Ipoteze ale istoricilor prezintă o istorie inedită a Moldovei. Cum puţini s-ar aştepta, la făurirea primului stat medieval pe teritoriul din nord-estul României au contribuit ungurii, tătarii, transilvănenii şi armenii.
Dovezile acestor ipoteze sunt de ordin etimologic, arheologic şi documentar.
Dincolo de istoria oficială predată în şcoli, povestea primei închegări statale a populaţiilor româneşti în adevăratul sens al cuvântului conţine şi lucruri inedite, puţin cunoscute. Specialişti în istorie din judeţul Botoşani arată că acest eveniment istoric pentru români s-a petrecut după un scenariu uşor diferit faţă de cel promovat în istoria oficială, popularizată încă din perioada comunistă. Mai precis, constituirea statului medieval Moldova nu ar fi fost doar rezultatul evoluţiei politice a autohtonilor de-a lungul secolelor, ci s-a realizat mai ales datorită unor factori externi.
Conform istoricilor locali, Moldova este rodul acţiunilor tătarilor, ungurilor şi mai apoi a colonizării armenilor şi transilvănenilor la est de Carpaţi. Pe scurt, primul stat medieval din estul Moldovei s-a realizat cu ajutorul tătarilor, ungurilor, armenilor, transilvănenilor şi autohtonilor, cei mai numeroşi de altfel.
Conform teoriilor continuităţii în spaţiul carpato-danubiano-pontic, etnogeneza românească a avut loc pe tot spaţiul actual al României, dar şi la sud de Dunăre, est de Nistru şi conform unor opinii coagulate mai ales în lucrările lui G Popa Liiseanu, înclusiv la vest de Tisa în Pannonia, înainte de sosirea ungurilor.
În primele secole ale erei creştine, teritoriul de astăzi al Moldovei,era locuit, aşa cum arată izvoarele antice de populaţii dacice, în special carpii şi costobocii, cele mai mari uniuni de triburi. Până în secolul III d Hr dacii au conviţuit cu triburile iraniene ale sarmaţilor dar şi cu goţii, veniţi în număr mare în estul Europei, în perioada migraţiilor. Alături de aceste triburi dacii din zona Moldovei, au întreprins numeroase expediţii contra provinciilor romane, ajungând până în Grecia. După pacificarea acestora şi mai ales după invazia hunilor din secolul IV d HR, dacii liberi dispar de pe scena istoriei sau mai precis din referinţele documentare.
Autorii antichităţii târzii şi mai apoi ai ”evului mediu întunecat” amintesc de obicei populaţiile care controlau zona carpato-danubiano-pontică, precum goţii, hunii, avarii sau bulgarii. Din punct de vedere arheologic continuitatea locuirii autohtonilor pe teritoriul actual al Moldovei, este bine dovedită. Aceştia însă vor intra într-o sinteză culturală, politică şi poate chiar etnică cu triburile care se vor aşeza şi vor convieţui timp de mai multe secole alături de băştinaşi.
”Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului al III lea devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp însă au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii, mai importante fiind grupurile de neam dacic, carpii şi costobocii şi populaţiile sarmatice receptând de asemenea, influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă numită ”Sântana de Mureş-Cerneahov”. Este expresia arheologică a unei societăţi sedentare practicând o economie agricolă, purtătoare a unei civilizaţii de tip rural, dar cu un nivel tehnologic destul de ridicat, ca urmare a influenţelor romane pe care le-a acumulat.”, scria Coriolan Opreanu în lucrarea ”Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania:Cultura ”Sfântul Gheorge” sau ”Orizontul Post-Cerneahovian”.
Exista acestei culturi este dovedită de un vast material arheologic răspândit atât în Moldova cât şi în Transilvania. Totodată au fost identificate necropole şi aşezări ale acestei culturi, prin existenţa resturilor osteologice umane, fiind dovedită această varietate etnică în cadrul aceloraşi aşezări. A urmat până tocmai în secolele XI-XII d Hr o tăcere a surselor documentare. Arheologia oferă însă din nou dovezile continuităţi prin descoperiri la est de Carpaţi. Astfel este documentată exista unei culturi Ipoteşti-Cândeşti, pentru secolele V-VII d Hr, eminemente rurală, sedentară şi agricolă. Mai apoi către secolul XI d HR este atestată tot arheologic, cultura Dridu,numită după staţiunea eponimă din Ialomiţa, dar care s-a întins ca orizont cultural până în Moldova.
”Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI“, preciza reputatul cercetător Ion Nestor.
Populaţiile româneşti cristalizate, undeva probabil între secolele VII-IX dHr după numeroase sinteze, erau grupate mai multe în comunităţi rurale, conduse de lideri locali, fără putere regională şi în niciun caz fără organizare statală.
