștii perfecți
Pe Elena Cardaș o cunoaște multă lume. Mai ales de când și-a asumat în comunitate roluri care multora le-au fost incomode. Este omul care a luptat cu birocrații și cu mentalități învechite. Este scriitorul care s-a salvat de propriul destin scriind în trei săptămâni un roman ”în mare parte” autobiografic. Este medicul care a învățat lecția pacientului atunci când cancerul i-a arătat că ”limita e cerul”.
Roxana Gherasim: Am învățat să apreciez mai mult oamenii care vin pentru o scurtă perioadă în viața mea / Sărbătorile vor fi mereu cu un ochi care plânge și cu unul care râde
A fost profesoară, dar s-a implicat și în tot ce înseamnă cultură, voluntariat, jurnalism. Chiar dacă trăiește de ani buni în Germania, nu s-a desprins niciodată cu adevărat de Botoșani. Revine acasă de câte ori se ivește prilejul. Primul drum îl face mereu la părintele duhovnic, apoi se oprește la mormântul mamei. Și-a păstrat prietenii, pășește pe aceleași alei și se bucură de oamenii orașului după care va tânji mereu.
Tânără referent de la Centrul de Creație și arta încondeierii ouălor: Așa ar fi corect să fie de culoare roșie / Tehnica cu ciorapul este cea mai cunoscută
Ouăle încondeiate nu lipsesc de pe masa românilor în zilele de Paști. De toate culorile sau doar roșii fac parte mereu din meniul pascal. Majoritatea gospodinelor păstrează cu sfințenie tradițiile și își arată măiestria în fiecare an.
INTERVIU Constantin Boștină, fost secretar personal al lui Ceaușescu și ex-prim-vicepreședinte al Consiliului Popular Botoșani: Ceaușescu trebuia înlocuit, dar nu așa, nu prin împușcare / M-am simțit foarte bine și în perioada de dinainte de 1989 și mă simt bine și acum - VIDEO
După 32 de ani în care s-a manifestat aproape exclusiv ca un capitalist, Constantin Boștină a reapărut în atenția publică din postura de fost demnitar în regimul totalitar. Aceasta după ce a scos pe piață cartea ”În ochii ciclonului, am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu” plină cu dezvăluiri din intimitatea cuplului dictatorial.
Istoricul Remus Tanasă: Locuitorii Botoșanilor par să trăiască doar cu regretul că orașul a pierdut rolul (mai) însemnat pe care l-a avut în trecut
Născut în Botoșani, cu trei ani înainte de căderea regimului comunist, Remus Tanasă este astăzi – la doar 36 de ani - nu doar un apreciat istoric, ci și unul care are curajul de a aduce din trecut valori la care societatea, nu doar cea românească, pare să fi renunțat de mult.
INTERVIU premieră cu Doru Constantin, administratorul șef de la „Apă”! Nova Apaserv își schimbă direcția: Era o delăsare, un dezinteres VIDEO 
Povestea oamenilor care s-au autodeclarat „salvatorii” companiei Nova Apaserv de la Botoșani a fost răsfoită de botoșăneni de prea multe ori. Și nu a fost una cu happy-end. Planuri, strategii, obiective, reforme și schimbări de paradigmă. Suntem în fața unui nou „punct și de la capăt”, care poate însemna o călătorie într-un sentiment de deja-vu. Sau poate direcția corectă. 
INTERVIU în oglindă: Paula Berențan – Tiberiu Manolache, noii subprefecți ai Botoșanilor: De ce s-a considerat că sunt persoana potrivită? / Întâi trebuie să ne așezăm la locurile noastre VIDEO
Suflu proaspăt în două importante funcții de la județ: doi tineri cu mai puțină notorietate în viața publică și administrativă botoșăneană au intrat în echipa de conducere a Prefecturii alături de „veteranul” Dan Nechifor, prefectul județului.
În OGLINDĂ, de la cititor la autor: Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii / Să scriem ceea ce e purtător de conținut, nu doar conținut purtător de mesaj
Botoșăneanul.ro vă aduce astăzi în Oglindă doi autori. Doi creatori care, înainte de a semna pe copertă, au fost cititori-scotocitori de carte. O călătorie pe care le-o propunem și pe care o dorim de folos multor cititori care visează ca, într-o zi, să devină autori.
INTERVIU Mirel Manea: Destinul eu mi l-am făcut / Muzica nu are bariere și nici granițe - VIDEO
Ce s-ar mai putea spune despre un botoșănean care a cântat în orașe pe care mulți dintre noi nu le vedem decât prin filme? Ce am mai putea afla nou după sute de articole și emisiuni? Și totuși, între un concert la Atena și unul al Filarmonicii ”George Enescu” Botoșani, am încercat să îl descoasem pe Mirel Manea, prim-trompetistul care a cântat de la Vatican până la New York și de la Roma până la Monte Carlo. Ce am aflat puteți vedea în interviul de mai jos.
Florentin Țuca: Nu avem de-a înfrunta un ”anti-Eminescu” fățiș, dar, în atmosferă, se simte că Eminescu deranjează în continuare
Florentin Țuca este avocat, dar mai presus de toate este un om de Cuvânt. Format în școala românească de Drept, perfecționat printre rafturile literaturii de calitate, și-a probat omenia și deopotrivă prietenia cu o osârdie rar întâlnită în instanțele românești, fără a se abate de la litera și, vom vedea, nici de la spiritul legii.
