Într-o zi de 18 noiembrie pleca în veșnicie pictorul Dumitru Bâșcu, fratele lui George Enescu: Mărturisirile emoționante ale nepoatei

Pictorul Dumitru Bâșcu s-a născut pe 14 septembrie 1902, la Cracalia, ca fiu al lui Costache Enescu și frate al lui George Enescu. Mama sa, Maria Ferdinand Suschi, era o tânără poloneză care petrecuse o vară la conacul din Cracalia. Mai târziu, Dumitru s-a căsătorit cu Margareta Arvay (Kutis) în 1943. Împreună au avut o fiică, Ana-Maria Sandi, născută în 1945. La rândul său, nepoata lui George Enescu – Ana Maria Sandi – are o fiică, Ioana Bendixson.

La aproape 40 de decenii de la moartea lui Dumitru Bâșcu, fratele lui George Enescu este încă necunoscut botoșănenilor. Cei doi frați au avut o legătură strânsă, în ciuda diferenței de vârstă (21 de ani).

Botoșăneanul.ro a scris despre pictorul Dumitru Bâșcu:

120 de ani de la nașterea la Cracalia a lui Dumitru Bâșcu, fratele lui George Enescu
 

Nepoata lui George Enescu, mărturisiri emoționante despre fratele și fiica marelui muzician: George compusese prima Rapsodie înainte să se nască tata

Ioana Bendixson, nepoata pictorului Dumitru Bâșcu, a oferit amănunte emoționante din istoria familiei sale.

”Cum îmi amintesc de bunicul meu”, a scris Ioana Bendixson, care avea 12 ani atunci când Dumitru Bâșcu a trecut la cele veșnice.

”Era un bărbat înalt și bine făcut, cu trăsături distinse, cu păr care a rămas închis la culoare până la sfârșitul vieții. Îl țin minte vânjos și abil, urcându-se pe schele pentru a picta fresca de biserică mult după vârsta de șaptezeci de ani.  În ultimii ani ai vieții a pierdut treptat din puteri, boala Parkinson făcându-l să-și târșească picioarele, parțiala surzenie necesitând un aparat auditiv. Ținuta zilnică erau pantaloni de catifea reiată de culoare închisă, camași în culori pale și o jachetă de lână de culoarea nisipului care cu timpul a căpătat petece de piele ovale la coate. Iarna era îmbrăcat ca un domn de pe vremuri, cu un palton cenușiu și o cușma neagră de astrahan, purtând în picioare, când era zăpadă, galoși.

 

Când m-am născut locuia cu chirie în partea din față a parterului înalt al vilei din Strada Sofia nr.1, clădire împărțită cu trei sau patru alte familii și care în ziua de azi este un restaurant.  Fusese evacuat cu familia în 1953 din locuința sa și înghesuit în două camere din aceasta vilă construită de familia Nadler în 1935 și ulterior naționalizată.  Pe vremea aceea foștii proprietari încă locuiau acolo, la comun însă cu alte șapte familii, împărțind dependințele. Treptat parte din ceilalți locatari au plecat în străinătate, iar Dumitru a reușit sa preia încă doua camere pe care le folosea drept atelier.

Cele doua camere-atelier erau o lume aparte. Ușile-ferestre înalte de la balconul pe fațada sudică lăsau să intre din plin lumina. Aici avea Dumitru două sevalete cu lucrări în curs de realizare. În centrul uneia din camere era o masă ovală care mie mi se parea enormă, absolut plină de materiale de pictură. Mirosurile de terebentină și de vopsea în ulei sunt printre primele pe care mi le amintesc.  Vîd paletele acoperite de pete de culoare pe care le regăseam în tablourile de pe șevalet și care mă atrăgeau irezistibil – nu doar o dată mi-am încercat și eu mâna la combinarea culorilor pe aceste paletele, nerespectând principala lui interdictie și atrăgându-i în consecință mânia.  Dar mai ales mi-l amintesc pe el pictând, absorbit în gestul pensulei și al cuțitului de pictor, în tușa de ulei în care se pare ca timpul curgea mult mai incet decat în viața de zi cu zi. Dacă îl întrerupeam într-un astfel de moment, mă privea ca venind de undeva de departe, oarecum uimit de prezenta mea. Nota emotivă pe care mi-o amintesc era o framantare continuă, o căutare mereu critică pentru ceva anume în fiecare tablou, pe care câteodată le impartașea cu familia și colegii, dar de cele mai multe ori le ținea doar pentru sine.