”Obştea sătească din mileniul I era o comunitate de oameni având o organizarea social-economică proprie şi un teritoriu bine delimitat. Producţia acestor comunităţi săteşti carpato-dunărene era bazată pe proprietatea privată liberă şi pe proprietatea comună. Fiecare membru al obştii erau un om liber posedând o proprietatea funciară privată care era ereditară, pământul neîmpărţindu-se periodic ca la alte popoare.(..) O astfel de comunitate sătească era compusă din 30-60 de locuinţe dispuse într-un teritoriu bine precizat. Satul avea o porţiune de teren precis delimitată destinată locuinţelor şi anexelor gospodăreşti şi care alcătuiau vatra satului”, preciza Mircea Petrescu Dâmboviţa în „Istoria Românilor”.
Clanurile şi comunităţile cunoscute sub numele de obşti săteşti, erau conduse, spun o serie de specialişti de juzi, cnezi şi jupani, lideri locali. Existenţa românilor la este de Carpaţi este deja atestată documentar în secolul al IX lea. În vechea cronică turcească din secolul al IX lea, numită generic ”Oguz-name” sau povestea hanului Oguz, există referiri la o populaţie numită ulac. Aceasta este întâlnită de hanul cuman Oguz la est de Carpaţi în apropierea teritoriilor stăpânite de ruşi.
”Când Kipceak a crescut mare şi a devenit voinic, ţările ruşilor, românilor (Ulac) maghiarilor şi başchirilor i-au devenit duşmane”, se arăta în ”Oguz Name”. Mai apoi sunt şi alte mărturii documentare privind prezenţa acestei populaţii autohtone în această zonă. Geograful armean Moise Chorenati, scria în secolul al X lea că la nord de ţinuturile bulgarilor şi la nord de fluviul numit Dunăre, se afla o ţară numită ”Balak”. Apoi, persanul Gardizi arată în secolul al XI-lea că există tribul creştin „Rum“ care este mai numeros decât maghiarii, dar mai slab decât aceştia şi care se află în apropierea slavilor.
La rândul său bizantinul Nicetas Choniates scria în secolul al XII lea că Andronic Comnenul, vărul împăratului, a scăpat din închisoare şi a fost prins la graniţa cu Galiţia de vlahi, adică undeva în zona Moldovei. „Tot în cronica lui Nicetas Choniates se vorbeşte despre ajutorul primit de Asăneşti din partea românilor şi cumanilor de la nordul Dunării - probabil din Muntenia sau Moldova - care ar fi trecut fluviul prin anul 1199 pentru a participa la luptele cu bizantinii“,arată academicianul Victor Spinei în lucrarea sa ”Moldova în secolele XI-XIV”. Mai mult decât atât pe teritoriul Moldovei sunt atestate până în secolul al XIV lea populaţii cu origine controversată. Era numiţi de cronici bolohoveni, brodnici şi berladnici. Pentru specialişti brodnicii şi berladnicii nu sunt cu siguranţă români, ci mai degrabă neamuri turcice sau slave.
”Nu există nici un argument plauzibil pentru a considera pe berladnici ca români, căci este greu de imaginat ca o populaţie sedentară să fie semnalată într-un an la nordul Dunării de Jos, acţionând împreună cu cumanii, pentru ca în anul următor să ajungă cu incursiunile de pradă tocmai la Nipru. Ipostazele în care berladnicii sunt prezentaţi în cronici sugerează mai curând apartenenţa lor la grupul populaţiilor nomade sau seminomade“, mai arată Victor Spinei, în lucrarea sa „Moldova în secolele XI-XIV“.
Doar bolohovenii par a fi români, dar cu o elită care a suferit o slavizare. Cu toate acestea cei care au transformat Moldova într-un stat închegat, nu au fost autohtonii.
Mult timp, populaţii ruralizate româneşti s-au aflat sub controlul călăreţilor de stepă. O influenţă masivă au avut-o pecenegii iar mai apoi cumanii. Iar din secolul al XIII lea, tătarii au fost cei care au controlat această zonă est-carpatică. Iar autohtonii au plătit tribut sau mai bine zis preţul păcii acestor războinici din stepele Asiei. Opoziţia a fost sporadică şi lipsită de şanse reale în faţa puterii mongole. Istoricii botoşăneni vin cu o ipoteză aparent surprinzătoare. De fapt, fără să vrea mongolii au fost un factor de unificare a comunităţilor româneşti din Moldova. Plata tributului i-a adus împreună, fie pentru a se apăra, în cazuri rare, fie mai ales pentru a suporta mai uşor birul.