Gellu Dorian: Eminescu înseamnă în primul rând Botoșani, orașul în care s-a născut, a fost botezat, a făcut primii pași, a spus primele cuvinte
"La ce bun Cultura în vreme de restriște spirituală?", ne-am putea întreba astăzi, parafrazând celebra zicere a lui Friedrich Hölderlin, de acum mai bine de un secol și jumătate.
Contestată sau admirată, Iustina Irimia Cenușă, din postura de director: Singura afiliere pe care o am este dragostea față de cultura tradiționalăVIDEO & FOTO
Pentru unii observatori mai fini, numirea cântăreței de muzică populară pe postul de director interimar al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani a fost cumva previzibilă.Alții, în schimb, au asociat saltul în carieră al artistei drept înregimentare politică.
Ada D'Albon, nepoata lui Sadoveanu, între debutul de la Botoșani și viața în exil: Nimeni nu a îndrăznit să trăiască ce am trăit noi / Am fost foarte singură la Botoșani, extrem de singură! - FOTOGALERIE
O poveste de viață fascinantă, construită pe un fir care se confundă deseori cu istoria unui timp greu încercat.
INTERVIU Andreea Cujbă, designerul vestimentar de la Botoșani care ne menține în tendințe: Ce purtăm în seara de Revelion? Care este culoarea anului 2022? Ce aruncăm din dulap?GALERIE FOTO
Este tânără, frumoasă și elegantă. Este un etalon vestimentar pentru multe dintre doamnele și domnișoarele din Botoșani care țin la imaginea lor. Andreea Cujbă este creatorul de modă botoșănean cu o ascensiune rapidă în ultimii cinci ani.
INTERVIU Oana Pușcașu: Botoșani este un oraș magnific, cu valori în domeniul artelor, cu oameni pe care îi iubesc - VIDEO concert de Crăciun Cheia Sol
La 35 de ani, Oana Pușcașu își păstrează proaspătă copilăria, construind în Botoșani o poveste care împletește inocența cu talentul, disciplina cu performanța.
INTERVIU Simona Radiș: Mai este nevoie de un aur olimpic pentru a deveni cunoscută la nivelul pe care mi-l doresc VIDEO
În luna iulie a acestui an botoșăneanca Simona Radiș a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Tokyo. În aceste zile sportiva cu care întreg județul se mândrește se află în cantonament, se pregătește din greu pentru a triumfa din nou.
FLASH INTERVIU Botoșăneanca Raluca Olaru, în fața elevilor de la Liceul Sportiv: Mă gândesc că o să câștig și atât  - FOTOGALERIE
Cu multă ambiție, Raluca Olaru a reușit să câștige trei medalii de aur la Campionatele Mondiale de haltere din luna mai.
Povestea fascinantă a dirijorului Victor Dumănescu: Fiu de preot, născut în refugiu, căsătorit cu o botoșăneancă și îndrăgostit iremediabil de muzică
Vineri, 17 decembrie, sub bagheta dirijorului Victor Dumănescu, pe scena Filarmonicii ”George Enescu” din Botoșani se va cânta Rachmaninov. Iar melomanii vor avea parte și de o primă audiție a unei lucrări excepționale.
Octavian Lup: Publicul este interesat de ceea ce se ascunde în spatele sunetelor, să vadă ce are omul acela în inimă atunci când cântă - FOTO&VIDEO
De-a lungul anilor a revenit constant pe scena de la Botoșani. A cântat alături de orchestra Filarmonicii ”George Enescu”, sub bagheta celor mai cunoscuți dirijori români: Tiberiu Oprea, Cristian Oroșanu, Petronius Negrescu, Bogdan Chiroșcă, Ilarion Ionescu-Galați, Matei Pop.
Constantin Iftime: Eu nu vreau un memorial al victimelor, un loc în care să mă duc cu lumânări / Vreau să se spună: Hai la muzeul acela trăsnit de la Botoșani FOTO&VIDEO
La Botoșani se va deschide primul muzeu al comunismului din România. Muzeului vieții cotidiene în comunism (MuViCC) ar trebui să devină o instituție de cunoaștere a istoriei recente, un obiectiv turistic important în zona de Nord-Est a României și, nu în ultimul rând, un segment important din viața socială a orașului Botoșani. Și asta întrucât, printre anexele muzeului ar exista și un spațiu adecvat petrecerii timpului liber al tinerilor.
Sondaj
Credeți că se vor termina la timp lucrările la drumul Botoșani - Târgu-Frumos, adică la data de 12 mai 2023?
Da
Nu
Nu știu / nu mă interesează
Declaraţia zilei
„Politicienilor le urăm vacanţă plăcută în continuare, să ne urmărească la televizor. Probabil că trebuie mai multe rezultate, iar dacă vom reuşi atunci sper că vor face un mic deranj şi vor veni aici alături de noi ...
starshiners.ro%20
Curs valutar
ieri
EUR
Euro
4.8831 lei
USD
Dolarul SUA
4.8176 lei
CHF
Francul elveţian
5.0705 lei
GBP
Lira sterlină
5.7936 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.5918 lei
XAU
Gramul de aur
275.0848 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2489 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.2071 lei
AUD
Dolarul Australian
3.3706 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.7331 lei
CZK
Coroana Cehească
0.1990 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6566 lei
Vremea
astăzi
Botosani
21.0 o C
Dorohoi
19.0 o C
Bucecea
19.5 o C
Darabani
18.5 o C
Saveni
19.3 o C
Ştefăneşti
19.2 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2022 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.