Îl țin minte pictând și în afara atelierului – deși rar, fiindcă verile și le petrecea pictând biserici fiind singurul sezon cand asta era posibil.  În vacanțe bunicii m-au luat cu ei de cateva ori la Bran unde stăteam sau la o gazdă pe Strada Poarta, sau la Casa de Creație a Artiștilor de la poalele castelului.  Acolo Dumitru pleca de dimineață devreme cu un șevalet portabil să picteze în plain air peisaje cu pădure, cu râu, cu gospodării țărănești, iar pe timp de ploaie lucra la naturi statice în veranda casei unde stăteam. Bunica mă ducea la plimbări pe dealurile din jurul Branului și câteodată pe drum îl găseam pe el instalat deja, lucrând de cateva ore.

L-am urmat și pe șantiere în satele unde picta biserici.  Îl țin minte sus pe schele restaurând fresca existentă a bisericii din Podenii Noi și adăugând panouri noi.  Aici materialele erau diferite, totul era la scara mult mai mare, T-urile și alte instrumente tehnice foarte vizibile.  Și aici îmi băgam nasul peste tot și mă interesau mai ales niște cutii mici de plastic în care l-am văzut ca ține zahar pentru cafea.  M-am nimerit o dată în biserica de una singură și m-am pus să gust dintr-una din cutii doar ca să descopăr că nu era defel zahăr, ci sare amară pe care o folosea la frescă.

Cred că de la acest șantier datează amintirea unui ospăț oferit de preotul satului prețuitului pictor al bisericii, bunicul meu. Țin minte o masă lungă pusă în casa preotului, la care s-au strâns toate neamurile sale, precum și oamenii cei mai de seama din sat și la care am fost invitați și noi.  La mijlocul mesei depănau povești preotul și pictorul, într-o relație de respect și înțelegere reciprocă, iar prânzul a fost un adevărat festin, cu fel de fel de bucate gătite cu drag și mândrie de femeile casei.  În viața mea de citadină acest eveniment a rămas un reper, o mărturie trăită a bogăției satului tradițional românesc, a legăturii neîntrerupte cu un fel de viață neschimbat de sute si poate chiar mii de ani.  Dumitru știa lumea satului, venea din ea și, deși o părăsise de timpuriu pentru oraș, se reîntorcea cu drag la rânduielile ei strămoșești.  Știa de asemenea cât de important era pentru sat rolul de pictor bisericesc și și-l asuma în consecință.  Astăzi iubesc în mod deosebit tablourile sale care surprind momente din viața satului, ale gospodăriilor, oamenilor, animalelor și plantelor lui, fiindcă știu ca de atunci viața la țară s-a schimbat foarte mult, și multe dintre aceste imagini au dispărut pentru totdeauna.  Cred că avem de invățat astăzi din cum trăiau acei oameni, în ritmul anotimpurilor și al sărbătorilor, bine chibzuit față de celelalte viețuitoare, îngrijind pământul și natura, iar tablourile lui Dumitru sunt o bună sursă de inspirație.   

Despre legătura de familie cu George Enescu știam, dar circumstanțele erau prea complicate pentru a fi explicate unui copil. În casă se asculta des muzica clasică, mai ales la radio, și de câte ori era în program Enescu mi se atrăgea atenția. Bunica Margareta îmi spunea uneori povești despre seratele de la palatul Cantacuzino (actualmente Muzeul George Enescu) la care cuplul Bâșcu erau cateodata invitați.  Maruca ținea se pare să vorbească în nemțește cu bunica care crescuse la Brașov într-o familie burgheza de unguri mergând la o școală germană, dar în rest cele doua femei nu aveau mult în comun.  Țin minte o vizita la Romeo Draghici, avocatul și executantul testamentar al lui George Enescu, care locuia în aripa din spate a palatului Cantacuzino, unde locuise și Enescu pentru un timp.  Ce se discuta nu știu, dar înțelegeam că exista un element de tensiune în jurul acestui personaj.