”Tătarii au avut un rol deosebit la întemeierea statului medieval Moldova. Dacă nu ar fi fost tătarii care să asigure siguranţa drumurilor comerciale, nu ştiu în ce măsură ar fi existat un stat medieval. Deasemenea tătarii la anumite intervale, de regulă odată pe an, veneau trimişii lor numiţi bascaci, bineînţeles cu o escortă numeroasă şi bine înarmată. Aceşti bascaci veneau şi strângeau dările de la locuitorii de pe un areal întins. Se întâlneau cu trimişii satelor şi obştilor, ai liderilor locali într-un anume loc. Acest tribut plătit bascacilor, îi obliga pe locuitori de fapt să se grupeze în formaţiuni mai mari, rezultând închegări politice”, precizează profesorul-doctor în istorie, Daniel Botezatu, specialist în istorie medievală.
De altfel Botoşaniul, unul dintre târgurile importante ale Moldovei medievale păstrează şi astăzi urmele trecerii tătarilor. În primul rând este vorba despre ”Drumul tătarilor”, o rută folosită în timpul invaziilor de războinicii mongoli.
O piatră importantă de temelie la fondarea statului medieval Moldova, au pus-o ungurii. Mai precis regele Ungariei, francezul Ludovic cel Mare, încerca în secolul al XIV lea să oprească invaziile mongole, din stepele nord-pontice, prin trecătorilor Carpaţilor Orientali, prin Transilvania către Ungaria.
Apărarea trecătorilor s-a dovedit ineficientă şi în trecut, împotriva hoardelor, aşa că la este de Carpaţi, regele Ungariei a luat în stăpânire un teritoriu relativ întins şi la transformat într-o marcă de apărare maghiară. Ludovic a preluat controlul acestei regiuni de la est de Carpaţi cu ajutorul vasalilor fideli din Maramureş. Este vorba despre un român, Dragoş din Bedeu care împreună cu cetele sale ocupă regiunea în numele regelui Ungariei şi conduc tot în numele suveranităţii maghiare această marcă de apărare.
„Regii unguri, pentru a împiedica asemenea năvăliri, întreprinseră o serie de expediţiuni împotriva lor. Îndată după suirea sa pe tron, Ludovic hotărâ să curme aceste prădăciuni periodice ale tătarilor şi întreprinse în 1343 după alţi cercetători în 1345 o mare expediţie împotriva lor. La ea participară şi românii din Maramureş, sub comanda voievodului lor Dragoş şi secuii peste care era mai mare Andrei, fiul lui Laţco. Expediţia avu un succes deplin. Tătarii fură goniţi din ţinuturile dela răsărit de Carpaţi şi se retraseră spre şesurile din nordul Mării Negre. Experienţa arătase însă că Ardealul nu putea fi apărat eficace de pe versantul oriental al Carpaţilor. De aceea, regele ungar a luat în stăpânirea sa ţinutul dintre Siret şi munţi, cu văile Sucevei, Moldovei, Bistriţei şi Trotuşului şi făcu aici se pare în 1352 sau 1353 o marcă de apărare a regatului.”, scria Constantin C. Giurăscu în Istoria Românilor.
Practic era prima organizare cu caracter statal de pe teritoriul acestei regiuni şi nucleul viitorului stat medieval Moldova.
” Numele însuşi al viitorului stat românesc Moldova nu se poate explica decât prin existenţa unei formaţiuni politice pe valea Moldovei-micul afluent al Siretului-care prin extindere, a sfârşit prin a îngloba întreg teritoriul dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi Mare.”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.
Culmea, cei care au întemeiat de drept Moldova au fost maramureşenii. După ce Dragoş întemeiează o dinastie supusă coroanei maghiare, lăsând marca de apărare moştenire fiilor săi Sas şi Balc, vine rândul unui alt maramureşean să-şi aducă contribuţia decisivă la întemeierea noului stat. Este vorba de Bogdan, seniorul din Cuhea, un român maramureşean care spre deosebire de Dragoş, este un ”infidel” al coroanei maghiare.
Acesta intră în conflict cu suzeranul său, regele maghiar şi în cele din urmă, pentru a scăpa de influenţa regelui angevin al Ungariei îşi ridică ceata de viteji şi trece munţii în Moldova. Aici reuşeşte să-i învingă pe urmaşii lui Dragoş şi pune mâna pe marca de apărare maghiară. Bogdan, maramureşeanul din Cuhea, este de altfel şi primul voievod al unui stat medieval închegat în Moldova. Mai mult decât atât îl apără şi cu sabia, cu succes, împotriva unei încercări maghiare de a recupera teritoriul pierdut.
