Într-o zi cu soare de mai, Ionela Maxim a ieșit pentru ultima dată din casa părintească. Casa unde și-a petrecut cei mai fericiți ani ai copilăriei, când pofta ei de viață era bucuria tuturor celor care o înconjurau. Astăzi Ionela nu mai are pe cine să bucure, căci s-a dus în lumea celor drepți.
În curtea micuță, câțiva oameni stau cu capetele plecate, pe o bancă lungă. Își țin privirile proptite în pământ și nu le ridică decât din vreme în vreme. Frații fetei se cuprind în brațe și își țin lacrimile amare. S-a întâlnit toată familia să o vadă pentru ultima dată pe Ionela. Ar fi putut să se întâlnească la nunta ei, să o conducă la altar, spun cei dragi. Dar tânăra care ar fi împlinit 29 de ani luna aceasta, a decis că nu mai este loc pe pământ și pentru ea, așa că a renunțat la viață.
Un vânt ușor dar rece străpunge trupurile și prietenii veniți să aducă un ultim omagiu, își strâng hainele mai aproape de corp. Ionela n-are să mai simtă adierea vântului și nici să vadă florile primăvăratice înflorite în ograda copilăriei sale. Oameni îmbrăcați în negru se adună încet, încet. Curtea se umple de regrete și lacrimi. Preotul ține o scurtă cuvântare în timp ce sicriul cu trupul neînsuflețit al fetei este scos din casă. Țipete de durere se aud, toată lumea plânge nestăvilit.
Pe cer, un soare larg, necruțător. Cortegiul pornește încetișor spre locul de veci al Ionelei, cu mâna mamei pe creștetul fetei. De nicăieri nu s-a zărit chipul celui pe care Ionela l-a iubit nespus. Chipul celui care ar fi trebuit să-i fie alături o viață și căruia fata i-a lăsat ultimele cuvinte scrise cu mâna ei vreodată.
(C.B.)
[[galerie-foto]]