De la mama mea știu cum a fost Dumitru arestat în mijlocul nopții în 1951 și trimis în lagăr și închisori în urma unui fals denunț politic, fără proces sau condamnare.  Multe luni nu s-a știut unde se afla sau dacă mai este în viață.  A fost eliberat peste mai bine de un an, reabilitat și reinstituit în funcția de director al Fondului Plastic, de unde a demisionat imediat după aceea. Experiența trebuie să-l fi marcat enorm, el refuzând pentru restul vieții sa vorbească despre ea. Știu doar ca făcea ace din os cu care deșira hainele lui ca să poată ceilalți deținuți să-și cârpeasca zdrențele. Mai știu și că mulți dintre cunoscuții și prietenii lui au plecat silit din țară la sfârșitul războiului iar alții au fost închiși și omorâți de regimul comunist. Din cele câteva mărturii pe care încă le mai avem acasă știu cât de apropiat era Dumitru (ca și George Enescu de altfel) de casa regală, de prietenia cu Principesa Ileana și de patronajul Reginei Maria care i-a cumpărat câteva tablouri și i-a trimis o carte poștală mulțumindu-i pentru niște cozonaci trimiși în dar de el.

N-a vrut să se facă membru de partid, deși a fost invitat și nu a mai vrut sub nici o forma să aibă de-a face cu cei apropiați regimului. Astfel înțeleg eu lipsa de continuitate între prezența lui în viața culturală de dinainte de război, la expoziții individuale, saloane, critică de artă, și retragerea sa în perioada comunistă.

Pot continua.  Îl țin minte în fiecare seară după baie, îmbrăcat într-un halat gros de molton brun și cu o scufie alburie pe cap, ascultând Radio Europa Liberă, la un aparat vechi care prindea semnalul cu mult zgomot de fond. Expresia tristă și îngândurată de pe fața lui în acele seri este tot ce am eu ca răspuns la întrebarea pe care mi-o pun de multe ori: cum o fi fost pentru el să simtă ca se îndreaptă spre sfârșitul vieții lăsând ca moștenire noilor generații un timp din ce în ce mai înnegurat?

Nefiind artistă sau om de specialitate, nu pot spune prea multe despre opera lui Dumitru, decât din punct de vedere strict personal.  Prilejul de a fotografia și cataloga lucrările lui a fost pentru mine o mare bucurie.  Mediul digital în care lucrez de mult timp, deși nu în domeniu artistic, a înviat în mod neașteptat prin mânuirea acestor imagini pe care le găsesc atât de frumoase, prin compozițiile clasic echilibrate și culorile armonioase, strălucitoare. Gospodăriile țărănești autosuficiente, portretele de țărani în port popular și de mineri în haine de lucru, elementele istorice de realism socialist îmi vorbesc toate despre o lume destrămată. Din perspectiva cuiva născut în anii saptezeci, ele reprezintă o continuitate culturală care a fost atât de adânc zdruncinată de epoca comunistă, și din nou prin incursiunea rapidă a modernității avansată tehnologic de după 1989.  Mă simt recunoscătoare lui Dumitru că a lăsat atat de mult în urma și că astfel eu pot să-mi cunosc mai bine înaintașii pe obârșia sa. Din păcate am mult mai puține repere pe liniile celorlalți bunici. Îi sunt recunoscatoare si mamei mele care s-a preocupat mult să cultive această obârșie de-a lungul anilor. Tablourile lui Dumitru vorbesc prin timp, mă orientează și îmi reamintesc de unde venim.  Fie ca aceste rânduri să trezeasca în inima celor ce le citesc dorința de a-și cunoaște mai bine și a-și cinsti proprii lor străbuni”, a scris Ioana Bendixson pe pagina oficială de Facebook a pictorului Dumitru Bâșcu.