”Intrat în conflict cu regele maghiar, Ludovic I, el a părăsit reşedinţa sa voievodală de la Cuhea,şi a trecut peste Carpaţi înlăturându-i pe succesorii lui Dragoş la conducerea „mărcii„ amintite. După o încercare neizbutită de a se emancipa de sub controlul ungar(1359), Bogdan a câştigat în iarna din anii 1365-1365 o victorie similară lui Basarab din 1330. ”, scria Florin Constantiniu în aceeaşi lucrare.
Botoşaniul, unul dintre cele mai vechi târguri medievale ale Moldovei, este dovada vie a contribuiţiei maramureşenilor la întemeierea statului medieval Moldova. Specialiştii locali, spun că de fapt târgul a fost fondat la mijlocul secolului al XIV lea de un războinic maramureşean din anturajul lui Bogdan din Cuhea.
”Nicolae Iorga şi Constantin C. Giurescu spun că numele târgului venea de la Botoş. Numele de Botoş, Botăş este un nume des întâlnit în Transilvania, însă cu precădere în zona Maramureşului. Este fără îndoială că un Botăş, a venit cu Bogdan din Maramureş în Moldova şi a primit un privilegiu de târg probabil pentru serviciile sale aduse noului domnitor”, spune Daniel Botezatu.
Cu Botăş, în zona Botoşaniului s-au aşezat printre autohtoni şi alţi maramureşeni din ceata acestuia dintâi. Totodată istoricii locali spun că numeroşi transilvăneni au ajuns să întemeieze aşezări mari în Moldova, amestecându-se cu localnicii. Cel mai bun exemplu este comuna Ungureni, din Botoşani, a doua ca mărime din judeţ. Numele acesteia, spun istoricii locali, arată că a fost întemeiată de ardeleni. Nu este vorba despre unguri ci de păstori români din Ardeal, dar care erau numiţi peste munţi ”ungureni”.
”Ungurenii a fost înfiinţat de ciobanii bârsani, care au venit pe vechi drumuri de oierit în transhumanţă şi în timp datorită obligaţiilor apăsătoare impuse de regalitatea maghiară au preferat să se stabilească aici în Moldova. Au venit în număr destul de mare din secolele XIV până în secolul al XVI lea.”, spune Alexandru Apostol profesor şi specialist în istorie locală.
Situaţia nu este singulară, existând astfel de denumiri dar şi de nume care atestă originea transilvăneană a unor aşezări.
Dacă din punct de vedere politic şi social tătatii şi ungurii involuntar şi mai apoi maramureşenii pot fi creditaţi drept întemeietorii statului medieval Moldova, din punct de vedere economic, armenii au fost motorul noului stat. Cel puţin asta susţin o serie de specialişti reputaţi dar şi istoricii locali. Aceştia au venit în valuri masive pe teritoriul Moldovei, după prăbuşirea capitalei Armeniei, oraşul Ani. În anul 1060 a fost atestată prima colonie armenească din Moldova. Aceştia au ales această zonă datorită drumului comercial important care lega porturile Mării Negre, traversa toată Moldova şi mai apoi urca până către malurile Mării Baltice.
Principala ocupaţie a armenilor era comerţul, iar acest drum comercial a dus la fondarea a numerose comunităţi armeneşti, care desfăşurau o activitatea economică înfloritoare.
”Principatul Moldovei a fost creat pe calea comerţului, iar acei care au urmat această cale a comerţului au devenit colaboratori la crearea statului naţional în Moldova. Aşa încât armenii sunt, oarecum, părinţii Moldovei”., spunea istoricul Nicolae Iorga.
De altfel reputatul istoric român, cunoştea bine comunitatea armenească din Moldova. Şi asta fiindcă venea de la Botoşani, acolo unde a funcţionat una dintre cele mai importante comunităţi armeneşti de pe teritoriul de astăzi al României, în Evul Mediu. Propriu-zis ei sunt înteimetorii economici ai Botoşaniului. Prezenţa lor este semnalată de o biserică din piatră datată la 1350.
”Probabil înaintea bisericii de piatră a fost una mai veche din lemn. Aceasta atestă vechimea comunităţii armeneşti la Botoşani. Aceşti armeni au dus la dezvoltarea economică a târgului. Au fost un important motor economic la începuturile Moldovei, ca stat. Erau de fapt investitorii vremii, cei care aduceau valoare economică”, spune istoricul botoşănean Dănuţ Huţu.
De altfel armenii au făcut legătura economică între Orient şi Occident prin târgurile Moldovei. „În general, nu putea să existe pe vremea aceea un târg moldovenesc, deci, comerţ, fără armeni”., adăuga acelaşi Nicolae Iorga. (Sursa: Adevărul)
